Capitolul 40 Visul lui Nebucadneţar

 

La scurtă vreme după ce Daniel şi tovarăşii lui au intrat în slujba împăratului Babilonului, s-au petrecut evenimente care au făcut cunoscut unei naţiuni idolatre puterea şi credincioşia Dumnezeului lui Israel. Nebucadneţar a avut un vis important, prin care “duhul i s-a tulburat şi i-a pierit somnul”. Dar cu toate că mintea împăratului a fost profund impresionată, i-a fost cu neputinţă să-şi amintească amănuntele atunci când s-a trezit.

În nedumerirea lui, Nebucadneţar şi-a adunat înţelepţii - “vrăjitorii, cititorii în stele şi ghicitorii” - şi le-a cerut ajutorul. “Am visat un vis”, le-a zis el, “şi duhul îmi este tulburat şi aş vrea să ştiu visul acela”. Împreună cu declaraţia aceasta în ce priveşte nedumerirea sa, el le-a cerut să-i descopere lucrurile care aveau să-i aducă linişte sufletului.

La aceasta, înţelepţii au răspuns: “ Veşnic să trăieşti împărate! Spune robilor tăi visul şi-ţi vom da tâlcuirea lui”.

 Nemulţumit cu răspunsul lor evaziv şi bănuitor deoarece, în ciuda susţinerilor lor pretenţioase de a descoperi tainele oamenilor, nu păreau să fie binevoitori să-i dea ajutor, împăratul a poruncit înţelepţilor, făgăduind bogăţie şi cinste, pe de o parte şi ameninţarea cu moartea pe de alta, să-i spună nu numai tâlcuirea visului, ci şi visul. “Mi-a scăpat din minte lucrul acela”, le-a zis el; “dar dacă nu-mi veţi face cunoscut visul şi tâlcuirea lui, veţi fi făcuţi bucăţi şi casele voastre vor fi prefăcute într-un morman de murdării. Dar dacă-mi veţi spune visul şi tâlcuirea lui, veţi primi de la mine daruri şi răsplătiri, şi mare cinste. De aceea, spuneţi-mi visul şi tâlcuirea lui!”.

Înţelepţii au repetat răspunsul: “Să spună împăratul robilor săi visul şi i-l vom tâlcui”.

Nebucadneţar, stârnit la culme şi înfuriat din cauza vicleniei date pe faţă de aceia în care se încrezuse, a spus: “ Văd, cu adevărat, că voiţi să câştigaţi vreme, pentru că vedeţi că lucrul mi-a scăpat din minte. Dacă deci nu-mi veţi spune visul, vă aşteaptă pe toţi aceeaşi soartă, fiindcă vreţi să vă înţelegeţi, ca să-mi spuneţi minciuni, până se vor schimba vremurile. De aceea, spuneţi-mi visul, ca să ştiu dacă sunteţi în stare să mi-l şi tâlcuiţi”.

Înfricoşaţi de consecinţele eşecului lor, vrăjitorii s-au străduit să arate împăratului că cererea lui era iraţională şi că acest test era dincolo de ceea ce s-a cerut vreodată unui om. “Nu este nimeni pe pământ, au răspuns ei, “care să poată spune ce cere împăratul; de aceea, niciodată nici un împărat, oricât de mare şi puternic ar fi fost, n-a cerut aşa ceva de la nici un vrăjitor, cititor în stele sau haldeu! Ce cere împăratul este greu; nu este nimeni care să spună lucrul acesta împăratului, afară de zei, a căror locuinţă nu este printre muritori!”.

Atunci “împăratul s-a mâniat şi s-a supărat foarte tare şi a poruncit să piardă pe toţi înţelepţii Babilonului”.

Printre cei căutaţi de căpeteniile care se pregăteau să împlinească prevederile hotărârii împărăteşti era şi Daniel, împreună cu prietenii lui. Când i s-a spus că, potrivit decretului, şi ei trebuiau să moară, “cu minte şi cu judecată”, Daniel l-a întrebat pe Arioc, căpetenia gărzii împăratului: “Pentru ce a dat împăratul o poruncă atât de aspră?” Arioc i-a relatat întâmplarea cu nedumerirea împăratului faţă de visul cel neobişnuit şi despre faptul că nu primise ajutor de la aceia în care îşi pusese până atunci toată încrederea. Când a auzit aceasta, Daniel şi-a pus viaţa în primejdie, a intrat înaintea împăratului şi a rugat să-i dea timp pentru ca să ceară Dumnezeului lui să-i descopere visul şi tâlcuirea.

Monarhul a acceptat cererea. “Apoi Daniel s-a dus în casa lui şi a spus despre lucrul acesta tovarăşilor săi, Hanania, Mişael şi Azaria”. Împreună au căutat înţelepciune de la Izvorul luminii şi al cunoştinţei. Credinţa lor era puternică datorită cunoaşterii faptului că Dumnezeu îi aşezase acolo unde erau ca să împlinească lucrarea Sa şi să facă faţă cerinţelor datoriei. În vremurile de încercare şi de primejdie se îndreptaseră totdeauna către El pentru călăuzire şi ocrotire, iar El Se dovedise un ajutor permanent prezent. Acum cu umilire de inimă, s-au supus din nou Judecătorului a tot pământul, rugându-L să-i izbăvească în această vreme de nevoie. Şi nu s-au rugat în zadar. Dumnezeul pe care-L onoraseră, acum îi onora. Duhul Domnului a venit peste ei şi “într-o vedenie de noapte”, lui Daniel i s-a descoperit visul împăratului şi însemnătatea lui.

Primul lucru pe care l-a făcut Daniel a fost să mulţumească lui Dumnezeu pentru descoperirea dată: “Binecuvântat să fie Numele lui Dumnezeu”, a exclamat el, “din veşnicie în veşnicie! A Lui este înţelepciunea şi puterea. El schimbă vremurile şi împrejurările, El răstoarnă şi pune pe împăraţi, El dă înţelepciune înţelepţilor şi pricepere celor pricepuţi! El descoperă ce este adânc şi ascuns; El ştie ce este în întuneric şi la El locuieşte lumina. Pe Tine, Dumnezeul părinţilor mei, Te slăvesc şi Te laud că mi-ai dat înţelepciune şi putere şi

mi-ai făcut cunoscut ce Ţi-am cerut noi; căci ne-ai descoperit taina împăratului!”

Mergând imediat la Arioc, căruia împăratul îi poruncise să-i piardă pe înţelepţi, Daniel i-a spus: “Nu pierde pe înţelepţii Babilonului! Du-mă înaintea împăratului şi voi da împăratului tâlcuirea!”

Priviţi pe robul evreu liniştit şi stăpân pe sine, în faţa împăratului celui mai puternic imperiu din lume. De la primele cuvinte, el nu şi-a asumat onoarea, ci L-a înălţat pe Dumnezeu ca izvor al oricărei înţelepciuni. La întrebarea îngrijorată a împăratului: “Eşti tu în stare să-mi spui visul pe care l-am visat şi tâlcuirea lui?” el a răspuns: “Ce cere împăratul este o taină pe care înţelepţii, cititorii în stele, vrăjitorii şi ghicitorii nu sunt în stare să o descopere împăratului. Dar este în ceruri un Dumnezeu care descoperă tainele şi care face cunoscut împăratului Nebucadneţar ce se va întâmpla în vremurile de pe urmă.

lată visul tău, a zis Daniel, şi vedeniile pe care le-ai avut în patul tău. În patul tău, împărate, ţi-au venit în minte gânduri cu privire la cele ce vor fi după aceste vremuri; şi Cel ce descoperă taine ţi-a făcut cunoscut ce se va întâmpla. Însă dacă mi s-a descoperit taina aceasta nu însemnă că este în mine o înţelepciune mai mare decât a tuturor celor vii, ci pentru ca să se dea împăratului tâlcuirea ei şi să afli ce-ţi doreşte inima să ştii.

Tu, împărate, te uitai, şi iată că ai văzut un chip mare. Chipul acesta era foarte mare şi de strălucire nemaipomenită. Stătea în picioare înaintea ta, şi înfăţişarea lui era înfricoşătoare. Capul chipului acestuia era de aur curat; pieptul şi braţele îi erau de argint; pântecele şi coapsele îi erau de aramă; fluierele picioarelor, parte de fier şi parte de lut.

Tu te uitai la el şi s-a dezlipit o piatră fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului; şi le-a făcut bucăţi. Atunci, fierul, lutul, arama, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună, şi s-au făcut ca pleava din arie vara; le-a luat vântul şi nici urmă nu s-a mai găsit din ele. Dar piatra care sfărâmase chipul, s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul”.

“lată visul”, a spus Daniel cu încredere; iar împăratul, ascultând cu mare atenţie la orice amănunt, şi-a dat seama că era chiar visul care-l tulburase. În felul acesta mintea lui a fost pregătită să primească favorabil interpretarea. Împăratul împăraţilor era gata să transmită adevărul cel mare monarhului babilonian. Dumnezeu a făcut cunoscut faptul că El are putere asupra împărăţiilor lumii - putere de a-i întrona şi de a-i detrona pe împăraţi. Mintea lui Nebucadneţar avea să fie trezită, dacă se putea, în ce priveşte simţământul responsabilităţii sale faţă de Cer. Evenimentele viitorului, care ajungeau până la sfârşitul timpului, urmau să-i fie aduse la cunoştinţă.

“ Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor”, a continuat Daniel, “căci Dumnezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, bogăţie şi slavă. El ţi-a dat în mâini, oriunde locuiesc ei, pe copiii oamenilor, fiarele câmpului şi păsările cerurilor, şi te-a făcut stăpân peste toate acestea; tu eşti capul de aur!

După tine, se va ridica o altă împărăţie, mai neînsemnată decât a ta; apoi o a treia împărăţie, care va fi de aramă, şi care va stăpâni peste tot pământul.

Va fi o a patra împărăţie, tare ca fierul; după cum fierul sfărâmă şi rupe totul, şi ea va sfărâma şi va rupe totul, ca fierul care face totul bucăţi.

Şi după cum ai văzut picioarele şi degetele de la picioare parte de lut de olar şi parte de fier, tot aşa şi împărăţia aceasta va fi împărţită; dar va rămânea în ea ceva din tăria fierului, tocmai aşa cum ai văzut fierul amestecat cu lutul. Şi după cum degetele de la picioare erau parte de fier şi parte de lut, tot şa şi împărăţia aceasta va fi în parte tare şi în parte plăpândă. Dacă ai văzut fierul amestecat cu lutul, înseamnă că se vor amesteca prin legături omeneşti de căsătorie, dar nu vor fi lipiţi unul de altul, după cum fierul nu se poate uni cu lutul.

 Dar în vremea acestor împăraţi, Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie care nu va fi nimicită niciodată şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic. Aceasta înseamnă piatra pe care ai văzut-o dezlipindu-se din munte, fără ajutorul vreunei mâini, şi care a sfărâmat fierul, arama, lutul, argintul şi aurul. Dumnezeul cel mare a făcut deci cunoscut împăratului ce are să se întâmple după aceasta. Visul este adevărat şi tâlcuirea lui este temeinică”.

Împăratul a fost convins de adevărul cu privire la interpretare şi în umilinţă şi teamă “a căzut cu faţa la pământ şi s-a închinat”, zicând: “Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor şi Domnul domnilor şi El descoperă tainele, fiindcă ai descoperit taina aceasta”.

Nebucadneţar a revocat decretul cu privire sa nimicirea înţelepţilor. Viaţa le-a fost cruţată datorită legăturii lui Daniel cu Descoperitorul tainelor. „Apoi împăratul l-a înălţat pe Daniel şi i-a dat daruri multe şi bogate; i-a dat stăpânire peste tot ţinutul Babilonului şi l-a pus ca cea mai înaltă căpetenie a tuturor înţelepţilor. Daniel l-a rugat pe împărat să dea grija treburilor ţinutului Babilonului în mâna lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego. Daniel însă a rămas la curtea împăratului”.

În analele istoriei omenirii, creşterea naţiunilor, ridicarea şi căderea imperiilor apar ca şi când ar depinde de vitejia şi voinţa omului; cursul pe care îl iau evenimentele pare, într-o mare măsură, a fi determinat de puterea, ambiţia sau de capriciul lui. Dar în Cuvântul lui Dumnezeu vălul este dat la o parte şi vedem mai sus, dincolo, şi, prin acţiunile şi contraacţiunile interesului, puterii şi pasiunilor, mijloacele Celui Atotputernic care în linişte, cu răbdare îndeplineşte sfaturile voinţei Sale.

În cuvinte de o frumuseţe şi de o gingăşie fără seamăn, apostolul Pavel a prezentat înaintea înţelepţilor din Atena scopul divin în creşterea şi împărţirea raselor şi popoarelor. “Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ce este în ea”, spune apostolul, “este Domnul cerului şi al pământului, şi nu locuieşte în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omeneşti, ca şi când ar avea trebuinţă de ceva. El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieşiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a aşezat anumite vremi şi a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să-L caute pe Dumnezeu şi să se silească să-L găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi” (Fapte 17,24-27).

Dumnezeu a făcut cunoscut că oricine vrea, poate intra în prevederea legământului (Ezech. 20,37). La creaţiune, scopul Său a fost ca pământul să fie locuit de fiinţe a căror existenţă să fie o binecuvântare atât pentru ele însele cât şi una pentru alta şi o cinste pentru Creatorul lor. Toţi aceia care vor, se pot identifica cu acest scop. Despre ei se spune că formează “poporul pe care Mi l-am alcătuit ca să vestească laudele Mele” (ls. 43,21).

În Legea Sa Dumnezeu a făcut cunoscut principiile care stau la baza oricărei prosperităţi adevărate, atât a naţiunilor cât şi a indivizilor. Moise a spus israeliţilor despre această lege: “Să păziţi şi să le împliniţi; căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor”. “Căci nu este un lucru fără însemnătate pentru voi; este viaţa noastră” (Deut. 4,6; 32,47). Binecuvântările oferite astfel lui Israel sunt asigurate în aceleaşi condiţii şi în aceeaşi măsură oricărui popor şi oricărei fiinţe omeneşti de sub întinsele ceruri.

Cu sute de ani înainte ca anumite popoare să apară pe scena lumii, Cel Atotştiutor a privit de-a lungul veacurilor şi a profetizat ridicarea şi căderea împărăţiilor universale. Dumnezeu i-a spus lui Nebucadneţar că împărăţia Babilonului va cădea şi se va ridica o a doua împărăţie care, la rândul ei, va avea perioada ei de probă. Pentru că nu va înălţa pe Dumnezeul cel adevărat, slava ei va dispărea şi o a treia împărăţie îi va lua locul. Şi aceasta va trece; iar a patra, tare ca fierul, va supune popoarele pământului.

Dacă conducătorii Babilonului - cea mai bogată dintre împărăţiile pământului - ar fi păstrat mereu teama de Iehova, le-ar fi fost date înţelepciune şi putere, care i-ar fi legat de El şi i-ar fi ţinut tari. Dar ei au făcut din Dumnezeu ocrotirea lor numai atunci când au fost hărţuiţi şi puşi în încurcătură.

În asemenea împrejurări negăsind ajutor la oamenii lor mari, l-au căutat de la bărbaţi ca Daniel - bărbaţi despre care ştiau că cinsteau pe viul Dumnezeu şi erau onoraţi de El. La aceşti bărbaţi au recurs ei să le descopere tainele Providenţei; căci deşi conducătorii mândrului Babilon erau bărbaţi cu o inteligenţă vestită, se despărţiseră atât de mult de Dumnezeu, prin păcat, încât nu înţelegeau descoperirile şi avertizările cu privire la viitor.

În istoria popoarelor cercetătorul Cuvântului lui Dumnezeu poate vedea împlinirea literală a proorociilor dumnezeieşti. Babilonul, slăbit şi doborât în cele din urmă, a dispărut, deoarece în prosperitate conducătorii lui s-au socotit independenţi de Dumnezeu şi au atribuit slava împărăţiei lor realizărilor omeneşti. Împărăţia Medo-Persiei a fost lovită de mânia cerului, deoarece în ea Legea lui Dumnezeu fusese călcată în picioare. Temerea de Domnul nu-şi găsise loc în inimile majorităţii covârşitoare a poporului. Nelegiuirea, hula şi stricăciunea predominau. Împărăţiile care au venit după ea au fost şi mai josnice şi mai stricate; ele au ajuns şi mai jos şi mai decăzute pe scara valorilor morale.

Puterea exercitată de orice conducător de pe pământ este dată de Cer; şi reuşita lui depinde de folosirea pe care o dă puterii primite. Cuvântul Veghetorului divin se adresează fiecăruia: “Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoşti” (ls. 45,5). Şi pentru oricine cuvintele rostite către Nebucadneţar în vechime sunt lecţii ale vieţii: “Pune capăt păcatelor tale, şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale, şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!” (Dan 4,27).

A înţelege aceste lucruri - a înţelege că “dreptatea înalţă poporul”, că “scaunul de domnie se întemeiază pe dreptate” şi se menţine prin bunătate, a recunoaşte acţiunea acestor principii în manifestarea purtării Sale, care “îndepărtează pe împăraţi şi pune pe împăraţi” - înseamnă a înţelege filozofia istoriei (Prov. 14,34; 16,12; 20,28; Dan. 2,21).

Numai în Cuvântul lui Dumnezeu acest lucru este prezentat cu claritate. Aici se arată că puterea naţiunilor ca şi a indivizilor nu se găseşte în ocaziile sau privilegiile care par să-i facă de neînvins; nu se găseşte în măreţia lor îngâmfată. Ea se măsoară prin credincioşia cu care împlinesc planul lui Dumnezeu.