Capitolul 41 Cuptorul de foc

 

        Visul despre chipul cel mare, ce dezvăluia înaintea lui Nebucadneţar evenimentele care ajungeau până la încheierea timpului, îi fusese dat ca să înţeleagă partea pe care o avea de adus la îndeplinire în istoria lumii şi legătura pe care împărăţia lui trebuia să o menţină cu Împărăţia cerurilor. Prin interpretarea visului fusese în mod clar învăţat cu privire la întemeierea Împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. “Dar în vremea acestor împăraţi”, a zis Daniel, “Dumnezeul cerurilor va ridica o împărăţie, care nu va fi nimicită niciodată, şi care nu va trece sub stăpânirea unui alt popor. Ea va sfărâma şi va nimici toate acele împărăţii, şi ea însăşi va dăinui veşnic ... Visul este adevărat, şi tâlcuirea lui este temeinică” (Dan 2,44.45).

Împăratul recunoscuse puterea lui Dumnezeu când i-a zis lui Daniel: “Cu adevărat, Dumnezeul vostru este Dumnezeul dumnezeilor... şi El descoperă tainele” (Dan. 2,47). După aceea, pentru o vreme, Nebucadneţar a fost influenţat de temerea de Dumnezeu; dar inima lui încă nu fusese curăţită de ambiţia lumească şi de dorinţa după înălţare de sine. Prosperitatea care a însoţit domnia lui l-a umplut de mândrie. Cu timpul a încetat să-L mai onoreze pe Dumnezeu şi şi-a reluat închinarea idolatră cu un mai mare zel şi bigotism.

 Cuvintele “tu eşti capul de aur” făcuseră o impresie profundă asupra minţii conducătorului (Dan. 2,38). Înţelepţii din împărăţie, profitând de aceasta precum şi de reîntoarcerea sa la idolatrie, i-au propus să facă un chip asemănător cu acela pe care l-a văzut în vis şi să-l înalţe acolo unde toţi puteau vedea capul de aur care fusese interpretat ca reprezentând împărăţia lui.

Încântat de sugestia măgulitoare, s-a hotărât să treacă la acţiune şi să meargă chiar mai departe. În loc să reproducă chipul aşa cum îl văzuse, el a depăşit originalul. Chipul înălţat de el nu a scăzut în valoare de la cap spre picioare, ci a fost în întregime din aur, ca simbol în tot Babilonul al unei împărăţii veşnice, indestructibile şi atotputernice, care va sfărâma în bucăţi toate celelalte împărăţii şi va rămâne veşnic.

 Gândul de a întemeia imperiul şi o dinastie care să dureze veşnic l-a captivat foarte mult pe puternicul împărat în faţa armatelor căruia naţiunile pământului nu au fost în stare să se împotrivească. Cu un entuziasm născut din ambiţie fără margini şi din mândrie egoistă, a început să se consfătuiască cu înţelepţii lui cu privire la modul de aducere la îndeplinire a acestui plan. Uitând providenţele remarcabile legate de visul cu chipul cel mare, uitând de asemenea că Dumnezeul lui Israel, prin slujitorul său Daniel, îi lămurise semnificaţiile chipului şi că în legătura cu această interpretare marii bărbaţi ai împărăţiei fuseseră scăpaţi de o moarte ruşinoasă; uitând totul în afară de dorinţa lor de a-şi întări puterea şi supremaţia, atât împăratul cât şi sfetnicii lui s-au hotărât ca pe orice cale să înalţe Babilonul pe cea mai înaltă treaptă, făcându-l vrednic de supunere universală.

Reprezentarea simbolică prin care Dumnezeu descoperise împăratului şi poporului planul Său cu privire la naţiunile pământului avea să slujească proslăvirii puterii omeneşti. Interpretarea lui Daniel urma să fie lepădată şi uitată; adevărul avea să fie greşit interpretat şi aplicat. Simbolul plănuit de Cer să descopere minţilor oamenilor evenimentele importante ale viitorului avea să fie folosit pentru a împiedica răspândirea cunoştinţei pe care Dumnezeu dorea ca lumea s-o primească. În felul acesta, prin uneltirile bărbaţilor ambiţioşi, Satana căuta să zădărnicească planul divin pentru neamul omenesc. Vrăjmaşul omenirii ştia că adevărul neamestecat cu rătăcirea este o forţă în stare să mântuiască; dar că atunci când este folosit ca să înalţe eul şi să promoveze planurile oamenilor, el devine o putere spre rău.

Nebucadneţar a poruncit ca din tezaurul său bogat să se facă un chip mare de aur, asemănător în trăsăturile generale cu acela pe care-l văzuse în vedenie, cu excepţia materialului din care era făcut. Obişnuiţi cu reprezentările măreţe ale zeităţilor lor păgâne, caldeenii nu făcuseră niciodată mai înainte o statuie atât de impresionantă şi maiestuoasă ca această statuie strălucitoare de şaizeci de coţi înălţime şi şase coţi grosime. Şi nu este surprinzător ca, într-o ţară în care închinarea idolatră avea o răspândire generală, chipul frumos şi scump din câmpia Dura, reprezentând slava Babilonului, puterea şi măreţia lui, să fie consacrat ca obiect de închinare. S-au luat măsuri în acest scop şi un decret a fost dat ca în ziua dedicării, toţi să-şi dovedească loialitatea supremă fală de puterea Babilonului plecându-se înaintea chipului.

A venit ziua rânduită, şi o mulţime imensă “din toate popoarele, naţiunile şi limbile” s-a adunat în câmpia Dura. În armonie cu porunca împăratului, atunci când sunetul muzicii a fost auzit, toată adunarea “a căzut la pământ şi s-a închinat chipului de aur”. În ziua aceea memorabilă, puterile întunericului păreau că au câştigat o biruinţă categorică; se intenţiona ca  închinarea la chipul de aur să devină legată permanent de formele de idolatrie instituite şi recunoscută ca religie de stat a ţării. Satana nădăjduia prin aceasta să înfrângă planul lui Dumnezeu de a face prin prezenţa Israelului captiv în Babilon un mijloc de binecuvântare pentru toate popoarele păgânătăţii. Dar Dumnezeu hotărâse altfel. Nu toţi şi-au plecat genunchiul în faţa simbolului idolatru al puterii omeneşti. În mijlocul mulţimii de închinători erau trei bărbaţi care s-au hotărât categoric să nu necinstească în felul acesta pe Dumnezeul cerului. Dumnezeul lor era Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor; ei nu-şi vor pleca genunchiul înaintea nici unei alte fiinţe.

Lui Nebucadneţar, exaltat de succes, i s-a adus vestea că printre supuşii lui se găseau unii care au îndrăznit să nu-i asculte porunca. Unii dintre înţelepţii invidioşi pentru onoarea care fuseseră conferite tovarăşilor credincioşi ai lui Daniel au adus împăratului acum la cunoştinţă încălcarea flagrantă a dorinţelor lui: ”Veşnic să trăieşti, împărate”, au exclamat ei. „Sunt nişte iudei cărora le-ai dat în grijă treburile ţinutului Babilonului, şi anume Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, oamenii care noi ţin seama deloc de tine, împărate. Ei nu slujesc dumnezeilor tăi, şi nu se închină chipului de aur pe l-ai înălţat tu.”

Împăratul a poruncit ca oamenii să fi aduşi înaintea lui.” El i-a întrebat: ’ Oare înadins, nu slujiţi voi dumnezeilor mei şi nu vă închinaţi chipului de aur pe care l-am înălţat?’” S-a străduit să prin ameninţări să-i determine să se unească cu mulţimea. Arătând către cuptorul aprins, le-a reamintit pedeapsa care-i aşteaptă dacă vor persista în refuzul de a nu asculta de voia lui. Dar evreii au mărturisit cu hotărâre supunerea lor faţă de Dumnezeul cerului şi credinţa lor în puterea de a-i salva. Actul de prosternare înaintea era de înţeles de toţi ca un act de închinare.  Un astfel de omagiu îl puteau da numai lui Dumnezeu.

Când cei trei evrei stăteau înaintea împăratului, el era convins că ei posedă ceva pe care ceilalţi înţelepţi din împărăţia lui nu-l posedă. Ei fuseseră credincioşi în îndeplinirea oricărei îndatoriri. El urma să-i treacă printr-o altă probă. Dacă îşi vor arăta bunăvoinţa de a se uni cu mulţimea în adorarea chipului, va fi bine pentru ei; “dar dacă nu vă veţi închina”, a adăugat el, “veţi fi aruncaţi pe dată în mijlocul unui cuptor aprins”.  Apoi cu mâna îndreptată în sus ca sfidare a întrebat: “Care este Dumnezeul acela care vă va scoate din mâna mea?”

Zadarnice au fost ameninţările împăratului. N-au putut îndepărta pe bărbaţi de la ascultarea de Împăratul Universului. Din istoria părinţilor lor ei învăţaseră că neascultarea de Dumnezeu este urmată de dezonoare, dezastru şi moarte şi că frica de Domnul este începutul înţelepciunii, temelia oricărei prosperităţi adevărate. Stând liniştiţi în faţa cuptorului, au zis: “Noi n-avem nevoie să-ţi răspundem la cele de mai sus. lată, Dumnezeul nostru, căruia îi slujim, poate să ne scoată din cuptorul aprins, şi ne va scoate din mâna ta, împărate”. Credinţa lor s-a întărit atunci când au declarat că Dumnezeu va fi proslăvit prin eliberarea lor, şi cu asigurarea biruitoare născută din încrederea deplină în Dumnezeu au adăugat: “Şi chiar dacă nu ne va scoate, să ştii, împărate, că nu vom sluji dumnezeilor tăi, şi nici nu ne vom închina chipului de aur, pe care l-ai înălţat!”

Mânia împăratului nu cunoştea margini. “Nebucadneţar s-a umplut de mânie şi şi-a schimbat faţa întorcându-şi privirile împotriva lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego”, reprezentanţii unui popor rob şi dispreţuit. Poruncind ca cuptorul să fie încălzit de şapte ori mai tare decât de obicei a ordonat bărbaţilor puternici din armata lui să-i lege pe închinătorii Dumnezeului lui Israel, pregătindu-i pentru o execuţie rapidă.

 “Oamenii aceştia au fost legaţi cu izmenele, cămăşile, mantalele şi celelalte haine ale lor, şi aruncaţi în mijlocul cuptorului aprins. Fiindcă porunca împăratului era aspră şi cuptorul era neobişnuit de încălzit, flacăra a ucis pe toţi oamenii care aruncaseră în el pe Şadrac, Meşac şi Abed-Nego”.

Dar Dumnezeu nu i-a uitat pe ai Săi. Când martorii Lui au fost aruncaţi în cuptorul aprins, Mântuitorul li S-a descoperit în persoană şi împreună mergeau prin mijlocul focului. În prezenţa Domnului căldurii şi al frigului flăcările şi-au pierdut puterea mistuitoare.

De pe tronul său împărătesc, regele privea aşteptând să-i vadă pe bărbaţii care-l sfidaseră mistuiţi de foc. Dar sentimentele lui de triumf s-au schimbat brusc. Nobilii care stăteau aproape i-au văzut faţa pălind când a sărit de pe tron şi a privit atent la flăcările strălucitoare. Alarmat, împăratul s-a îndreptat către căpeteniile lui întrebându-le: “N-am aruncat noi trei oameni legaţi în mijlocul focului ? ... Ei bine, eu văd patru oameni umblând slobozi în mijlocul focului şi nevătămaţi; şi chipul celui de-al patrulea seamănă cu al unui Fiu de Dumnezeu”.

De unde ştia acest împărat păgân cum arată Fiu lui Dumnezeu ? Robii evrei care ocupau poziţii de încredere in Babilon reprezentaseră înaintea lui adevărul prin viaţa şi caracterul lor. Când li s-a cerut un motiv pentru credinţa lor, ei l-au dat fără ezitare. Lămurit şi simplu ei prezentaseră principiile neprihănirii, învăţând în felul acesta pe cei din jurul lor despre Dumnezeul Căruia se închinau; şi în înfăţişarea celui de-al patrulea din mijlocul focului împăratul a recunoscut pe Fiul lui Dumnezeu.

Iar acum, uitând de măreţia şi demnitatea lui, Nebucadneţar a coborât de pe tron şi mergând până la gura cuptorului a strigat: “ Voi, slujitorii Celui Prea Înalt, ieşiţi afară şi veniţi încoace!”

Atunci Şadrac, Meşac şi Abed-Nego au ieşit înaintea imensei mulţimi, arătându-se nevătămaţi. Prezenţa Mântuitorului lor îi ferise de vătămare, şi numai legăturile fuseseră arse. “Dregătorii, îngrijitorii, cârmuitorii şi sfetnicii împăratului s-au strâns şi au văzut că focul           n-avusese nici o putere asupra trupurilor acestor oameni, că nici perii din capul lor nu se pârliseră, hainele le rămăseseră neschimbate, şi nici măcar miros de foc nu se prinsese de ei”.

Chipul cel mare de aur înălţat cu atâta fast a fost uitat. În prezenţa viului Dumnezeu, oamenii se temeau şi se cutremurau. Împăratul umilit a fost constrâns să recunoască: “Binecuvântat să fie Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, care a trimis pe îngerul Său şi a izbăvit pe slujitorii săi care s-au încrezut în El, au călcat porunca împăratului şi şi-au dat mai degrabă trupurile lor decât să slujească şi să se închine altui dumnezeu decât Dumnezeului lor!”

Experienţele din ziua ceea l-au condus pe Nebucadneţar să dea un decret ca “orice om din orice popor, neam sau limbă ar fi, care va vorbi de rău pe Dumnezeul lui Şadrac, Meşac şi Abed-Nego, va fi făcut bucăţi şi casa lui va fi prefăcută într-un morman de murdării, pentru că nu este nici un alt Dumnezeu”, a susţinut el ca motiv al poruncii, “care să poată izbăvi ca El”.

Cu aceste cuvinte şi altele ca acestea, împăratul Babilonului s-a străduit să răspândească înaintea tuturor popoarelor pământului convingerea lui că puterea şi autoritatea Dumnezeului evreilor erau demne de adorare supremă. Şi Dumnezeu a fost mulţumit de efortul împăratului de a-i arăta respectul şi de a face o mărturisire împărătească de supunere tot atât de larg răspândită cum era imperiul babilonian.

Era numai drept din partea împăratului să facă o mărturisire publică şi să caute să înalţe pe Dumnezeul cerului mai presus de toţi ceilalţi zei; dar în străduinţa de a-i obliga pe supuşii săi să facă o mărturisire asemănătoare a credinţei şi să dea pe faţă acelaşi respect, Nebucadneţar îşi depăşea dreptul de suveran vremelnic. El nu avea dreptul, nici civil şi nici moral, de a ameninţa cu moartea pe oameni pentru că nu se închinau lui Dumnezeu, cum nu avea nici pe acela ca prin decret să dea pradă flăcărilor pe toţi aceia care refuzau să se închine chipului de aur. Niciodată Dumnezeu nu impune omului ascultare. El lasă pe toţi liberi să aleagă cui doresc să slujească.

 Prin eliberarea slujitorilor Săi credincioşi, Domnul a declarat că El este de partea celor oprimaţi şi mustră toate puterile pământeşti care se răzvrătesc împotriva autorităţii Cerului. Cei trei tineri evrei au mărturisit în faţa întregului popor al Babilonului credinţa lor în Acela Căruia l se închinau. Ei s-au încrezut în Dumnezeu. În ceasul încercării lorşi-au adus aminte de tăgăduinţa: “Dacă vei trece prin ape, Eu voi fi cu tine; şi râurile nu te vor îneca; dacă vei merge prin foc, nu te va arde, şi flacăra nu te va aprinde” (ls. 43,2). Şi într-un mod minunat credinţa lor în Cuvântul cel viu fusese onorată înaintea tuturor. Veştile cu privire la eliberarea lor minunată au fost duse în multe ţări de către reprezentanţii diferitelor popoare care fuseseră invitaţi de către Nebucadneţar la festivitatea dedicării. Prin credincioşia copiilor Săi, Dumnezeu a fost proslăvit pe întregul pământ.

Învăţăturile care trebuie scoase din experienţele tinerilor evrei de pe câmpia Dura sunt importante. În zilele noastre, multor slujitori ai lui Dumnezeu, cu toate că nu sunt făcători de rele, le va fi dat să sufere umilinţe şi abuzuri din mâinile acelora care inspiraţi de Satana sunt plini de invidie şi fanatism religios. Mânia omului va fi trezită îndeosebi împotriva acelora care sfinţesc Sabatul poruncii a patra; şi în cele din urmă un decret universal îi va denunţa pe aceştia ca meritând moartea.

Timpul de suferinţă dinaintea poporului lui Dumnezeu va cere o credinţă care să nu se clatine. Copiii Săi trebuie să facă cunoscut că singurul obiect al închinării lor este El şi că nici nu motiv, nici chiar viaţa însăşi, nu-i poate determina să facă cea mai mică concesie închinării false. Pentru inima credincioasă poruncile oamenilor mărginiţi şi păcătoşi se vor prăbuşi fără însemnătate în faţa Cuvântului veşnicului Dumnezeu. Adevărul va fi ascultat chiar dacă urmarea este închisoarea, exilul sau moartea.

Aşa cum a fost în zilele lui Şadrac Meşac şi Abed-Nego, tot aşa şi în perioada de încheiere a istoriei pământului, Dumnezeu va lucra cu putere în favoarea acelora care vor sta neclintiţi pentru dreptate. Acela care a umblat cu demnitarii iudei în cuptorul încins, va fi cu urmaşii Săi oriunde se vor afla. Prezenţa Lui dăinuitoare îi va mângâia şi-i va susţine. În timpul de strâmtorare, o strâmtorare care nu a mai fost de când există naţiunile, cei aleşi ai Săi vor sta neclintiţi. Satana împreună cu toată oştirea răului nu va putea distruge pe cel mai slab dintre sfinţii lui Dumnezeu. Îngerii care excelează în putere îi vor ocroti, şi în favoarea lor Iehova Se va descoperi ca “Dumnezeu al dumnezeilor”, în stare să mântuiască în chip desăvârşit pe aceia care şi-au pus şi îşi pun încrederea în El.