Capitolul 42 Adevărata măreţie

 

Înălţat pe culmea onoarei lumeşti şi recunoscut chiar de către inspiraţie ca “împăratul împăraţilor” (Ezech. 26,7), Nebucadneţar a atribuit pentru o vreme favorii lui Iehova slava împărăţiei şi strălucirea domniei lui. Aceasta fusese situaţia după visul lui cu privire la chipul cel mare. Mintea îi fusese influenţată profund de această vedenie şi de gândul că imperiul babilonian, oricât de universal era, avea să cadă în cele din urmă, alte împărăţii aveau să se destrame şi ele, până când, la urmă toate puterile pământului urmau să fie dominate de o împărăţie întemeiată de Dumnezeul cerului, împărăţie care nu avea să fie distrusă niciodată.    Concepţia nobilă a lui Nebucadneţar despre planul lui Dumnezeu cu privire la popoare, a fost pierdută din vedere în experienţa lui de mai târziu; totuşi atunci când spiritul lui mândru a fost umilit înaintea mulţimii de pe câmpia Dura, a recunoscut încă o dată că Împărăţia lui Dumnezeu este ”o împărăţie veşnică şi dom­nia Lui este din neam în neam”. Idolatru prin naştere şi educaţie şi în fruntea unui popor idolatru, avea totuşi un simţ înnăscut de dreptate şi echitate, şi Dumnezeu a putut să-l folosească drept unealtă pentru pedepsirea celor răzvrătiţi şi pentru împlinirea planului divin. Ca “cel mai asupritor dintre popoare”, i-a fost dat lui Nebucadneţar, după ani de muncă răbdătoare şi istovitoare, să cucerească Tirul; şi Egiptul a căzut pradă armatelor lui victorioase; şi în timp ce adăuga popor după popor la imperiul babilonian, a adăugat şi mai mult la faima de cel mai mare conducător al vremii.

Nu este surprinzător că monarhul, plin de succes, atât de ambiţios şi de mândru, avea să fie ispitit să părăsească drumul umilinţei, singurul care duce la măreţia adevărată. În intervalele dintre războaiele de cucerire, a dat multă atenţie întăririi şi înfrumuseţării capitalei lui, până acolo încât cetatea Babilonului a devenit slava principală a împărăţiei lui, “cetatea de aur, lauda întregului pământ”. Pasiunea lui de constructor şi reuşita lui de a face din Babilon una din minunile lumii au slujit mândriei lui, până când a ajuns în primejdia cea gravă de a distruge mărturia despre el, de conducător înţelept, pe care Dumnezeu să-l poată folosi în continuare ca o unealtă pentru îndeplinirea planului divin.

În mila Sa, Dumnezeu a dat împăratului un nou vis, ca să-l avertizeze faţă de primejdie şi cursa care-i fusese întinsă pentru ruinarea lui. Într-o viziune de noapte, Nebucadneţar a văzut un copac mare, crescând în mijlocul pământului, vârful lui atingea cerul, iar ramurile lui se întindeau până la marginile pământului. Turme şi cirezi din munţi şi de pe dealuri găseau adăpost la umbra lui, iar păsările cerului îşi clădeau cuiburile în ramurile lui. “Frunzele lui erau frumoase şi aveau roade multe; în ele se găsea hrană pentru toţi ... şi orice făptură vie se hrănea din el.”

Când împăratul se uita la copacul cel înalt, a văzut “un Străjer”, chiar “pe Cel Sfânt”, care S-a apropiat de copac şi cu glas puternic, a strigaţi: „Tăiaţi copacul, şi rupeţi ramurile; scuturaţi-i frunza şi risipiţi roadele; fugăriţi fiarele de sub el şi păsările din ramurile lui! Dar trunchiul cu rădăcinile lui, lăsaţi-l în pământ, şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă, în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi să fie la un loc cu fiarele în iarba pământului. Inima lui de om i se va preface într-o inimă de fiară, şi vor trece şapte vremuri peste el. Hotărârea aceasta a fost luată În sfatul străjerilor şi pusă la cale înaintea sfinţilor, ca să ştie cei vii că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste Împărăţia oamenilor, că o dă cui Îi place, şi înalţă pe ea pe cel mai de jos dintre oameni!”.

Profund tulburat de vis, care era fără îndoială o prezicere a necazului, împăratul l-a repetat vrăjitorilor, cititorilor în stele, haldeilor şi ghicitorilor, dar cu toate că visul era foarte clar, nici unul dintre înţelepţi nu l-a putut tâlcui.

Încă o dată în acest popor idolatru avea să fie dată mărturia cu privire la faptul că numai aceia care iubesc şi se tem de Dumnezeu pot înţelege tainele împărăţiei cerului. Împăratul, în încurcătura în care se găsea, a trimis după Daniel, robul lui, un bărbat apreciat pentru integritatea şi hotărârea lui, cât şi pentru înţelepciunea lui fără egal.

Când Daniel, ca răspuns la chemarea imperială, a venit înaintea împăratului, Nebucadneţar i-a zis: “Beltşaţare, căpetenia vrăjitorilor, ştiu că ai în tine duhul dumnezeilor celor sfinţi şi că pentru tine nici o taină nu este grea; deci tâlcuieşte-mi vedeniile, pe care le-am avut în vis”. După ce a relatat visul, Nebucadneţar a adăugat: “Belşaţar, tâlcuieşte-l, fiindcă toţi înţelepţii din împărăţia mea nu pot să-l tâlcuiască; tu însă poţi, căci ai în tine duhul dumnezeilor sfinţi”.

 Însemnătatea visului era lămurită pentru Daniel, iar înţelesul l-a şocat. Văzând ezitarea şi tulburarea lui Daniel, împăratul şi-a exprimat simpatia faţă de slujitorul lui. “Belşaţare, a zis el, să nu te tulbure visul şi tâlcuirea lui!”

“Domnul meu”, a răspuns Daniel, “ visul acesta să fie pentru vrăjmaşii tăi şi tâlcuirea lui să fie pentru potrivnicii tăi”. Proorocul şi-a dat seama că Dumnezeu pusese asupra lui datoria solemnă de a-i descoperi lui Nebucadneţar judecata care era gata să cadă peste el datorită mândriei şi aroganţei lui. Daniel a trebuit să interpreteze visul în limbajul pe care împăratul îl putea înţelege; şi deşi conţinutul lui îngrozitor l-a făcut să ezite mult de uimire, a trebuit să declare adevărul, oricare ar fi fost urmările pentru el.

Apoi Daniel a făcut cunoscut mandatul Celui Atotputernic: “Copacul pe care l-ai văzut”, a zis el, “care se făcuse atât de mare şi puternic, încât i se înălţa vârful până la ceruri şi se vedea de la toate capetele pământului; copacul acesta, a cărui frunză era aşa de frumoasă şi care avea roade atât de multe şi în care era hrană pentru toţi, sub care se adăposteau fiarele câmpului, şi în ramurile căruia îşi făceau cuiburile păsările cerului, eşti tu, împărate, care ai ajuns mare şi puternic, a cărui mărime a crescut şi s-a înălţat până la ceruri, şi a cărui stăpânire se întinde până la marginile pământului.

Împăratul a văzut pe un Străjer şi pe Cel Prea Înalt pogorându-se şi zicând: 'Tăiaţi copacul, şi nimiciţi-l; dar trunchiul cu rădăcinile lăsaţi-l în pământ, şi legaţi-l cu lanţuri de fier şi de aramă, în iarba de pe câmp, ca să fie udat de roua cerului şi să stea la un loc cu fiarele câmpului, până vor trece şapte vremi peste el'. lată tâlcuirea acestui fapt, împărate, iată hotărârea Celui Prea Înalt, care se va împlini asupra domnului meu împăratul. Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, vei locui la un loc cu fiarele câmpului şi îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi; vei fi udat de roua cerului şi şapte vremi vor trece peste tine, până vei cunoaşte ca cel Prea Înalt stăpâneşte împărăţia oamenilor şi o dă cui vrea. Porunca să se lase trunchiul cu rădăcinile copacului înseamnă că împărăţia ta îţi va rămâne ţie îndată ce vei recunoaşte stăpânirea Celui ce este în ceruri”.

După ce a interpretat cu credincioşie visul, Daniel l-a îndemnat pe monarhul cel îngâmfat să se pocăiască şi să se întoarcă la Dumnezeu ca printr-o viaţă curată să îndepărteze nenorocirea care-l ameninţa. “De aceea, împărate”, l-a rugat proorocul, “placă-ţi sfatul meu! Pune capăt păcatelor tale, şi trăieşte în neprihănire, rupe-o cu nelegiuirile tale, şi ai milă de cei nenorociţi, şi poate că ţi se va prelungi fericirea!”

Pentru o vreme impresia avertizării şi sfatul proorocului au fost puternice asupra lui Nebucadneţar; dar inima care nu este schimbată prin harul lui Dumnezeu pierde repede impresiile Duhului Sfânt. Îngăduinţa de sine şi ambiţia nu fuseseră eradicate din inima împăratului, iar mai târziu aceste trăsături au apărut iarăşi. În ciuda îndrumărilor date cu atâta îndurare şi a avertizărilor cu privire la experienţa trecută, Nebucadneţar a îngăduit iarăşi ca spiritul de invidie împotriva împărăţiilor care aveau să urmeze, să-l ia în stăpânire. Conducerea lui, care până atunci fusese într-o mare măsură dreaptă şi îngăduitoare, a devenit apăsătoare. Împietrindu-şi inima, a folosit capacităţile date de Dumnezeu pentru proslăvirea de sine înălţându-se mai presus de Dumnezeu care-i dăduse viaţa şi puterea.

Timp de luni de zile judecata lui Dumnezeu a întârziat. Dar în loc să fie condus la pocăinţă prin această îngăduinţă, împăratul a dat frâu liber mândriei până acolo încât a pierdut încrederea în interpretarea visului şi şi-a dispreţuit anii lui de mai înainte.

La un an după ce a primit avertizarea, Nebucadneţar, plimbându-se în palatul lui şi cugetând cu mândrie la puterea lui de conducător, cât şi la reuşitele lui de constructor, a exclamat: “Oare nu este acesta Babilonul cel mare, pe care mi l-am zidit eu, ca loc de şedere împărătească, prin puterea bogăţiei mele şi spre slava măreţiei mele?”

Chiar când trufia îngâmfată era încă pe buzele împăratului, un glas din cer a făcut cunoscut că timpul de judecată rânduit de Dumnezeu venise. În auzul lui s-a auzit hotărârea lui Iehova: “Află, împărate Nebucadneţar, că ţi s-a luat împărăţia! Te vor izgoni din mijlocul oamenilor, şi vei locui la un loc cu fiarele câmpului; îţi vor da să mănânci iarbă ca la boi, şi vor trece peste tine şapte vremi, până vei recunoaşte că Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi că o dă cui vrea”.

Într-o clipă raţiunea pe care Dumnezeu i-o dăduse i-a fost luată; judecata pe care împăratul o socotea desăvârşită, înţelepciunea cu care se mândrea i-au fost luate, iar acela care odinioară fusese un conducător puternic, a devenit un maniac. Mâna lui nu mai putea ţine sceptrul. Soliile de avertizare nu fuseseră luate în seamă; acum, lipsit de puterea pe care Creatorul i-o dăduse şi alungat dintre oameni, Nebucadneţar “a mâncat iarbă ca boii, trupul i-a fost udat cu roua cerului, până i-a crescut părul ca penele vulturului şi unghiile ca ghearele păsărilor”.

Timp de şapte ani, Nebucadneţar a fost o uimire pentru supuşii lui; timp de şapte ani a fost umilit înaintea lumii întregi. Apoi judecata i-a fost reabilitată, şi ridicându-şi ochii în umilinţă către Dumnezeul cerului a recunoscut mâna divină în pedepsirea lui. Într-o proclamaţie publică şi-a recunoscut vinovăţia şi mila cea mare a lui Dumnezeu în vindecarea lui. “După trecerea vremii sorocite”, a declarat el, “eu, Nebucadneţar, am ridicat ochii spre cer, şi mi-a venit iarăşi mintea la loc. Am binecuvântat pe Cel Prea Înalt, am lăudat şi slăvit pe Cel ce trăieşte veşnic, Acela a cărui stăpânire este veşnică, şi a cărui împărăţie dăinuieşte din neam în neam. Toţi locuitorii pământului sunt o nimica înaintea Lui; El face ce vrea cu oastea cerurilor şi cu locuitorii pământului, şi nimeni nu poate să stea împotriva mâniei Lui, nici să-l zică: 'Ce faci?'

În vremea aceea, mi-a venit mintea înapoi; şi slava împărăţiei mele, măreţia şi strălucirea mea mi s-au dat înapoi; sfetnicii şi mai marii mei din nou m-au căutat; am fost pus iarăşi peste împărăţia mea, şi puterea mea a crescut”.

 Monarhul atât de mândru odinioară a devenit copilul umil al lui Dumnezeu; conducătorul tiran şi arogant a devenit un împărat înţelept şi îndurător. Acela care sfidase şi hulise pe Dumnezeul cerului, a recunoscut acum puterea Celui Prea Înalt şi cu seriozitate a căutat să promoveze temerea de Iehova şi fericirea supuşilor lui. Sub mustrarea Aceluia care este Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Nebucadneţar a învăţat în cele din urmă, lecţia pe care toţi conducătorii trebuie să o înveţe, şi anume că adevărata măreţie constă într-o bunătate adevărată. L-a recunoscut pe Iehova ca Dumnezeul cel viu, zicând: “Acum eu, Nebucadneţar, laud, înalţ şi slăvesc pe împăratul cerurilor, căci toate lucrările Lui sunt adevărate, şi El poate să smerească pe cei ce umblă cu mândrie”.

Planul lui Dumnezeu ca cea mai mare împărăţie a lumii să dea pe faţă lauda Sa a fost împlinit. Această proclamaţie publică în care Nebucadneţar a recunoscut mila, bunătatea şi autoritatea lui Dumnezeu a fost ultimul act al vieţii lui raportat în istoria sfântă.