Capitolul 43 Veghetorul nevăzut

 

Către încheierea vieţii lui Daniel, au avut loc schimbări mari în ţara în care, cu peste şaizeci de ani înainte, el şi tovarăşii lui evrei fuseseră aduşi robi. Nebucadneţar, “cel mai asupritor dintre popoare” (Ezech. 28,7), murise, iar Babilonul, “mândria întregului pământ” (Ezech. 51,41 ), trecuse sub conducerea neînţeleaptă a urmaşilor lui, şi treptat dar sigur urmarea a fost descompunerea.

Datorită nebuniei şi slăbiciunii lui Belşaţar, nepotul lui Nebucadneţar, Babilonul cel îngâmfat avea să cadă în curând. Având acces în tinereţe la o parte din autoritatea imperială, Belşaţar s-a proslăvit în puterea lui şi şi-a înălţat inima împotriva Dumnezeului cerului. Multe fuseseră ocaziile sale să cunoască voinţa divină şi să înţeleagă răspunderea de a-i da ascultare. Avusese cunoştinţă de alungarea bunicului lui, prin hotărârea lui Dumnezeu, din societatea oamenilor şi era la curent cu pocăinţa lui Nebucadneţar şi cu vindecarea lui supranaturală. Dar Belşaţar a lăsat ca iubirea de plăceri şi proslăvirea de sine să şteargă lecţiile pe care nu trebuia să le uite niciodată. A risipit ocaziile date lui cu atâta îndurare şi a neglijat să folosească mijloacele pe care le avea la îndemână pentru cunoaşterea mai deplină a adevărului. Belşaţar a trecut cu indiferenţă pe lângă ceea ce Nebucadneţar câştigase până la urmă cu preţul unei umilinţe şi suferinţe nespuse.

N-a trecut mult şi a venit lovitura. Babilonul a fost asediat de Cir, nepotul lui Dariu Medul şi comandantul şef al armatelor unite ale mezilor şi perşilor. Dar înăuntrul fortăreţei în aparenţă de neînvins, cu zidurile ei masive şi cu porţile de aramă, ocrotită de râul Eufrat şi asigurată cu hrană din belşug, monarhul cel desfrânat se simţea în siguranţă şi-şi petrecea timpul în veselie şi petreceri.

În mândria şi aroganţa lui, cu un simţământ înşelător de siguranţă, Belşaţar ”a făcut un mare ospăţ celor o mie de mai mari ai săi şi a băut vin înaintea lor”. Toate atracţiile pe care bogăţia şi puterea le pot inspira au adăugat la strălucirea priveliştii. Femei frumoase cu farmecele lor erau printre invitaţii prezenţi la ospăţul împărătesc. Bărbaţi de geniu şi de cultură se găseau acolo. Prinţi şi bărbaţi de stat au băut vinul ca apa şi s-au îmbătat sub influenţa lui înnebunitoare.

Cu raţiunea detronată prin îmbătare, fără ruşine şi stăpânit de pasiuni josnice, însuşi împăratul a luat conducerea acestei orgii zgomotoase. În cursul petrecerii” “a poruncit să aducă vasele de aur şi de argint pe care Nebucadneţar le luase din Templul de la Ierusalim ca să bea cu ele împăratul şi mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui”. Împăratul dorea să dovedească faptul că nimic nu era prea sfânt ca să nu fie atins de mâna lui. “Au adus îndată vasele de aur ... şi au băut din ele împăratul şi mai marii lui, nevestele şi ţiitoarele lui. Au băut vin, şi au lăudat pe dumnezeii de aur, de argint, de aramă şi de fier, de lemn şi de piatră”.

Departe de Belşaţar era gândul că un Martor ceresc era de faţă la petrecerea lui idolatră, că un Observator divin, necunoscut privea la scena profanării, auzea petrecerea hulitoare şi vedea idolatria. Dar în curând Oaspetele neinvitat Şi-a făcut simţită prezenţa. Când petrecerea era la culme, a apărut un cap de mână şi a scris pe zidurile palatului litere care străluceau ca focul - cuvinte care, deşi necunoscute mulţimii celei mari, erau o prevestire de nenorocire pentru conştiinţa acum trezită a împăratului şi a invitaţilor lui.

Petrecerea îngâmfată s-a potolit îndată, când bărbaţii şi femeile, cuprinşi de o groază de nedescris, priveau mâna care scria încet literele misterioase. Pe dinaintea lor treceau ca într-o privelişte panoramică faptele vieţii lor nelegiuite; aveau simţământul că erau aduşi înaintea barei de judecată a veşnicului Dumnezeu, a cărui putere tocmai o sfidaseră. Acolo unde, cu câteva clipe înainte, fuseseră râsete şi vorbe de duh hulitoare, erau feţe palide şi strigăte de spaimă. Când Dumnezeu face pe oameni să se teamă, ei nu-şi pot ascunde intensitatea groazei.

Belşaţar era cel mai îngrozit dintre toţi. El fusese acela care, mai presus de toţi ceilalţi, era răspunzător pentru răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu care în noaptea aceea ajunsese la culme în imperiul babilonian. În prezenţa Veghetorului nevăzut, reprezentantul Aceluia a cărui putere fusese sfidată şi al cărui Nume fusese hulit, împăratul era paralizat de frică. Conştiinţa i-a fost trezită. “Încheieturile şoldurilor şi genunchii i s-au lovit unul de altul”. Belşaţar se ridicase în mod nelegiuit împotriva Dumnezeului cerului şi se încrezuse în propria lui putere, fără să gândească că cineva ar fi putut îndrăzni să-i spună: “De ce te porţi astfel?” ; dar acum şi-a dat seama că trebuia să dea socoteală pentru isprăvnicia încredinţată şi că pentru ocaziile pierdute şi pentru atitudinea sfidătoare nu putea aduce nici o scuză.

Zadarnic a încercat împăratul să citească literele arzătoare. Acolo se ascundea un secret pe care nu-l putea pătrunde, o putere pe care n-o putea nici înţelege şi nici nega. Disperat s-a îndreptat pentru ajutor către înţelepţii din împărăţia lui. Strigătul lui înnebunit a răsunat în acea adunare, chemându-i pe astrologi, pe haldei şi pe vrăjitori să citească scrierea. “Oricine va citi scrisoarea aceasta”, a făgăduit el, “şi mi-o va tâlcui, va fi îmbrăcat cu purpură, va purta un lănţişor de aur la gât şi va avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei”. Dar apelul lui cu oferta de recompensă bogată n-a avut nici un ecou în rândul sfătuitorilor lui de încredere. Înţelepciunea cerească nu poate fi nici cumpărată şi nici vândută. “Toţi înţelepţii ... n-au putut nici să citească scrierea şi nici să o tâlcuiască împăratului”. Ei n-au fost mai capabili să citească literele misterioase decât fuseseră înţelepţii unei generaţii anterioare să tâlcuiască visurile lui Nebucadneţar.

Atunci împărăteasa mamă şi-a adus aminte de Daniel, care  cu jumătate de veac mai înainte făcuse cunoscut împăratului Nebucadneţar visul cu chipul cel mare şi tâlcuirea lui. “Să trăieşti veşnic, împărate”, a zis ea, “să nu ţi se tulbure gândurile tale, şi să nu ţi se îngălbenească faţa! În împărăţia ta este un om care are in el duhul dumnezeilor celor sfinţi; şi pe vremea tatălui tău, s-au găsit la el lumini, pricepere şi o înţelepciune dumnezeiască. De aceea, împăratul Nebucadneţar... l-a pus mai mare peste vrăjitori, cititori în stele, haldei, ghicitori, şi anume, pentru că s-a găsit la el, la Daniel, numit de împărat Belşaţar, un duh înalt, ştiinţă şi pricepere, putinţa să tâlcuiască visele, să lămurească întrebările grele şi să dezlege lucrurile încâlcite. Să fie chemat dar Daniel, şi el îţi va da tâlcuirea!”.

“Atunci, Daniel a fost adus înaintea împăratului”. Făcând efort să-şi recâştige sângele rece, Belşaţar a spus proorocului : “ Tu eşti Daniel acela, unul din prinşii de război ai lui Iuda, pe care i-a adus aici, din Iuda tatăl meu împăratul? Am aflat despre tine că ai în tine duhul dumnezeilor şi că la tine se găsesc lumini, pricepere şi o înţelepciune nemaipomenită. Au adus înaintea mea pe înţelepţii şi pe cititorii în stele, ca să citească scrierea aceasta şi să mi-o tâlcuiască, dar n-au putut să tâlcuiască aceste cuvinte. Am aflat că tu poţi să tâlcuieşti şi să dezlegi întrebări grele; acum, dacă vei putea să citeşti scrierea aceasta şi să mi-o tâlcuieşti, vei fi îmbrăcat cu purpură, vei purta un lănţişor de aur la gât; şi vei avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei”.

Înaintea acelei gloate îngrozite, Daniel, fără să fie impresionat de făgăduinţele împăratului, a stat într-o demnitate liniştită ca slujitor al Celui Prea Înalt, nu ca să spună cuvinte linguşitoare, ci ca să interpreteze solia nenorocirii. “ Ţine-ţi darurile”, a zis el, “şi dă altuia răsplătirile tale! Totuşi, voi citi împăratului scrierea şi i-o voi tâlcui”.

Mai întâi proorocul a reamintit lui Belşaţar lucrurile pe care el le cunoştea, dar care nu-l învăţaseră lecţia umilinţei care l-ar fi putut salva. A vorbit despre păcatul lui Nebucadneţar şi de despre căderea lui, precum şi despre procedeele lui Dumnezeu cu el - stăpânirea şi slava date lui, judecata divină pentru mândria sa şi ca urmare recunoaşterea milei şi puterii Dumnezeului lui Israel; iar după aceea, prin cuvinte curajoase şi apăsate a mustrat pe Belşaţar pentru marea lui nelegiuire. El i-a pus împăratului înainte păcatul, arătându-i lecţiile pe care ar fi trebuit să le înveţe dar nu le-a învăţat. Belşaţar nu învăţase din experienţele bunicului său şi nici nu luase aminte la avertismentele cu privire la evenimentele atât de semnificative pentru el. Ocazia cunoaşterii şi ascultării de Dumnezeul cel adevărat îi fusese dată, dar nu pusese la inimă şi era pe punctul de a recolta urmările răzvrătirii lui.

“Dar tu, Belşaţare”, a declarat proorocul, “nu ţi-ai smerit inima, măcar că ai ştiut toate aceste lucruri. Ci te-ai înălţat împotriva Domnului cerurilor; vasele din casa Lui au fost aduse înaintea ta şi aţi băut vin cu ele, tu şi mai marii tăi, nevestele şi ţiitoarele tale; ai lăudat pe dumnezeii de argint şi de aur, de aramă, de fier şi de piatră, care nici nu văd, nici nu aud, şi nici nu pricep nimic, şi n-ai slăvit pe Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale! De aceea a trimis El acest cap de mână, care a scris scrierea aceasta”.

 Îndreptându-se către solia trimisă de Cer pe zid, proorocul a citit, “mene, mene, tekel, upfarsim”. Mâna care scrisese literele nu se mai vedea, dar aceste patru cuvinte străluceau cu o claritate teribilă; iar acum, cu respiraţia întretăiată, poporul asculta, în timp ce bătrânul prooroc declara: “lată tâlcuirea acestor cuvinte. Numărat, înseamnă că Dumnezeu ţi-a numărat zilele domniei, şi i-a pus capăt. Cântărit, înseamnă că ai fost cântărit în cumpănă şi ai fost găsit uşor! Împărţit, înseamnă că împărăţia ta va fi împărţită, şi dată mezilor şi perşilor!”

În acea ultimă noapte de nebunie, Belşaţar împreună cu căpăteniile umpluseră măsura vinovăţiei lor şi a vinovăţiei împărăţiei caldeene. Mâna înfrânătoare a lui Dumnezeu nu mai putea îndepărta nenorocirea care era gata să vină. Prin nenumărate providenţe Dumnezeu căutase să-i înveţe respectul faţă de Legea Sa. “Am voit să vindecăm Babilonul”, a spus El despre aceia a căror judecată ajungea acum până la cer; “dar nu s-a vindecat!” (Ier. 51,9). Datorită unei pervertiri ciudate a inimii omeneşti, Dumnezeu a socotit în cele din urmă necesar să dea sentinţa irevocabilă. Belşaţar avea să cadă, iar împărăţia lui urma să treacă în alte mâini.

Când proorocul a încetat să mai vorbească, împăratul a poruncit să i se dea onorurile făgăduite; şi “au îmbrăcat pe Daniel cu purpură şi i-au pus un lănţişor de aur la gât şi au dat de ştire că avea locul al treilea în cârmuirea împărăţiei”.

Cu mai mult de un veac înainte, inspiraţia prevestise că “noaptea... plăcerii”, în timpul căreia împăratul şi sfetnicii lui se întreceau în hulă împotriva lui Dumnezeu, avea să fie schimbată deodată în groază şi distrugere. Iar acum, într-o succesiune rapidă, evenimentele importante veneau unul după altul, exact aşa cum fuseseră descrise în Scripturile profetice cu mulţi ani înainte ca personajele principale ale dramei să se fi născut.

Pe când era încă în sala de petrecere, înconjurat de aceia a căror soartă fusese sigilată, împăratul a fost informat de un sol că “cetatea este luată” de vrăjmaş, deşi el se simţise aşa de sigur în faţa planurilor acestuia; “că trecătorile sunt luate... iar oamenii de război îngroziţi” (vers. 31.32). Chiar în timpul când el şi nobilii săi beau din vasele sfinte ale lui Iehova şi-i lăudau pe zeii lor de argint şi de aur, mezii şi perşii, care abătuseră Eufratul de pe albia lui, înaintau în inima cetăţii nepăzite. Armata lui Cir era acum sub zidurile palatului; cetatea era plină de soldaţi ai vrăjmaşului “ca nişte lăcuste ' (vers. 14), şi strigătele lor triumfătoare puteau fi auzite mai presus de strigătele disperate ale petrecăreţilor îngroziţi.

“Dar chiar în noaptea aceea, Belşaţar, împăratul haldeilor, a fost omorât”, şi un monarh străin s-a aşezat pe tron.

 Proorocii evrei vorbiseră lămurit cu privire la felul în care avea să cadă Babilonul. Când Dumnezeu le descoperise în vedenie evenimentele viitorului, ei exclamaseră: “Cum s-a luat Şeşacul! Cum a fost cucerit acela a cărui slavă umplea tot pământul! Cum a fost nimicit Babilonul din mijlocul neamurilor! “Cum s-a rupt şi s-a sfărâmat ciocanul întregului pământ! Babilonul este nimicit în mijlocul neamurilor!... De strigătul luării Babilonului se cutremură pământul, şi se aude un strigăt de durere printre neamuri”.

“Deodată cade Babilonul şi este zdrobit!... Pustiitorul se aruncă asupra lui, asupra Babilonului, vitejii Babilonului sunt prinşi şi li se sfărâmă arcurile. Căci Domnul este un Dumnezeu care răsplăteşte! El va da negreşit fiecăruia plata cuvenită lui! Şi anume, voi îmbăta pe voievozii şi înţelepţii lui, pe cârmuitorii, pe căpeteniile şi vitejii lui; vor adormi somnul cel de veci şi nu se vor mai trezi, zice Împăratul, al cărui Nume era Domnul oştirilor”.

“ Ţi-am întins o cursă şi ai fost prins, Babilonule, fără să te aştepţi. Ai fost ajuns, apucat, pentru că ai luptat împotriva Domnului. Domnul Şi-a deschis casa de arme, şi a scos din ea armele mâniei Lui; căci aceasta este o lucrare a Domnului Dumnezeului oştirilor, în ţara haldeilor”.

“Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: 'Copiii lui Israel şi copiii lui Iuda sunt apăsaţi împreună; toţi cei ce i-au dus robi îi opresc şi nu vor să le mai dea drumul. Dar puternic este Răzbunătorul lor, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor. El le va apăra pricina, ca să dea odihnă ţării şi să facă pe locuitorii Babilonului să tremure’” (Ier. 51,41; 50,23.16; 51,8.56.57; 50,24.25.33.34).

 În felul acesta, “zidurile cele largi ale Babilonului vor fi surpate, şi porţile lui cele înalte vor fi arse cu foc”. “V oi face să înceteze mândria celor trufaşi”, zice Domnul, “şi voi doborî semeţia celor asupritori... Şi astfel Babilonul, podoaba împăraţilor, falnica mândrie a Haldeilor, va fi ca Sodoma şi Gomora”, un loc blestemat pe veci. “El nu va mai fi locuit”, a declarat inspiraţia, ”nu va mai fi niciodată popor în el. Arabul nu-şi va mai întinde cortul acolo şi păstorii nu-şi vor mai ţărcui turmele acolo, ci fiarele pustiei îşi vor face culcuşul acolo, bufniţele îi vor umplea casele, struţii vor locui acolo şi stafiile se vor juca acolo. Şacalii vor urla în casele lui împărăteşti pustii, şi câinii sălbatici în casele lui de petrecere...”. “ Voi face din ei un culcuş de arici şi o mlaştină, şi îl voi mătura cu mătura nimicirii, zice Domnul oştirilor” (Ier. 51,58; ls. 13,11.19-22; 14,23). Către ultimul conducător al Babilonului, aşa cum fusese şi către primul, venise sentinţa Veghetorului divin: “Află împărate... că ţi s-a luat împărăţia” (Dan. 4,31 ).

“Pogoară-te şi şezi în ţărână, fecioară, fiica Babilonului; şezi pe pământ, fără scaun de domnie... Şezi într-un colţ, şi taci, fata Haldeilor! căci nu te vor mai numi împărăteasa împăraţilor. Mă mâniasem pe poporul Meu. Îmi pângărisem moştenirea, şi-i dădusem în mâinile tale; dar tu n-ai avut milă de ei... Tu ziceai: 'În veci voi fi împărăteasă! ' şi nu te-ai gândit, nici n-ai visat că lucrul acesta are să se sfârşească. Ascultă însă acum, tu cea dedată plăcerilor, care stai fără grijă şi zici în inima ta: 'Eu şi numai eu, nu voi fi niciodată văduvă, şi nici lipsită de copii! ' Şi totuşi aceste două lucruri ţi se vor întâmpla deodată, în aceeaşi zi: şi pierderea copiilor şi văduvia; vor cădea asupra ta cu putere mare, în ciuda vrăjitoriilor tale şi multelor tale descântece. Căci te încredeai în răutatea ta şi zici: 'Nimeni nu mă vede!' Înţelepciunea şi ştiinţa ta te-au amăgit, tu ziceai în inima ta 'Eu şi numai eu'. De aceea nenorocirea va veni peste tine fără să-i vezi zorile; urgia va cădea peste tine fără să o poţi împăca; şi deodată va veni peste tine prăpădul, pe neaşteptate. Vino dar cu descântecele tale şi cu mulţimea vrăjitoriilor tale, cărora ţi-ai închinat munca ta din tinereţe; poate că vei putea să tragi vreun folos din ele, poate că vei izbuti. Te-ai obosit tot întrebând: să se scoale dar şi să te scape cei ce împart cerul, care pândesc stelele, care vestesc, după lunile noi, ce are să ţi se întâmple! lată-i au ajuns ca miriştea... şi nu va fi nimeni care să-ţi vină în ajutor” (ls. 47,1-15).

Fiecărui popor care a apărut pe scena lumii i s-a îngăduit să-şi ocupe locul pe pământ, pentru ca să se vadă dacă va împlini planurile Străjerului şi ale Celui Sfânt. Proorocia a trasat ridicarea şi creşterea imperiilor mari ale lumii: Babilonul, Medo-Persia, Grecia şi Roma. Istoria s-a repetat cu fiecare dintre acestea şi cu alte popoare mai puţin puternice. Fiecare şi-a avut perioada lui de încercare; fiecare a căzut, slava s-a stins, iar puterea l-a părăsit.

În timp ce popoarele au respins principiile lui Dumnezeu şi prin această lepădare şi-au atras ruina, un plan divin, mai presus de ele, a fost la lucru în mod lămurit de-a lungul veacurilor. Acest lucru l-a văzut proorocul Ezechiel în tabloul minunat descoperit lui în timpul robiei în ţara caldeenilor, când înaintea privirii lui uimite s-au perindat simbolurile care descopereau o Putere atotstăpânitoare, care are de-a face cu acţiunile conducătorilor pământeşti.

Pe malurile pârâului Chebar, Ezechiel a văzut o furtună care părea că vine de la miazănoapte, “un nor gros şi un snop de foc care răspândea de jur împrejur o lumină strălucitoare ca o aramă lustruită”. Un număr de roţi intersectându-se una cu alta erau mişcate de patru fiinţe vii. Deasupra tuturor acestora, “era ceva ca o piatră de safir în chipul unui scaun de domnie; pe acest chip de scaun de domnie, se vedea ca un chip de om care şedea pe el”. “La heruvimi, se vedea ceva ca o mână de om sub aripile lor” (Ezech. 1,4.26; 10,8). Aranjamentul roţilor era atât de complicat, încât la prima vedere păreau a fi în confuzie; cu toate acestea, se mişcau în armonie desăvârşită. Fiinţele cereşti, susţinute şi conduse de mâna aflată sub aripile heruvimului, împingeau acele roţi; deasupra lor, pe un scaun de domnie de safir, stătea Cel Veşnic; iar în jurul tronului era un curcubeu, emblema îndurării divine.

 După cum acele roţi complicate erau sub călăuzirea mâinii de sub aripile heruvimului, tot aşa complicata desfăşurare a evenimentelor omeneşti este sub controlul divin. În mijlocul frământărilor şi tumultului popoarelor, El care stă deasupra heruvimilor călăuzeşte încă problemele acestui pământ.

Istoria naţiunilor ne vorbeşte astăzi. Fiecărei naţiuni şi fiecăruia personal Dumnezeu le-a desemnat un loc în planul Său cel mare. Astăzi indivizi şi popoare sunt puşi la încercare cu ajutorul balanţei din mâna Aceluia care nu face nici o greşeală. Toţi îşi hotărăsc soarta prin propria lor alegere, iar Dumnezeu dirijează totul pentru împlinirea planurilor Sale.

Proorociile pe care Marele EU SUNT le-a dat în Cuvântul Său unind o verigă cu alta în lanţul evenimentelor, de la veşnicia trecută la veşnicia viitorului, ne spun unde ne găsim astăzi în desfăşurarea veacurilor şi ce se poate aştepta în timpul care vine. Tot ce proorocia a prevestit că se va împlini, până în vremea de astăzi, a fost înregistrat pe paginile istoriei şi putem fi siguri că tot ce trebuie să vină se va împlini la vreme.

Astăzi semnele vremurilor declară că ne găsim în pragul unor evenimente mari şi solemne. Totul în lumea noastră este în mişcare. Înaintea ochilor noştri se împlineşte proorocia Mântuitorului cu privire la evenimentele ce vor precede venirea Sa:” Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie... Un neam se va scula împotriva altui neam şi o împărăţie împotriva altei împărăţii, şi pe alocurea, vor fi cutremure de pământ, foamete şi ciumi” (Mat. 24,6.7).

Timpul prezent este de un interes copleşitor pentru toţi cei vii. Conducătorii şi oamenii de stat, bărbaţi care ocupă poziţii de încredere şi autoritate, bărbaţi şi femei care gândesc din toate clasele au atenţia îndreptată asupra evenimentelor care au loc în jurul nostru. Ei sunt atenţi la relaţiile care există între popoare. Ei observă intensitatea care pune stăpânire pe orice element al naturii şi recunosc că ceva mare şi hotărâtor este gata să se producă - că lumea este pe pragul unei crize uluitoare.

Biblia şi numai Biblia ne dă o vedere corectă a acestor lucruri. Aici sunt descoperite scenele marelui final în istoria lumii noastre, evenimente care îşi aruncă deja umbrele înainte, sunetul apropierii lor făcând pământul să tremure, iar inimile oamenilor să se topească de groază.

“lată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa  şi risipeşte locuitorii ... ei călcau legile, nu ţineau poruncile, şi rupeau legământul cel veşnic! De aceea mănâncă blestemul ţara, şi sufăr locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor” (ls. 24, 1-6).

 “ Vai! Ce zi! Da, ziua Domnului este aproape, vine ca o pustiire de la Cel Atotputernic... S-au uscat seminţele sub bulgări; grânarele stau goale, hambarele sunt stricate, căci s-a stricat semănătura! Cum gem vitele! Cirezile de boi umblă buimace, căci nu mai au păşune; chiar şi turmele de oi sufăr!”. “ Via este prăpădită, smochinul este vestejit, rodiul, finicul, mărul, toţi pomii de pe câmp, s-au uscat. Şi s-a dus bucuria de la copiii oamenilor !” (loel,15-18.12).

“Cum mă doare înăuntrul inimii mele! ... Nu pot să tac! Căci auzi, suflete, sunetul trâmbiţei, şi strigătul de război! Se vesteşte dărâmare peste dărâmare, căci toată ţara este pustiită” (Ier” 4,19.20). “ Vai! căci ziua aceea este mare; nici una nu a fost ca ea. Este o vreme de necaz pentru Iacov ; dar Iacov va fi izbăvit din ea” (Ier. 30,7). “Pentru că zici: Domnul este locul meu de adăpost! şi faci din Cel Prea Înalt turnul tău de scăpare, de aceea nici o nenorocire nu te va ajunge, nici o urgie nu se va apropia de cortul tău” (Ps. 91,9.10).

“Fiica Sionului... acolo te va răscumpăra Domnul din mâna vrăjmaşilor tăi. Căci acum multe neamuri s-au strâns împotriva ta şi zic: Să fie pângărită, ca să ne vadă ochii împlinindu-ni-se dorinţa faţă de Sion! Dar ei nu cunosc gândurile Domnului, şi nu-l înţeleg planurile” (Mica 4,10-12)” Dumnezeu nu va părăsi biserica Sa în ceasul celei mai mari primejdii a ei. El a făgăduit izbăvirea: “lată, aduc înapoi pe prinşii de război ai corturilor lui Iacov “, a zis El, “şi

Mi-e milă de locaşurile lui” (Ier. 30,18).

 Atunci planul lui Dumnezeu va fi împlinit; principiile împărăţiei Sale vor fi onorate de toţi care locuiesc sub soare.