Partea a VI - a. Capitolul 45 Întoarcerea din robie

  Partea a VI - a

DUPĂ ROBlE

“Domnul să te mustre Satano! Domnul să te mustre, El care a ales Ierusalimul! Nu este el, Iosua un tăciune scos din foc?” (Zaharia3,2)

 

        Capitolul 45

 Întoarcerea din robie

 

Sosirea armatei lui Cir în faţa zidurilor Babilonului a fost pentru iudei semnul că eliberarea lor din robie se apropia. Cu peste un veac înainte de naşterea lui Cir, inspiraţia îl menţionase pe nume şi făcuse ca să se scrie un raport cu privire la lucrarea pe care avea să o facă luând cetatea Babilonului prin surprindere şi la pregătirea căii pentru eliberarea fiilor robiei. Prin Isaia fusese rostit cuvântul:

“Aşa vorbeşte Domnul către unsul Său, către Cir, pe care-l ţine de mână ca să doboare neamurile înaintea lui... să-i deschidă porţiile, ca să nu se mai închidă: 'Eu voi merge înaintea ta, voi netezi drumurile muntoase, voi sfărâma uşile de aramă şi voi rupe zăvoarele de fier. Îţi voi da vistierii ascunse, bogăţii îngropate, ca să ştii că Eu sunt Domnul care te chem pe nume, Dumnezeul lui Israel” (Isaia 45,1-3).

Prin intrarea neaşteptată a armatei cuceritorului persan în inima capitalei babiloniene prin albia râului ale cărui ape fuseseră abătute şi prin porţile interioare care dintr-o neglijenţă fuseseră lăsate deschise şi nepăzite, iudeii aveau o dovadă suficientă cu privire la împlinirea literală a profeţiei lui Isaia cu privire la înfrângerea neaşteptată a apăsătorilor lor. Şi aceasta trebuia să fie pentru ei un semn neîndoios că Dumnezeu dirija mersul naţiunilor în favoarea lor; legate strâns de proorocia care accentua modul căderii şi cuceririi Babilonului erau cuvintele:

“Cir este păstorul Meu, şi el va împlini toată voia Mea; el va zice despre Ierusalim: 'să fie zidit iarăşi!' şi despre Templu: 'Să i se pună temeliile!' “Eu am ridicat pe Cir, în dreptatea Mea, şi voi netezi toate cărările lui, El Îmi va zidi iarăşi cetatea, şi va da drumul prinşilor Mei de război, fără preţ de răscumpărare şi fără daruri, zice Domnul oştirilor” (Is. 44,28; 45,13).     Acestea nu erau singurele proorocii pe care robii avuseseră ocazia să-şi întemeieze nădejdea într-o eliberare grabnică. Scrierile lui Ieremia erau la îndemâna lor, şi în aceasta era stabilit clar lungimea timpului care trebuia să treacă înainte de readucerea lui Israel din Babilon. “Dar când se vor împlini aceşti şaptezeci de ani”, prezisese Domnul prin solul Său, “ voi pedepsi pe împăratul Babilonului, şi pe neamul acela, zice Domnul, pentru nelegiuirile lor; voi pedepsi ţara Haldeilor şi o voi preface în nişte dărâmături veşnice” (Ier. 25,12). Urma să se dea pe faţă înţelegere pentru rămăşiţa lui Iuda ca răspuns la rugăciunea arzătoare. “Mă voi lăsa să fiu găsit de voi, zice Domnul, şi voi aduce înapoi pe prinşii voştri de război; vă voi strânge din toate neamurile şi din toate locurile în care v-am izgonit, zice Domnul, şi vă voi aduce înapoi în locul de unde v-am dus în robie” (Ier. 29,14).

 Deseori Daniel şi tovarăşii lui studiaseră aceste proorocii şi altele asemănătoare, care subliniau planul lui Dumnezeu pentru poporul Său. Iar acum când desfăşurarea rapidă a evenimentelor dădea mărturie despre mâna cea puternică a lui Dumnezeu la lucru printre popoare, Daniel a dat o atenţie deosebită făgăduinţelor făcute lui Israel. Credinţa lui în Cuvântul profetic l-a condus să intre în experienţele prevăzute de scriitorii sacri. “De îndată ce vor trece cei şaptezeci de ani ai Babilonului”, spusese Domnul, “Îmi voi aduce aminte de voi, şi voi împlini faţă de voi făgăduinţa Mea cea bună, aducându-vă înapoi în locul acesta... Căci Eu ştiu gândurile pe care le am cu privire la voi, zice Domnul, gânduri de pace şi nu de nenorocire, că să vă dau un viitor şi o nădejde. Voi Mă veţi chema şi veţi pleca; Mă veţi ruga, şi vă voi asculta. Mă veţi căuta, şi Mă veţi găsi, dacă Mă veţi căuta cu toată inima” (vers. 10-13).

Cu puţin timp înainte de căderea Babilonului, când Daniel medita la acele proorocii şi-L căuta pe Dumnezeu pentru înţelegerea timpurilor, i-au fost date câteva viziuni privitoare la ridicarea şi căderea împărăţiilor. O dată cu prima vedenie, aşa cum este raportată în capitolul 7 din cartea lui Daniel, i-a fost dată şi interpretarea; dar nu totul a fost făcut clar proorocului: “Pe mine, Daniel, m-au tulburat nespus de mult gândurile mele”, scria el despre experienţele din vremea aceea, “şi mi s-a schimbat culoarea feţei; dar am păstrat cuvintele acestea în inima mea”. (Dan. 7,28).

Printr-o altă viziune a fost aruncată mai multă lumină asupra evenimentelor viitorului; şi aceasta s-a întâmplat la încheierea acestei vedenii, când Daniel a auzit “pe un sfânt vorbind; şi un alt sfânt a întrebat pe cel care vorbea: 'În câtă vreme se va împlini vedenia?” (Dan. 8,13). Răspunsul care i-a fost dat, “până vor trece două mii trei sute de seri şi dimineţi; apoi sfântul locaş va fi curăţit!” (Dan. 8,14), l-a încurcat şi mai mult. A căutat cu stăruinţă să înţeleagă vedenia. Nu putea înţelege legătura dintre robia celor şaptezeci de ani profetizată prin Ieremia şi cele două mii trei sute de ani despre care a auzit în viziune pe vizitatorul ceresc declarând că aveau să treacă înainte de curăţirea sanctuarului lui Dumnezeu. Îngerul Gabriel i-a dat o interpretare parţială; dar atunci când proorocul a auzit cuvintele “vedenia este pentru... nişte vremi îndepărtate”, a leşinat. “Eu, Daniel, am stat leşinat” redă el experienţa, “şi am fost bolnav mai multe zile, apoi m-am sculat şi mi-am văzut de treburile împăratului. Eram uimit de vedenia aceasta şi nimeni nu ştia” (vers. 26,27).

 Încă apăsat de povara lui Israel, Daniel a studiat din nou proorociile lui Ieremia. Ele erau foarte clare, atât de clare încât a înţeles prin aceste mărturii raportate în “cărţi că trebuiau să treacă şaptezeci de ani pentru dărâmăturile Ierusalimului, după numărul anilor despre care vorbise Domnul către proorocul Ieremia”. (Dan. 9,2).

Cu credinţă întemeiată pe cuvântul cel sigur al proorociei, Daniel s-a rugat Domnului pentru împlinirea grabnică a acestor făgăduinţe. El s-a rugat pentru ca onoarea lui Dumnezeu să fie păstrată. În această rugăciune s-a identificat deplin cu aceia care nu împliniseră planul divin, mărturisind păcatele lor ca fiind ale lui.

“Şi mi-am întors faţa spre Domnul Dumnezeu”, zicea proorocul, “ca să-L caut cu rugăciune şi cereri, postind în sac şi cenuşă. M-am rugat Domnului, Dumnezeului meu, şi l-am făcut mărturisirea” (Dan. 9,3.4). Cu toate că Daniel fusese vreme îndelungată în slujba lui Dumnezeu şi fusese caracterizat de cer ca un ”om prea iubit”, totuşi s-a socotit ca un păcătos înaintea lui Dumnezeu, susţinând marea nevoie a poporului pe care-l iubea. Rugăciunea lui era elocventă în simplitatea ei profundă şi în sinceritate. Ascultai cum se ruga el:

“Doamne, Dumnezeule mare şi înfricoşat, Tu, care ţii legământul şi dai îndurare celor ce Te iubesc şi păzesc poruncile Tale! Noi am păcătuit, am săvârşit nelegiuirea, am fost răi şi îndărătnici, ne-am abătut de la poruncile şi orânduirile Tale. N-am ascultat pe robii tăi proorocii, care au vorbit în Numele Tău, împăraţilor noştri, căpeteniilor noastre, părinţilor noştri, şi către tot poporul ţării.

Tu, Doamne, eşti drept, iar nouă ni se cuvine astăzi să ni se umple faţa de ruşine, nouă tuturor oamenilor lui Iuda, locuitorilor Ierusalimului şi întregului Israel, fie ei aproape, fie departe, în toate ţările în care i-ai izgonit din pricina fărădelegilor de care s-au făcut vinovaţi faţă de Tine!...

La Domnul, Dumnezeul nostru, însă, este îndurarea şi iertarea, căci împotriva Lui ne-am răzvrătit! Dar, Doamne, după toată îndurarea Ta, abate mânia şi urgia Ta de la cetatea ta Ierusalimul, de la muntele Tău cel sfânt; căci din pricina nelegiuirilor părinţilor noştri este Ierusalimul şi poporul Tău de ocara tuturor celor ce ne înconjoară.

Ascultă dar, acum, Dumnezeul nostru, rugăciunea şi cererile robului Tău, şi, pentru dragostea Domnului, fă să strălucească Faţa Ta peste sfântul Tău locaş pustiit! Pleacă urechea, Dumnezeule, şi ascultă! Deschide ochii şi priveşte la dărâmăturile noastre, şi la cetatea peste care este chemat Numele Tău! Căci nu pentru neprihănirea noastră Îţi aducem noi cererile noastre, ci pentru îndurările Tale cele mari. Ascultă, Doamne! Iartă, Doamne! la aminte, Doamne! Lucrează şi nu zăbovi, din dragoste pentru Tine, Dumnezeul meu! Căci Numele Tău este chemat peste cetatea Ta şi peste poporul Tău!” (Dan. 9,4-9.16-19).

Cerul se pleacă să asculte cererea stăruitoare a proorocului. Chiar înainte de a-şi încheia rugăciunea pentru iertare şi restatornicire, puternicul Gabriel i s-a arătat din nou şi i-a atras atenţia la vedenia pe care o avusese înainte de căderea Babilonului şi de moartea lui Belşaţar. Şi atunci îngerul i-a descris în amănunt perioada celor şaptezeci de săptămâni care aveau să înceapă la vremea “ieşirii poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului” (vers.25).

Rugăciunea lui Daniel fusese înălţată “în anul întâi al domniei lui Dariu” (vers. 1), monarhul persan al cărui general, Cir, luase de la Babilonia sceptrul conducerii universale. Domnia lui Dariu a fost onorată de Dumnezeu. La el a fost trimis îngerul Gabriel “să-l susţină şi să-l întărească” (Dan. 11,1). După moartea lui, care a survenit cam la doi ani după căderea Babilonului, Cir a urmat la tron, şi începutul domniei lui a marcat împlinirea celor şaptezeci de ani de când prima grupă de evrei fusese luată de Nebucadneţar din căminul lor iudeu la Babilon.

Eliberarea lui Daniel din groapa leilor fusese folosită de Dumnezeu pentru a produce o impresie favorabilă asupra minţii lui Cir cel mare. Calităţile veritabile ale omului lui Dumnezeu ca bărbat de stat cu o viziune îndepărtată au făcut pe conducătorul persan să-i poarte un respect deosebit şi să-i onoreze judecata. Iar acum, chiar la vremea când Dumnezeu spusese că va porunci rezidirea templului din Ierusalim, a influenţat pe Cir ca unealtă a Lui să cunoască proorociile cu privire al el, cu care Daniel era atât de familiarizat, şi să dea poporului iudeu libertatea.

Când împăratul a văzut cuvintele care profetizaseră cu peste o sută de ani înainte naşterea lui, modul în care Babilonul avea să fie luat; când a citit solia adresată lui de Conducătorul Universului: “Eu te-am încins înainte ca tu să Mă cunoşti. Ca să se ştie, de la răsăritul soarelui până la apusul soarelui că afară de Mine nu este Dumnezeu” ; când a văzut înaintea ochilor lui declaraţia Dumnezeului cel veşnic: “Din dragoste pentru robul Meu Iacov, şi pentru Israel, alesul Meu, te-am chemat pe nume, ţi-am vorbit cu bunăvoinţă, înainte ca tu să Mă cunoşti” ; când a urmărit cuvintele inspirate: “Eu am ridicat pe Cir, în dreptatea Mea, şi voi netezi toate cărările lui. El îmi va zidi iarăşi cetatea, şi va da drumul prinşilor Mei de război, fără preţ de răscumpărare” (Is. 45,5.6.4.l3), inima i-a fost mişcată profund şi s-a hotărât să împlinească misiunea încredinţată de cer. Va lăsa pe robii iudei şi va ajuta să reclădească templul lui Iehova.

Într-o proclamaţie scrisă, publicată “în toată împărăţia lui”, Cir a făcut cunoscut dorinţa lui de a lua măsuri pentru reîntoarcerea evreilor şi pentru reclădirea templului lor. “Domnul, Dumnezeul cerurilor, mi-a dat toate împărăţiile pământului”, a recunoscut împăratul în această proclamaţie publică, “şi mi-a poruncit să-l zidesc o casă la Ierusalim, în Iuda. Cine dintre voi este din poporul Lui ? Dumnezeul lui să fie cu el, şi să se suie la Ierusalim... şi să zidească acolo Casa Domnului, Dumnezeului lui Israel! El este adevăratul Dumnezeu, care locuieşte la Ierusalim. Oriunde locuiesc rămăşite din poporul Domnului, oamenii din locul acela să le dea argint, aur, avere şi vite, pe lângă daruri de bunăvoie” (Ezra 1,1-4 ).

“Casa să fie zidită iarăşi”, a îndrumat el mai departe cu privire la templu, “ca să fie un loc unde să se aducă jertfe, şi să aibă temelii tari. Să aibă o înălţime de şaizeci de coţi, o lăţime de şaizeci de coţi, trei rânduri de pietre cioplite şi un rând de lemn nou. Cheltuielile vor fi plătite din casa împăratului. Mai mult, uneltele de aur şi de argint ale Casei lui Dumnezeu, pe care le luase Nebucadneţar din Templul de la Ierusalim şi le adusese la Babilon, să fie date înapoi, duse în Templul din Ierusalim” (Ezra 6,3-5).

Veştile cu privire la acest decret au ajuns până a cele mai îndepărtate provincii ale împărăţiei şi pretutindeni printre copiii lui Israel împrăştiaţi a fost o mare bucurie. Mulţi, asemenea lui Daniel, studiaseră proorociile şi-L căutaseră pe Dumnezeu pentru intervenţia făgăduită în favoarea Sionului. Iar acum rugăciunile lor fuseseră ascultate; ei se puţeau uni în cântări de bucurie din toată inima:

Când a adus Domnul înapoi pe prinşii de război

ai Sionului, parcă visam.

Atunci gura ne era plină de strigăte de bucurie,

şi limba de cântări de veselie.

Atunci se spunea printre neamuri:

'Domnul a făcut mari lucruri pentru ei!’

Da, Domnul a făcut mari lucruri pentru noi”

şi de aceea suntem plini de bucurie:”.

 (Ps 126,1-3).

“Capii de familie din Iuda şi Beniamin, preoţii şi leviţii, şi anume toţi aceia al căror duh l-a trezit Dumnezeu” - aceştia constituiau rămăşiţa credincioasă, aproape cincizeci de mii, dintre iudeii aflaţi în ţările exilului care s-au hotărât să folosească ocazia minunată oferită ”să meargă să zidească la Ierusalim Casa Domnului”. Prietenii lor nu i-au lăsat să meargă cu mâinile goale. “Şi toţi cei dimprejurul lor le-au dat lucruri de argint, de aur, avere, vite şi lucruri scumpe”. La acestea şi la multe alte daruri de bună voie s-au adăugat “uneltele Casei Domnului, pe care le luase Nebucadneţar din Ierusalim... Cir, împăratul perşilor, le-a scos prin Mitredat, vistiernicul... în număr de cinci mii patru sute” pentru folosirea în templul care urma să fie rezidit (Ezra 1,5-11).

Asupra lui Zorobabel (cunoscut sub numele de Seşbaţar), descendent din împăratul David, Cir a aşezat răspunderea de guvernator peste cei care se întorceau în ludea; şi cu el s-a unit marele preot Iosua. Călătoria cea lungă prin pustiul cel întins s-a desfăşurat în siguranţă, iar mulţimea fericită, plină de recunoştinţă faţă de Dumnezeu pentru multele Sale îndurări, a început îndată lucrarea de restatornicire a ceea ce fusese dărâmat şi distrus. “Căpeteniile caselor părinteşti” au adus daruri din avutul lor spre a ajuta să se plătească cheltuielile pentru rezidirea templului; iar poporul, urmând exemplul lor, a dat de bună voie din puţinul său (vezi Ezra 2,64-70).

În cel mai scurt timp posibil, a fost înălţat un altar pe locul vechiului altar din curtea templului. Pentru slujbele legate de consacrarea acestui altar poporul “s-a adunat ca unul singur” şi s-a unit în restatornicirea slujbelor sfinte care fuseseră întrerupte pe vremea distrugerii Ierusalimului de către Nebucadneţar. Înainte de a se despărţi să locuiască în casele pe care se străduiau să le zidească “ au prăznuit şi sărbătoarea corturilor” (Ezra 3,1-6).

Reclădirea altarului arderilor de tot zilnice a produs o bucurie de nedescris rămăşiţei credincioase. Au început cu toată inima pregătirile necesare pentru reclădirea templului, prinzând curaj pe măsură ce aceste pregătiri avansau de la o lună la alta. Timp de mai mulţi ani fuseseră lipsiţi de dovada vizibilă a prezenţei lui Dumnezeu. Iar acum, înconjuraţi aşa cum erau de multe amintiri triste ale apostaziei părinţilor lor, doreau după o dovadă dăinuitoare a iertării şi primirii divine. Mai presus de recâştigarea proprietăţii lor şi a vechilor privilegii, apreciau aprobarea lui Dumnezeu. El lucrase în mod minunat în favoarea lor şi simţeau asigurarea prezenţei Sale cu ei; însă doreau binecuvântări şi mai mari. Cu o anticipare plină de bucurie priveau către vremea când, templul odată reconstruit urma să vadă strălucirea slavei Sale dinăuntrul lui.

 Muncitorii angajaţi pentru pregătirea materialului de clădit, au găsit printre ruine unele blocuri de piatră imense aduse pe locul templului din zilele lui Solomon. Ele au fost pregătite pentru folosire şi au fost procurate multe materiale noi; şi în scurt timp, lucrarea a ajuns la punctul când trebuia pusă piatra de temelie. Aceasta s-a făcut în prezenţa multor mii care se adunaseră să fie martori la înaintarea lucrării şi să-şi exprime bucuria că aveau o parte în ea. În timp ce piatra unghiulară era aşezată la locul ei, poporul, acompaniat de trâmbiţele preoţilor şi de chimvalele fiilor lui Asaf, “cântau, mărind şi lăudând pe Domnul prin aceste cuvinte: 'Căci este bun, căci îndurarea Lui pentru Israel ţine în veac!” (Ezra 3,11).

Casa care era pe punctul de a fi reclădită fusese subiectul multor proorocii cu privire la favoarea pe care Dumnezeu voia să o arate Sionului, şi toţi cei care erau de faţă la aşezarea pietrei din capul unghiului ar fi trebuit să împărtăşească cu toată inima spiritul ocaziei aceleia. Însă, amestecată cu muzica şi cu strigătele de laudă care s-au auzit în acea zi fericită, era o notă discordantă. “Mulţi din preoţi şi leviţi, şi din capii de familii mai în vârstă, care văzuseră casa cea dintâi, plângeau tare, când se puneau sub ochii lor temeliile casei acesteia” (vers. 12).

Era natural ca amărăciunea să umple inimile celor vârstnici, când se gândeau la urmările unei nepocăinţe îndelungate. Dacă ei şi generaţia lor ar fi ascultat de Dumnezeu şi ar fi împlinit planul Său pentru Israel, templul clădit de Solomon n-ar fi fost distrus, iar robia n-ar fi fost necesară. Dar datorită nerecunoştinţei şi necredincioşiei, fuseseră împrăştiaţi printre păgâni.

Acum condiţiile se schimbaseră. Cu milă duioasă Domnul cercetase iarăşi poporul Său şi îi îngăduise să se reîntoarcă în ţara lui. Amărăciunea datorită greşelilor trecutului ar fi trebuit să facă loc sentimentelor de mare bucurie. Dumnezeu mişcase inima lui Cir ca să-i ajute în rezidirea templului, şi aceasta ar fi trebuit să dea naştere la exprimări de recunoştinţă profundă. Dat unii n-au văzut providenţele deschise de Dumnezeu. În loc să se bucure, au cultivat gânduri de nemulţumire şi descurajare. Ei văzuseră slava templului lui Solomon şi plângeau din cauza inferiorităţii clădirii care se înălţa acum.

Murmurarea şi nemulţumirea, precum şi comparaţiile nefavorabile au avut o influenţă deprimantă asupra minţii multora şi au slăbit braţele clăditorilor. Muncitorii au fost determinaţi să-şi pună întrebarea dacă trebuiau să continue cu ridicarea unei clădiri care încă de la început a fost criticată cu atâta uşurinţă şi care era cauza atâtor plânsete.

Erau însă mulţi în adunare a căror credinţă mai mare şi viziune mai largă nu i-au făcut să vadă această slavă mai mică cu atât de multă nemulţumire. “Mulţi alţii îşi arătau bucuria prin strigăte, aşa încât nu se putea deosebi glasul strigătelor de bucurie, de glasul plânsetelor poporului; căci poporul scotea mari strigăte, al căror sunet se auzea de departe”. (vers. 12.13).

Dacă aceia care nu s-au bucurat pe punerea pietrei de temelie a templului ar fi putut prevedea urmările lipsei lor de credinţă din ziua aceea, ar fi fost îngroziţi. Puţin şi-au dat seama ei de greutatea cuvintelor lor de dezaprobare şi descurajare; ştiau prea puţin, cât de mult aveau să întârzie exprimările lor de nemulţumire terminarea casei Domnului.

 Măreţia templului dintâi şi ritualurile impresionante ale slujbelor religioase fuseseră un izvor de îngâmfare pentru Israel înainte de robie; dar închinarea lor fusese deseori lipsită de acele calităţi pe care Dumnezeu le priveşte ca fiind cele mai importante. Slava templului dintâi, splendorii slujbei lui nu-i puteau recomanda lui Dumnezeu, deoarece nu-I dădeau tocmai ceea ce avea valoare în ochii Lui. Ei nu-l aduceau o jertfă dintr-un spirit zdrobit şi mâhnit.

Atunci când principiile vitale ale Împărăţiei lui Dumnezeu sunt pierdute din vedere, ceremoniile devin numeroase şi extravagante. Atunci când clădirea caracterului este neglijată, când împodobirea sufletului lipseşte, când simplitatea evlaviei este dispreţuită, mândria şi dorinţa de etalare cer edificii bisericeşti măreţe, împodobiri splendide şi ceremonii impunătoare. Dar în toate acestea Dumnezeu nu este onorat. El apreciază biserica Sa nu pentru avantajele exterioare, ci pentru evlavia sinceră care o deosebeşte de lume. El o apreciază după creşterea membrilor ei în cunoaşterea lui Hristos, după înaintarea ei în experienţa spirituală. El caută principiile dragostei şi ale bunătăţii. Nici toată frumuseţea artei nu se poate compara cu frumuseţea blândeţii şi a caracterului care va fi dat pe faţă în aceia care sunt reprezentanţii lui Hristos.

O comunitate poate fi cea mai săracă din ţară. Poate să nu aibă atracţiile vreunei arătări din afară; dar dacă membrii au principiile caracterului lui Hristos, îngerii se vor uni cu ei în închinare. Lauda şi mulţumirea din inimile recunoscătoare se vor înălţa la Dumnezeu ca o jertfă plăcută.

“Lăudaţi pe Domnul, căci este bun,

căci în veac ţine îndurarea Lui!

Aşa să zică cei răscumpăraţi de Domnul,

pe care i-a izbăvit El din mâna vrăjmaşului...

Cântaţi, cântaţi în cinstea Lui!

 Vorbiţi despre toate minunile Lui!

Făliţi-vă cu Numele Lui cel sfânt!

Să se bucure inima celor ce caută pe Domnul!...

 Căci El a potolit sufletul însetat,

şi a umplut de bunătăţi sufletul flămând”.

(Ps. 107,1.2; 105,2.3; 107,9)