Capitolul 46 “Proorocii lui Dumnezeu îi ajutau”

 

În apropierea israeliţilor care-şi asumaseră sarcina reclădirii templului, locuiau samaritenii, un popor amestecat care luase fiinţă din căsătoria coloniştilor păgâni din provinciile Asiriei cu rămăşiţa celor zece seminţii care fusese lăsată în Samaria şi în Galilea. În anii din urmă samaritenii pretindeau că se închinau Dumnezeului celui adevărat, dar în inimă şi practică erau idolatri. Este adevărat, ei susţineau că idolii lor erau doar pentru a le reaminti de Dumnezeul cel viu, Conducătorul universului; cu toate acestea poporul era înclinat să se închine chipurilor cioplite.

În perioada de restaurare, aceşti samariteni au ajuns să fie cunoscuţi ca vrăjmaşi ai lui Iuda şi Beniamin. Auzind că „fiii robiei zidesc un Templu Domnului, Dumnezeului lui Israel, au venit la Zorobabel şi la capii de familii” şi şi-au exprimat dorinţa să se unească cu ei la înălţarea acestuia. “Să zidim şi noi cu voi”, le-au propus ei, “căci şi noi chemăm ca şi voi pe Dumnezeul vostru, şi-l aducem jertfe din vremea lui Esar-Hadon, împăratul Asiriei, care ne-a adus acolo”. Dar favoarea pe care o cereau le-a fost refuzată. “Nu se cuvine să zidiţi împreună cu noi Casa Dumnezeului nostru”, au răspuns conducătorii israeliţilor. “Ci noi singuri o vom zidi Domnului, Dumnezeului lui Israel, cum ne-a poruncit împăratul Cir, împăratul Perşilor” (Ezra 4,1-3).

Numai o rămăşiţă alesese să se întoarcă din Babilon, şi acum, când îşi asumau o lucrare în aparenţă peste puterile lor, cei mai apropiaţi vecini au venit cu o ofertă de ajutor. Samaritenii aminteau de închinarea lor la adevăratul Dumnezeu şi-şi exprimau dorinţa să se împărtăşească de privilegiile şi binecuvântările legate de slujba templului. “Noi chemăm ca şi voi, pe Dumnezeul vostru”, declarau ei. “Să zidim şi noi cu voi”. Dacă însă fruntaşii iudei ar fi acceptat această ofertă de ajutor, ei ar fi deschis o uşă pentru intrarea idolatriei. Ei au sesizat nesinceritatea samaritenilor. Şi-au dat seama că ajutorul câştigat printr-o alianţă cu aceşti oameni avea să fie ca un nimic în comparaţie cu binecuvântarea pe care aşteptau s-o primească urmând poruncile clare ale lui Iehova.

Privitor la legătura pe care Israel trebuia să o aibă cu popoarele înconjurătoare, Domnul spusese prin Moise: “Să nu închei legământ cu ele, şi să nu ai milă de ele. Să nu te încuscreşti cu popoarele acestea căci ar abate de la Mine pe fiii tăi, şi ar sluji astfel altor dumnezei; Domnul S-ar aprinde de mânie împotriva voastră şi te-ar nimici îndată. Căci tu eşti un popor sfânt pentru Domnul, Dumnezeul tău, şi Domnul Dumnezeul tău, te-a ales ca să fii un popor al Lui dintre toate popoarele de pe faţa pământului” (Deut. 7,2-4; 14,2).

 Consecinţa care avea să urmeze intrării în legământ cu naţiunile înconjurătoare a fost proorocită lămurit: “Domnul te va împrăştia printre toate neamurile, de la o margine a pământului până la cealaltă”, spusese Moise, “şi acolo, vei sluji altor dumnezei pe care nu i-ai cunoscut nici tu, nici părinţii tăi, dumnezei de lemn şi de piatră. Între aceste neamuri, nu vei fi liniştit, şi nu vei avea loc de odihnă pentru talpa picioarelor tale. Domnul îţi va face inima fricoasă, ochii lâncezi şi sufletul îndurerat. Viaţa îţi va sta nehotărâtă înainte, vei tremura zi şi noapte, nu vei fi sigur de viaţa ta, în groaza care-ţi va umple inima şi în faţa lucrurilor pe care ţi le vor vedea ochii” (Deut. 28,64-67). “Şi dacă de acolo vei căuta pe Domnul, Dumnezeul tău”, fusese făgăduinţa, “Îl vei găsi, dacă-L vei căuta din toată inima ta şi din tot sufletul tău” (Deut. 4,29).

Zorobabel şi tovarăşii lui erau familiarizaţi cu acestea şi multe alte scripturi asemănătoare şi în recenta robie avuseseră dovadă după dovadă cu privire la împlinirea lor. Iar acum, după ce se pocăiseră de păcatele care aduseseră asupra lor şi a părinţilor lor judecăţile profetizate atât de clar prin Moise, după ce se întorseseră cu toată inima la Dumnezeu şi-şi reînnoiseră legătura cu El, prin legământ, li se îngăduise să se reîntoarcă în ludea ca să refacă ceea ce fusese distrus. Să intre chiar de la începutul lucrării lor în legământ cu idolatrii?

“Să nu închei legământ cu ele”, spusese Dumnezeu, iar aceia care se reconsacraseră de curând Domnului la altarul reclădit în faţa ruinelor templului Său şi-au dat seama că linia de demarcaţie între poporul Său şi lume trebuia să fie totdeauna păstrată distinctă. Ei au refuzat să intre în alianţă cu aceia care, deşi cunoşteau cerinţele Legii lui Dumnezeu, nu se supuneau pretenţiilor ei.

Principiile stabilite în Deuteronomul pentru îndrumarea lui Israel trebuie să fie urmate de poporul lui Dumnezeu până la sfârşitul timpului. Prosperitatea adevărată depinde de menţinerea legământului nostru cu Dumnezeu. Niciodată nu trebuie să ne îngăduim să compromitem principiul prin intrarea în alianţă cu aceia care nu se tem de El.

Există o primejdie continuă ca cei care susţin a fi creştini să ajungă la concepţia că pentru avea influenţă asupra celor ce sunt lumeşti trebuie ca într-o măsură oarecare să se asemene lumii. Însă cu toate că un asemenea drum poate părea că aduce avantaje mai mari, totdeauna se sfârşeşte cu pierdere spirituală. Poporul lui Dumnezeu trebuie să se păzească cu stricteţe împotriva oricărei influenţe subtile care caută intrare, prin mijlocirea unor ispite măgulitoare din partea vrăjmaşilor adevărului. Copiii lui Dumnezeu sunt străini şi călători în această lume, mergând pe o cale presărată cu primejdii. Ei nu trebuie să dea atenţie subterfugiilor ingenioase şi ispitelor ademenitoare, folosite pentru a-i îndepărta de la ascultare.

Nu sunt cei mai de temut vrăjmaşi ai cauzei lui Dumnezeu aceia care sunt cunoscuţi şi făţiş declaraţi. Cei care, asemenea vrăjmaşilor lui Iuda şi Beniamin, vin cu cuvinte plăcute şi cu vorbe linguşitoare, urmărind în aparenţă un legământ de prietenie cu copiii lui Dumnezeu, aceia au o putere mai mare de amăgire. Oricine să fie cu băgare de seamă faţă de aceasta, pentru ca nu cumva o cursă ascunsă cu grijă şi măiestrie să-l găsească nepregătit. Îndeosebi astăzi, când istoria pământului se încheie, Domnul cere de la copiii Săi o veghere care nu cunoaşte odihnă. Însă cu toate că lupta este neîntreruptă, nimeni nu este lăsat să lupte singur. Îngerii ajută şi-i ocrotesc pe cei care umblă smeriţi înaintea lui Dumnezeu. Niciodată Domnul nostru nu-i va trăda pe aceia care se încred în El. Atunci când copiii Săi se apropie de El pentru a fi ocrotiţi de cel rău, Domnul înalţă în ajutorul lor, cu milă şi dragoste, un steag împotriva vrăjmaşului. “Nu vă atingeţi de ei”, zice El, “căci sunt ai Mei. l-am săpat pe palmele Mele”.

Neobosiţi în împotrivirea lor, samaritenii “au muiat inima poporului lui Iuda ; l-au înfricoşat, ca să-i împiedice să-l împiedice să zidească, şi au mituit cu preţ de argint pe sfetnici, ca să-i zădărnicească lucrarea. Aşa a fost tot timpul vieţii lui Cir, împăratul Perşilor” (Ezra 4,4.5). Prin rapoarte neadevărate, au trezit neîncredere în minţile uşor influenţabile către îndoială. Dar timp de mai mulţi ani, puterile răului au fost ţinute în frâu, iar poporul din ludea a avut libertatea să-şi continue lucrarea.

În timp ce Satana se lupta să influenţeze cele mai înalte autorităţi în împărăţia Medo-Persiei ca să manifeste dezaprobare faţă de poporul lui Dumnezeu, îngerii lucrau în favoarea exilaţilor. Lupta era de aşa natură încât întreg Cer era interesat. Prin proorocul Daniel ni se dă o privelişte a acestei lupte puternice dintre forţele binelui şi ale răului. Timp de trei săptămâni, Gabriel a luptat cu forţele întunericului, căutând să  anihileze influenţele care lucrau asupra minţii lui Cir şi înainte ca lupta să se încheie, Însuşi Hristos a venit în ajutorul lui Gabriel. “Căpetenia împărăţiei Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile”, declară Gabriel; “însă iată că Mihail, una din căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor, şi am ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei” (Dan. 10,13). Tot ce a putut face cerul în favoarea poporului lui Dumnezeu, a fost făcut. Biruinţa a fost în ce din urmă câştigată, forţele vrăjmaşului au fost ţinute în frâu în toate zilele lui Cir şi în toate zilele fiului său Cambise, care a domnit aproape şapte ani şi jumătate.

Aceasta a fost o vreme de minunate ocazii pentru iudei. Cei mai înalţi slujitori ai cerului lucrau asupra inimilor împăraţilor şi toate acestea pentru ca poporul lui Dumnezeu să lucreze neobosit pentru a aduce la îndeplinire decretul lui Cir. Ei n-ar fi trebuit să cruţe nici un efort pentru a restatornici templul şi slujbele lui şi nici pentru a se restabili în căminele lor din ludea. Dar în ziua puterii lui Dumnezeu, mulţi s-au dovedit lipsiţi de bunăvoinţă. Împotrivirea vrăjmaşilor lor era puternică şi hotărâtă, şi treptat, clăditorii şi-au pierdut curajul. Unii nu puteau uita scena de la punerea pietrei unghiulare, când mulţi îşi exprimaseră lipsa de încredere în lucrarea întreprinsă. Şi pe măsură ce samaritenii deveneau mai îndrăzneţi, mulţi dintre iudei se întrebau dacă, după toate acestea era vremea pentru reclădire. Aceste simţăminte s-au împrăştiat repede. Mulţi dintre lucrători, descurajaţi şi deprimaţi, s-au întors la casele lor ca  să-şi reia preocupările obişnuite ale vieţii.

În timpul domniei lui Cambise, lucrarea la templu a înaintat încet, iar în timpul domniei falsului Smerdis (numit în Ezra 4,7 Artaxerse), samaritenii au amăgit pe acest impostor fără scrupule să dea un decret prin care se interzicea iudeilor să-şi reclădească templul şi cetatea.

Timp de peste un an templul a fost neglijat şi aproape uitat. Poporul locuia în casele lui şi lupta să realizeze prosperitate vremelnică, dar situaţia lui era de plâns. Cu toate că au lucrat cu toată puterea, n-au prosperat. Chiar şi elementele naturii păreau să comploteze împotriva lor. Deoarece lăsaseră templul în paragină, Domnul le-a trimis o secetă distrugătoare peste ogoare. Dumnezeu le dăruise din belşug roade pe câmp şi în grădini, grâu, must şi untdelemn, ca dovadă a favorii Sale, dar din cauză că ei folosiseră în mod egoist aceste daruri bogate, binecuvântările le-au fost retrase. Acestea erau stările existente în timpul primei părţi a domniei lui Dariu Histaspe. Atât din punct de vedere spiritual cât şi material, israeliţii erau într-o stare de plâns. Atât de mult murmuraseră şi se îndoiseră, atâta timp aleseseră să pună interesele lor pe primul loc, încât atunci când priveau cu indiferenţă templul Domnului în ruine, mulţi au pierdut din vedere planul urmărit de Dumnezeu prin restabilirea lor în ludea, şi aceştia ziceau: “N-a venit încă vremea pentru zidirea din nou a Casei Domnului!” (Hagai 1,2).

Dar chiar şi acest ceas întunecat nu era fără nădejde pentru aceia a căror încredere era în Dumnezeu. Proorocii Hagai şi Zaharia au fost ridicaţi să facă faţă crizei. Prin mărturii mişcătoare, aceşti soli rânduiţi au descoperit poporului cauza necazurilor lui. Lipsa prosperităţii vremelnice era urmarea neglijării de-a aşeza interesele lui Dumnezeu pe primul plan, au declarat profeţii. Dacă israeliţii ar fi onorat pe Dumnezeu, dacă l-ar fi dovedit respectul şi cinstea cuvenită, făcând din construirea casei Sale prima lor preocupare, ei ar fi chemat prin aceasta prezenţa şi binecuvântarea Sa.

Acelora care se descurajaseră, Hagai le-a adresat întrebarea cercetătore: “Dar pentru voi a venit oare vremea să locuiţi în case căptuşite cu tavan, când Casa aceasta stă dărâmată? Aşa vorbeşte acum Domnul oştirilor: 'Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre! “. De ce aţi făcut atât de puţin ? De ce vă îngrijiţi de casele voastre şi nu aveţi grijă de Casa Domnului? Unde este zelul vostru pe care l-aţi simţit odinioară pentru reclădirea Casei Domnului? Ce aţi câştigat slujind eului vostru? Dorinţa de a scăpa de sărăcie v-a condus să neglijaţi templul, iar această neglijenţă a adus asupra voastră lucrul de care vă temeaţi. “Semănaţi mult, şi strângeţi puţin, mâncaţi şi tot nu vă săturaţi, beţi şi tot nu vă potoliţi setea, vă îmbrăcaţi şi tot nu vă e cald; şi cine câştigă o simbrie, o pune într-o pungă spartă!” (Hagai 1,4-6).

Apoi, prin cuvinte pe care ei nu puteau să nu le înţeleagă, Domnul le-a descoperit cauza care-i dusese la această lipsă. “Vă aşteptaţi la mult, şi iată că aţi avut puţin; l-aţi dus acasă, dar Eu l-am suflat. Pentru ce? zice Domnul oştirilor. Din pricina Casei Mele, care stă dărâmată, pe când fiecare din voi aleargă pentru casa lui. De aceea cerurile nu v-au dat roua, şi pământul nu şi-a dat roadele. Am chemat seceta peste ţară, peste munţi, peste grâu, peste must, peste untdelemn, peste tot ce poate aduce pământul, peste oameni şi peste vite, şi peste tot lucrul mâinilor voastre” (Hagai 1,9-11).

“Uitaţi-vă cu băgare de seamă la căile voastre!” i-a îndemnat Domnul. “Suiţi-vă pe munte, aduceţi lemne şi zidiţi Casa! Eu Mă voi bucura de lucrul acesta, şi voi fi proslăvit” (Hagai 1,7.8).

Solia de sfat şi de mustrare dată prin Hagai a atins inima conducătorilor poporului lui Israel. Ei simţeau că Dumnezeu era într-adevăr cu ei. Nu îndrăzneau să dispreţuiască îndrumările repetate trimise lor, şi anume că prosperitatea, atât cea trecătoare cât şi cea spirituală, depindea de ascultarea credincioasă de poruncile lui Dumnezeu. Treziţi de avertizările proorocului, Zorobabel şi Iosua, împreună cu “ toată rămăşita poporului, au ascultat glasul Domnului, Dumnezeului lor, şi cuvintele proorocului Hagai” (Hagai 1,12).

De îndată ce Israel s-a hotărât să asculte, cuvintele de mustrare au fost urmate de o solie de încurajare. “Hagai, trimisul Domnului, a zis poporului, după porunca Domnului: 'Eu sunt cu voi, zice Domnul'. Domnul a trezit duhul lui Zorobabel, şi duhul lui Iosua, şi duhul întregii rămăşiţe a poporului. Aşa că ei au venit şi s-au pus pe lucru în Casa Domnului oştirilor, Dumnezeul lor” (Hagai 1,13.14).

În mai puţin de o lună, după ce lucrarea de la templu a fost reluată, clăditorii au primit o altă solie mângâietoare. ;,Acum fii tare, Zorobabel!” a îndemnat Însuşi Domnul prin proorocul Său. “Fii tare şi tu, Iosua...! Fii tare şi tu, tot poporul din ţară, zice Domnul, şi lucraţi! Căci Eu sunt cu voi, zice Domnul oştirilor” (Hagai 2,4).

Lui Israel tăbărât înaintea muntelui Sinai, Domnul îi spusese: “Eu voi locui în mijlocul copiilor lui Israel, şi voi fi Dumnezeul lor. Ei vor cunoaşte că Eu sunt Domnul Dumnezeul lor, care i-am scos din ţara Egiptului, ca să locuiesc în mijlocul lor. Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor” (Exod 29,45.46). Iar acum în ciuda faptului că “au fost neascultători şi au întristat pe Duhul Lui cel Sfânt” (Is. 63,10), Domnul Şi-a întins încă o dată mâna să-i salveze prin soliile proorocului Său. Ca recunoaştere a conlucrării cu planul Său, El Îşi reînnoia legământul prin care Duhul Său avea să rămână între ei şi-i îndemna: “Nu vă temeţi!”

Copiilor Săi de astăzi Domnul le spune: “Fiţi tari... lucraţi, căci Eu sunt cu voi”. Totdeauna creştinul are un ajutor puternic în Domnul. Poate că nu cunoaştem modul în care ne ajută Dumnezeu, dar ştim un lucru: niciodată El nu-i va părăsi pe aceia care îşi pun încrederea în El. Dacă creştinii ar şti de câte ori Domnul le-a rânduit calea pentru ca planurile vrăjmaşului cu privire la ei să nu se împlinească, nu s-ar mai poticni plângându-se. Credinţa lor s-ar întemeia pe Dumnezeu şi nici o încercare n-ar avea putere să-i doboare. Ei L-ar recunoaşte ca înţelepciunea şi tăria lor, şi El ar face să se împlinească ceea ce doreşte să lucreze prin ei.

Îndemnurile stăruitoare şi încurajările date prin Hagai au fost întărite şi completate de Zaharia, pe care Dumnezeu l-a ridicat să-i stea alături pentru a-l îndemna pe Israel să împlinească porunca de a se ridica să zidească. Prima solie a lui Zaharia a fost asigurarea că niciodată Cuvântul lui Dumnezeu nu dă greş şi o făgăduinţă de binecuvântare pentru toţi aceia care se vor prinde de cuvântul cel sigur al proorociei.

Cu ogoarele pustiite, cu mica lor rezervă de hrană care scădea cu repeziciune, şi înconjuraţi cum erau de popoare neprietenoase, israeliţii au înaintat totuşi prin credinţă, ca răspuns la chemarea solilor lui Dumnezeu, şi au lucrat cu sârguinţă pentru a restaura templul ruinat. Era o lucrare care cerea o încredere neabătută în Dumnezeu. Pe când poporul se străduia să-şi facă partea şi căuta o reînnoire a harului lui Dumnezeu în inimă şi viaţă, solie după solie le-a fost dată prin Hagai şi Zaharia, cu asigurarea că această credinţă avea să fie răsplătită bogat iar Cuvântul lui Dumnezeu privitor la slava viitoare a templului ale cărui ziduri le înălţau nu avea să rămână neîmplinit. Chiar în această clădire urma să Se arate, la împlinirea vremii, dorinţa tuturor popoarelor, ca Învăţător şi Mântuitor al omenirii.

În felul acesta, clăditorii n-au fost lăsaţi să se lupte singuri; “cu ei erau proorocii lui Dumnezeu care-i ajutau” (Ezra 5,2), şi Însuşi Domnul oştirilor spusese: “Fii tare... şi lucraţi: căci Eu sunt cu voi” (Hagai 2,4). O dată cu pocăinţa din inimă şi cu voinţa de a înainta prin credinţă, a venit şi făgăduinţa prosperităţii pământeşti. “Din ziua aceasta”, a spus Domnul, “Îmi voi da binecuvântarea Mea”.(Hagai 2,19).

 Lui Zorobabel, conducătorul lor - care în toţi anii de la întoarcerea lui din Babilon fusese atât de greu încercat i s-a dat solia cea mai preţioasă. Avea să vină ziua, zicea Domnul, când toţi vrăjmaşii poporului Său ales vor fi nimiciţi. “În ziua aceea, zice Domnul oştirilor, pe tine Zorobabele, robul Meu... te voi păstra ca pe o pecete, căci Eu te-am ales” (Hagai 2,23). Acum guvernatorul lui Israel putea vedea însemnătatea providenţei care-l condusese prin descurajare şi necazuri, putea înţelege planul lui Dumnezeu în toate.

Acest cuvânt personal dat lui Zorobabel a fost lăsat în Scriptură pentru încurajarea copiilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Dumnezeu are un plan atunci când trimite încercarea peste copiii Săi. Niciodată nu-i conduce altfel de cum ar alege ei să fie conduşi, dacă ar vedea sfârşitul de la început şi ar înţelege slava planului pe care îl împlinesc. Tot ce aduce El asupra lor ca încercare sau probă vine pentru ca ei să fie tari să lucreze şi să sufere pentru El.

Soliile date prin Hagai şi Zaharia au trezit poporul să facă orice efort posibil pentru reclădirea templului. Dar în timp ce lucrau, erau hărţuiţi cu răutate de samariteni şi de alţii care născoceau tot felul de piedici. Într-o împrejurare, slujbaşii împărăţiei medo-persane din provincia aceea au vizitat Ierusalimul  şi au cerut numele aceluia care autorizase restaurarea clădirii. Dacă în vremea aceea iudeii nu s-ar fi încrezut în Domnul pentru călăuzire, această cercetare ar fi putut avea urmări dezastruoase pentru ei. “Dar ochiul lui Dumnezeu veghea asupra bătrânilor iudeilor. Şi au lăsat să meargă înainte lucrările până la trimiterea unei înştiinţări către Dariu” (Ezra 5,5). Slujbaşilor li s-a răspuns atât de înţelept încât ei s-au hotărât să scrie o scrisoare lui Dariu Histaspe, pe atunci împăratul Medo-Persiei, atrăgându-i atenţia la decretul originar dat de Cir, care poruncise reclădirea casei Domnului de la Ierusalim, şi ca toate cheltuielile să fie plătite din tezaurul împăratului.

Dariu a căutat acest decret şi l-a găsit, iar ca urmare a poruncit acelora care cercetaseră să îngăduie continuarea reclădirii templului. “Lăsaţi să meargă înainte lucrările acestei case a lui Dumnezeu”, a poruncit el, “dregătorul iudeilor şi bătrânii iudeilor s-o zidească iarăşi pe locul unde era”, Mai mult, Dariu a continuat: “lată porunca pe care o dau cu privire la ce veţi avea de făcut faţă de aceşti bătrâni ai iudeilor, pentru zidirea acestei case a lui Dumnezeu: cheltuielile, luate din averile împăratului venite din birurile de dincolo de Râu, să fie plătite îndată oamenilor acestora, că să nu înceteze lucrul. Lucrurile trebuincioase pentru arderile de tot ale Dumnezeului cerului, viţei, berbeci şi miei, grâu, sare, vin şi untdelemn, să li se dea, la cerere, preoţilor din Ierusalim, zi de zi, şi fără nici o lipsă, ca să aducă jertfe de bun miros Dumnezeului cerurilor, şi să se roage pentru viaţa împăratului şi a fiilor lui” (Ezra 6,7-10).

Împăratul a poruncit mai departe să fie aplicate pedepse aspre acelora care ar schimba în vreun fel porunca şi a încheiat cu această deosebită declaraţie: “Dumnezeu care a pus să locuiască în locul acela Numele Lui, să răstoarne pe orice împărat şi pe orice popor, care ar întinde mâna să calce cuvântul meu ca să nimicească această casă a lui Dumnezeu din Ierusalim! Eu, Dariu, am dat porunca aceasta. Să fie împlinită întocmai” (Ezra 6,12). În felul acesta, Domnul a pregătit calea pentru terminarea templului.

Cu luni de zile mai înainte ca acest decret să fie dat, israeliţii continuaseră să lucreze prin credinţă, proorocii lui Dumnezeu ajutându-i prin solii date la timp prin care planul divin pentru Israel a fost ţinut în atenţia lucrătorilor. La două luni după ce ultima solie a lui Hagai care ne este raportată a fost dată, Zaharia a avut o serie de vedenii cu privire la lucrarea lui Dumnezeu pe pământ. Aceste solii date sub formă de parabole şi simboluri au venit în timpul unei mari nesiguranţe şi îngrijorări şi au fost de o însemnătate deosebită pentru bărbaţii care mergeau înainte în Numele Dumnezeului lui Israel. Conducătorilor li se părea că îngăduinţa dată iudeilor să reclădească era pe cale să fie retrasă; viitorul părea foarte întunecat. Dumnezeu a văzut că poporul Său avea nevoie să fie susţinut şi încurajat printr-o descoperire a dragostei şi îndurării Sale fără margini.

În vedenie Zaharia a auzit pe Îngerul Domnului întrebând: “Doamne al oştirilor, până când nu vei avea milă de Ierusalim, şi de cetăţile lui Iuda, pe care Te-ai mâniat în aceşti şaptezeci de ani! ' Domnul a răspuns cu vorbe bune, cu vorbe de mângâiere, îngerului care vorbea cu mine”, a zis Zaharia.

“Şi îngerul care vorbea cu mine, mi-a zis: 'Strigă şi zi: Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Sunt plin de o mare mânie împotriva neamurilor îngâmfate; căci Mă mâniasem numai puţin, dar ele au ajutat spre nenorocire. De aceea aşa vorbeşte Domnul: Mă întorc cu îndurare spre Ierusalim; Casa Mea va fi zidită... şi funia de măsurat se va întinde asupra Ierusalimului” (Zah. 1,12-16).

Proorocul a fost îndrumat să proorocească: “Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Cetăţile Mele vor avea iarăşi belşug de bunătăţi, Domnul va mângâia iarăşi Sionul, va alege iarăşi Ierusalimul” (Zah.1,17).

Apoi Zaharia a văzut forţele care “au risipit pe Iuda, pe Israel şi Ierusalimul”, simbolizate prin patru coarne. Îndată după aceea a văzut patru fierari, care reprezentau uneltele folosite de Domnul pentru restatornicirea poporului Său şi a Casei Sale de închinare.(vezi Zah. 1,18-21).

“Am ridicat ochii”, spunea Zaharia, “m-am uitat, şi iată că era un om care ţinea în mână o funie de măsurat. L-am întrebat: “Unde te duci?' Şi el mi-a zis: 'Mă duc să măsor Ierusalimul, ca să văd ce lăţime şi ce lungime are. Şi îngerul, care vorbea cu mine, a înaintat, şi un alt înger i-a ieşit înainte. El i-a zis: 'Aleargă de vorbeşte tânărului acestuia, şi spune-i: Ierusalimul va fi o cetate deschisă, din pricina mulţimii oamenilor şi vitelor care vor fi în mijlocul lui; Eu Însumi - zice Domnul - voi fi un zid de foc de jur împrejurul lui; şi voi fi slava lui în mijlocul lui!” (Zah. 2,1-5).

Dumnezeu poruncise ca Ierusalimul să fie rezidit, vedenia cu măsurarea cetăţii fiind o asigurare că El va da mângâiere şi putere celor apăsaţi ai Lui, şi va împlini faţă de ei făgăduinţele legământului său veşnic. Grija Lui ocrotitoare, spunea El, va fi ca “un zid de foc de jur împrejur” şi prin ei slava Sa, va fi descoperită tuturor fiilor oamenilor: Ceea ce aducea la îndeplinire pentru poporul Său urma să fie cunoscut pe tot pământul. “Strigă de bucurie şi veselie, locuitoare a Sionului, căci mare este în mijlocul tău Sfântul lui Israel “ (Is.12,6).