Capitolul 5 Pocăinţa lui Solomon

 

 

Domnul i s-a arătat lui Solomon în timpul domniei lui două ori, aducându-i cuvinte de aprobare şi de sfat - în viziunea de noapte de la Gabaon, când făgăduinţa înţelepciunii, bogăţiei şi onoarei a fost însoţită de sfatul de a rămâne smerit şi ascultător şi după consacrarea templului, când Domnul l-a îndemnat încă o dată la credincioşie. Sfaturile date lui Solomon au fost clare, iar făgăduinţele minunate; totuşi, despre acela care, prin împrejurări, caracter şi viaţă, părea pregătit din plin să îndeplinească sarcina şi să facă faţă aşteptărilor cerului este scris: “Solomon nu a păzit poruncile Domnului”. “Îşi abătuse inima de la Domnul, Dumnezeul lui Israel, care i Se arătase de două ori. În privinţa aceasta îi spusese să nu meargă după alţi dumnezei” (1 Împ. 11,9.10). Şi apostazia lui Solomon a fost atât de deplină, atât de mult i s-a împietrit inima în nelegiuire, încât cazul părea aproape fără nădejde.

De la bucuria comuniunii cu Dumnezeu, Solomon s-a întors să găsească satisfacţii în plăcerile senzuale. Despre această experienţă, el spune: “Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii; mi-am făcut grădini şi livezi de pomi, şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori. Am cumpărat robi şi roabe... Mi-am strâns argint şi aur, şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei. Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim...

Tot ce mi-au “poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nici o veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea... Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.

Atunci mi-am întors privirile spre înţelepciune, prostie şi nebunie. Căci ce va face omul care va veni după împărat? Ceea ce s-a făcut şi-mai înainte... Atunci am urât viaţa... Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare” (Ecl. 2,41 8).

Prin experienţa lui amară, Solomon a învăţat despre deşertăciunea unei vieţi care caută în lucrurile pământeşti, binele suprem. A înălţat altare idolilor păgâni, numai ca să constate cât de zadarnică este făgăduinţa lor pentru odihna spirituală. Gânduri sumbre şi chinuitoare de suflet l-au tulburat zi şi noapte. Pentru el nu mai era nici bucurie de viată, nici pace a sufletului, iar viitorul era întunecat de disperare. Cu toate acestea, Domnul nu l-a părăsit. Prin solii de mustrare şi prin judecăţi aspre, El a căutat să-l trezească pe împărat, ca să-şi dea seama de păcătoşenia căii lui. A îndepărtat grija Sa ocrotitoare şi a îngăduit vrăjmaşilor să-l hărţuiască şi să-i slăbească împărăţia. “Domnul a ridicat un alt vrăjmaş lui Solomon: pe Hadad, Edomitul... Şi Dumnezeu a ridicat un alt vrăjmaş lui Solomon: pe Rezon... capul unei cete... care ura pe Israel. El a împărăţit peste Siria. Şi Ieroboam, slujitorul lui, Solomon... era tare şi viteaz... şi a ridicat mâna împotriva împăratului” (1 Împ. l 1,14-28).

În cele din urmă, Domnul, printr-un prooroc, i-a trimis lui Solomon o solie înspăimântătoare:  Fiindcă ai făcut aşa, şi n-ai păzit legământul Meu şi legile Mele, pe care ţi le-am dat, voi rupe împărăţia de la tine şi o voi da slujitorului tău. Numai nu voi face lucrul acesta în timpul vieţii tale, pentru tatăl tău David. Ci din mâna fiului tău o voi rupe” ( 1 Împ. 11,11.12).

Trezit ca dintr-un vis de această sentinţă de judecată rostită împotriva lui şi a casei sale, Solomon, a cărui conştiinţă s-a trezit, a început să-şi vadă nebunia în adevărata ei lumină. Cu mustrări de conştiinţă, având mintea şi trupul slăbite, el s-a întors obosit şi însetat de la fântânile crăpate ale lumii, ca să mai bea o dată din Izvorul vieţii. În cele din urmă, disciplina suferinţei şi-a adus la îndeplinire lucrarea pentru el. Multă vreme fusese chinuit de teama unei ruine depline din cauza neputinţei de a se întoarce de la nebunie; dar acum a întrezărit în solia lui dată o rază de nădejde. Dumnezeu nu îl lepădase cu totul, ci era gata să-l elibereze dintr-o robie mai crudă decât mormântul şi din care nu avusese puterea să se elibereze singur. Cu recunoştinţă, Solomon a recunoscut puterea şi bunătatea iubitoare ale Aceluia care este mai mare decât “cel mare” (Ecl. 5,8); prin pocăinţă; el a început să-şi îndrepte din nou paşii către idealul înalt de curăţie şi, sfinţenie de la care căzuse atât de jos. El nu putea niciodată să nădăjduiască să scape de urmările distrugătoare ale păcatului. Niciodată nu avea să-şi elibereze mintea de toată amintirea căii de îngăduinţă de sine, pe care o urmase; dar avea să se străduiască stăruitor să-i convingă pe alţii să nu mai repete această nebunie. Avea să-şi mărturisească cu umilinţă greşeala căilor lui şi să-şi înalte glasul în avertizare, ca alţii să nu fie pierduţi fără putinţă de scăpare datorită influenţelor către rău, pe care el le pusese în mişcare.

Acela care se pocăieşte cu adevărat nu alungă din minte păcatele trecutului. O dată ce a primit pacea sufletului, nu ajunge nepăsător faţă de greşelile săvârşite. El se gândeşte la aceia care sunt duşi în păcat prin purtarea sa şi încearcă, pe toate căile, să-i readucă pe calea cea dreaptă. Cu cât mai mare este, lumina de care are parte, cu atât mai puternică îi este şi dorinţa de a aduce picioarele altora pe calea cea bună. El nu priveşte cu uşurinţă asupra comportamentului său stricat, socotindu-şi greşeala ca un lucru lipsit de importantă, ci înalţă semnalul de pericol, pentru ca şi alţii să fie avertizaţi.

Solomon a recunoscut că “inima oamenilor este plină de răutate şi... este atâta nebunie în inima lor” (Ecl. 9,3). El mai declară: “Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărârea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău. Totuşi, măcar că păcătosul face de o sută de ori răul şi stăruie multă vreme în el, eu ştiu că fericirea este pentru cei ce se tem de Dumnezeu şi au frică de El. Dar cel rău nu este fericit şi nu-şi va lungi zilele, întocmai ca umbra, pentru că nu are frică de Dumnezeu” (Ecl. 8,11-13).

Prin inspiraţie împăratul a scris pentru generaţiile care aveau să vină după el istoria anilor pierduţi, împreună cu lecţiile şi avertismentele lor. În felul acesta, cu toate că sămânţa semănată de el a fost recoltată de poporul lui într-un seceriş de păcat, munca sa de o viaţă întreagă nu s-a pierdut cu totul. Cu blândeţe şi cu umilinţă în anii săi de pe urmă, Solomon “a învăţat ştiinţa pe popor, a cercetat să afle cuvintele plăcute şi să scrie întocmai cuvintele adevărului. Cuvintele înţelepţilor sunt ca nişte bolduri; şi, strânse la un loc, sunt ca nişte cuie bătute, date de un singur stăpân. Încolo, fiule, ia învăţătura din aceste lucruri” (Ecl. 12,9-12).

“Să ascultăm dar încheierea tuturor lucrurilor: Teme-te de Dumnezeu şi păzeşte poruncile Lui. Aceasta este datoria oricărui om. Căci Dumnezeu va aduce orice faptă la judecată şi judecata aceasta se va face cu privire la tot ce este ascuns, fie bine, fie rău” (Ecl. 12,13.14).

Ultimele scrieri ale lui Solomon dau pe faţă că, pe măsură ce şi-a dat seama tot mai mult de păcătoşenia căii lui, el a dat o atenţie deosebită avertizării date tinerilor împotriva căderii în greşelile care l-au dus să irosească cele mai alese daruri ale cerului. Cu amărăciune şi ruşine, el a mărturisit că în prima parte a vieţii lui mature, când ar fi trebuit să găsească în Dumnezeu mângâierea, sprijinul şi viaţa, se întorsese de la lumina cerului şi de la înţelepciunea lui Dumnezeu şi aşezase idolatria în locul închinării lui Iehova. Iar acum, după ce învăţase printr-o tristă experienţă nebunia unei astfel de vieţi, dorinţa lui arzătoare era să-i prevină pe alţii ca să nu intre în experienţa amară prin care trecuse el.

Cu un patos impresionant, el descrie privilegiile şi răspunderile care stau înaintea tinerilor, în slujirea lui Dumnezeu:

“Dulce este lumina şi o plăcere pentru ochi să vadă soarele. Deci, dacă un om trăieşte mulţi ani, să se bucure, în toţi anii aceştia, şi să se gândească ce multe vor fi zilele de întuneric. Tot ce va veni este deşertăciune. Bucură-te tinere de tinereţea ta, fii cu inima veselă cât eşti tânăr, umblă pe căile alese de inima ta şi plăcute ochilor tăi; dar să ştii că, pentru toate acestea, te va chema Dumnezeu la judecată. Goneşte orice necaz din inima ta şi depărtează răul din trupul tău; căci tinereţea şi zorile vieţii sunt trecătoare” (Ecl. 11, 7 -1 0).

“Dar adu-ţi aminte de Făcătorul tău, ;

în zilele tinereţii tale,

Până nu vin zilele cele rele

Şi până nu se apropie anii când vei zice:

'Nu găsesc nici o plăcere în ei';

Până nu se întunecă soarele şi lumina, luna şi stelele,

Şi până nu se întorc norii îndată după ploaie

Până nu încep să tremure paznicii casei (mâinile)

Şi să se încoavoie cele tari (picioarele);

Până nu se opresc cei ce macină (dinţii),

căci s-au împuţinat;

Până nu se întunecă cei ce se uită pe ferestre (ochii);

Până nu se închid cele două uşi dinspre uliţă (buzele),

Când uruitul morii slăbeşte,

Te scoli la ciripitul unei păsări,

Glasul tuturor cântăreţelor se aude înăbuşit,

Te temi de orice înălţime,

Şi te sperii pe drum;

Până nu înfloreşte migdalul cu peri albi,

Şi de-abia se târăşte lăcusta;

Până nu-ţi trec poftele,

Căci omul merge spre casa lui cea veşnică,

şi bocitorii cutreieră uliţele;

Până nu se sfarmă vasul de aur.

Până nu se sparge găleata la izvor,

Şi până nu se strică roata de la fântâna;

Până nu se întoarce ţărâna în pământ, cum a fost,

Şi până nu se întoarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat”

(Ecl. 12, 1-7)

Nu numai pentru tineri, ci şi pentru cei din anii maturităţii, ca şi pentru cei care coboară de pe culmea vieţii cu 'faţa către soarele în apus', viaţa lui Solomon este plină de avertismente. Vedem şi auzim despre nestatornicia celor tineri - tineri care oscilează între bine şi rău, iar curentul patimilor păcătoase se dovedeşte prea puternic pentru ei. Din partea celor cu ani mai mulţi nu ne aşteptăm la nestatornicie şi necredincioşie; aşteptăm un caracter statornic, principii înrădăcinate puternic. Dar nu totdeauna se întâmplă aşa. Atunci când Solomon ar fi trebuit să aibă un caracter ca un stejar puternic, el a-căzut de la statornicie sub puterea ispitei. Atunci când ar fi trebuit să aibă cea mai mare putere, el s-a dovedit a fi cel mai slab.

Din aceste exemple, să învăţăm că în veghere şi rugăciune se găseşte siguranţa atât la tânăr, cât şi la bătrân. Siguranţa nu constă în poziţia înaltă şi privilegiile mari. Se poate ca, timp de mulţi ani, cineva să se bucure de o adevărată experienţă creştină, dar el este încă expus atacurilor lui Satana. În lupta cu păcatul dinăuntru şi cu ispitele din afară, chiar şi înţeleptul şi puternicul Solomon a fost înfrânt. Căderea lui ne învaţă că oricât de multe calităţi intelectuale ar avea un om şi oricât de credincios ar fi slujit lui Dumnezeu în trecut, el nu se poate încrede în propria sa înţelepciune şi integritate.

În orice generaţie şi orice ţară, adevărata temelie şi exemplul pentru formarea caracterului au fost şi sunt aceleaşi. Legea divină: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta..., şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10,27), marele principiu dat pe faţă în caracterul şi în viaţa Mântuitorului nostru, este unica temelie sigură şi singura călăuză sigură. “Înţelepciunea şi priceperea sunt un izvor de mântuire” (ls. 33,6) înţelepciunea şi priceperea pe care nu­ mai Cuvântul lui Dumnezeu le oferă.

Cuvintele spuse lui Israel cu privire la ascultarea de poruncile Sale sunt tot atât de adevărate acum ca şi atunci: “Căci aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor” (Deut. 4,6). În aceasta stă singura ocrotire a integrităţii individului, a curăţiei căminului, a bunei stări a societăţii sau stabilirea unui popor. În mijlocul încercărilor şi primejdiilor vieţii, al pretenţiilor potrivnice una alteia, unica regulă sigură “şi sănătoasă este să faci ceea ce Dumnezeu cere: “Orânduirile Domnului sunt fără prihană” (Ps. 19,8) şi “cel ce se poartă aşa se clatină niciodată” (Ps. 15,5).

Aceia care iau seama la avertizarea pe care o constituie apostazia lui Solomon se vor feri dintr-un început de apropierea de acele păcate care l-au învins. Numai ascultarea de cerinţele cerului îl va păzi pe om de apostazie. Dumnezeu revarsă asupra omului mare lumină şi multe binecuvântări; dar dacă această lumină şi aceste binecuvântări nu sunt primite, nu există nici o siguranţă împotriva neascultării şi apostaziei. Când aceia pe care Dumnezeu îi ridică la poziţii de înaltă încredere se întorc de la El la înţelepciunea omenească, lumina lor devine întuneric. Capacităţile încredinţate devin o capcană.

Până la încheierea luptei, vor fi mereu unii care se vor depărta de Dumnezeu. Satana va pregăti în aşa fel împrejurările încât dacă nu suntem păziţi de puterea divină, ele vor slăbi aproape pe nesimţite întăriturile sufletului. Trebuie se ne întrebăm la fiecare pas: “Este aceasta calea Domnului? Atâta timp cât va dura viaţa, va fi nevoie de păzirea, cu un scop precis, a afecţiunilor şi pasiunilor. Nu putem fi în siguranţă nici o clipă, afară de faptul că-l încredinţăm lui Dumnezeu viaţa ascunsă cu Hristos. Vegherea şi rugăciunea sunt garanţia curăţiei.

Toţi aceia care vor intra în cetatea lui Dumnezeu vor intra pe poarta cea îngustă prin efort chinuitor, căci “nimic întinat nu va intra în ea” (Apoc. 21,27). Dar nici unul dintre aceia care au căzut nu trebuie să se lase pradă disperării. Bărbaţi în vârstă, care odinioară au onorat pe Dumnezeu, şi-au mânjit sufletul, jertfind virtutea pe altarul poftei, dar, dacă se pocăiesc, părăsesc păcatul şi se întorc la Dumnezeu, este încă nădejde pentru ei. Acela care declară: “Fii credincios până la moarte, şi îţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2,10) face invitaţia: “Să se lase cel rău de calea lui, şi omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul, care va avea, milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertând” (ls.55, 7). Dumnezeu urăşte păcatul, dar iubeşte pe păcătos. “Le voi vindeca vătămarea adusă de neascultarea lor”, spune El, “îi voi iubi cu adevărat” (Osea 14,4).

Pocăinţa lui Solomon a fost sinceră, dar paguba pe care exemplul lui nelegiuit a adus-o nu putea fi îndepărtată. În timpul apostaziei sale, au fost în împărăţie bărbaţi care au rămas credincioşi însărcinării lor, păstrându-şi curăţia şi credincioşia. Mulţi au fost duşi în rătăcire, dar puterea răului, pusă în mişcare prin introducerea idolatriei şi a practicilor păcătoase, nu a putut fi oprită cu uşurinţă de către împăratul pocăit. Influenţa lui spre bine a fost într-o mare măsură slăbită. Mulţi au ezitat să-şi pună deplina încredere în conducerea lui. Cu toate că şi-a mărturisit păcatul, împăratul a scris pentru binele generaţiilor care aveau să vină după el un raport al nebuniei şi pocăinţei lui şi nu a putut nădăjdui niciodată să anuleze în totul influenţa dezastruoasă a faptelor lui rele. Încurajaţi de apostazia sa, mulţi au continuat să facă mult rău. Şi în viaţa decăzută a multora dintre conducătorii care i-au urmat se poate găsi influenţa tristă a pervertirii puterilor date lui de Dumnezeu.

Chinuit de cugete amare cu privire la păcătoşenia căii sale, Solomon a fost silit să spună : “Înţelepciunea este mai de preţ decât sculele de război; dar un singur păcătos nimiceşte mult bine. Este un rău pe care l-am văzut sub soare, ca o greşeală, care vine de la cel ce cârmuieşte: nebunia este pusă în dregătorii înalte” (Ecl. 9,18; 10,5.6). “Muştele moarte strică şi acresc untdelemnul negustorului de unsori; tot aşa, puţină nebunie biruie înţelepciunea şi slava” (Ecl. 10, 1 ).

Dintre multele învăţături ce pot fi luate din viaţa lui Solo­mon, nici una nu este mai puternic accentuată ca puterea influenţei spre bine sau spre rău. Oricât de restrânsă poate fi sfera noastră de activitate, noi exercităm totuşi o influenţă spre fericire sau spre nenorocire. Dincolo de capacitatea noastră de a şti sau dea controla, ea îi face pe alţii să binecuvânteze sau să blesteme. Ea poate fi încărcată cu ceaţa nemulţumirii şi egoismului sau otrăvită de întinăciunea morală a vreunui păcat nutrit sau, dimpotrivă, poate fi încărcată cu puterea dătătoare de viaţă a credinţei, curajului şi nădejdii şi îndulcită cu parfumul iubirii. Dar un efect spre bine sau spre rău ea va avea cu siguranţă.

Este înfricoşător gândul că influenţa noastră este o mireasmă de moarte spre moarte, totuşi acest lucru este posibil. Un suflet rătăcit, care pierde viaţa veşnică - cine poate calcula pierderea! Cu toate acestea, o faptă nesăbuită sau un cuvânt nechibzuit din partea noastră poate exercita o influenţă atât de profundă: asupra vieţii altuia, încât se va dovedi o ruinare pentru sufletul lui. O pată asupra caracterului îi poate îndepărta pe mulţi de la Hristos.

Sămânţa semănată produce un seceriş, iar acesta este semănat la rândul lui; astfel secerişul se înmulţeşte. În legăturile noastre cu ceilalţi, legea aceasta se dovedeşte a fi adevărată. Orice faptă sau orice cuvânt este o sămânţă care va aduce rod. Orice faptă de bunătate iubitoare, de ascultare, de lepădare de sine se va reproduce în alţii şi, prin aceştia, în mulţi alţii. La fel, fiecare faptă de gelozie, de răutate sau de dezbinare este o sămânţă care va răsări într-o “rădăcină de amărăciune...Şi mulţi să fie întinaţi” (Evrei 12, 15). Şi cât de mare va fi, numărul celor pe care cei “mulţi”, îi vor perverti! În felul acesta, semănatul binelui şi al răului continuă pentru acum şi în veşnicie.