Capitolul 52 Bărbatul ocaziei

 

Neemia, unul dintre robii evrei, ocupa o poziţie de influenţă şi de cinste la curtea persană. Ca paharnic al împăratului, avea intrare liberă înaintea lui. În virtutea poziţiei sale şi datorită capacităţilor şi credincioşiei lui, devenise prietenul şi sfetnicul monarhului. Cu toate că primise favoarea împărătească, cu toate că era înconjurat de fast şi,de splendoare, n-a uitat pe Dumnezeu şi poporul lui. Cu un interes profund, inima i s-a îndreptat spre Ierusalim; nădejdile şi bucuriile îi erau legate de prosperitatea acestuia. Prin acest bărbat, pregătit prin rămânerea lui la curtea persană pentru lucrarea la care avea să fie chemat, Dumnezeu a intenţionat să aducă binecuvântare poporului Său, în ţara părinţilor lor.

Prin mesageri din ludea, evreul patriot a aflat că peste Ierusalim, cetatea aleasă, veniseră zile grele. Robii întorşi sufereau dispreţ şi necaz. Templul şi părţi din cetate fuseseră rezidite, dar lucrarea de restatornicire era stânjenită, slujbele templului erau tulburate, iar poporul ţinut într-o alarmă continuă de faptul că zidurile cetăţii erau încă într-o mare măsură în ruină.

Copleşit de amărăciune, Neemia nu putea nici să mănânce şi nici să bea: “Am plâns şi m-am jelit multe zile, şi am postit”.

În durerea lui, s-a îndreptat către Ajutorul divin. “M-am rugat”, zicea el, “înaintea Dumnezeului cerurilor”. Cu credinţă, a mărturisit păcatele lui şi ale poporului lui. El a stăruit ca Dumnezeu să susţină cauza lui lsrael, să le redea curajul şi puterea şi să-i ajute să clădească locurile pustii ale lui Iuda.

 Pe măsură ce Neemia se ruga, credinţa şi curajul lui creşteau. Gura i-a fost umplută de argumente sfinte. El a arătat către dezonoarea care avea să fie aruncată asupra lui Dumnezeu, dacă poporul Său acum, când se întorsese către El, avea să fie lăsat în slăbiciune şi apăsare, şi a stăruit de Domnul să-Şi împlinească făgăduinţa: “Dacă vă veţi întoarce la Mine, şi dacă veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini, atunci, chiar dacă veţi fi izgoniţi la marginea cea mai îndepărtată a cerului, de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce înapoi iarăşi în locul pe care l-am ales, ca să locuiască Numele Meu acolo” (Neemia 1,9; Vezi şi Deut, 4,29-31). Această făgăduinţă fusese dată lui Israel, prin Moise, înainte ca ei să fi intrat în Canaan, şi de-a lungul secolelor, ea rămăsese neschimbată. Poporul lui Dumnezeu se întorsese acum la El, în pocăinţă şi credinţă, iar făgăduinţa nu avea să rămână neîmplinită.

Neemia îşi revărsase deseori sufletul în favoarea poporului său. Dar acum, pe când se ruga, un plan sfânt a luat fiinţă în mintea lui. S-a hotărât că, dacă va putea primi consimţământul împăratului şi ajutorul necesar pentru a procura unelte şi materiale, îşi va asuma personal sarcina reclădirii zidurilor Ierusalimului şi a restatornicirii puterii naţionale a lui Israel. Şi a cerut Domnului să-i dea trecere înaintea împăratului, pentru ca acest plan să poată fi împlinit. “Dă astăzi izbândă robului Tău”, s-a rugat el, “şi fă-l să capete trecere înaintea omului acestuia”!

Patru luni de zile a aşteptat Neemia o ocazie favorabilă de a prezenta cererea sa împăratului. În tot acest timp, deşi inima îi era apăsată de durere, el s-a străduit să se poarte cu voioşie în prezenţa împăratului. În acele săli, pline de strălucire şi splendoare, toţi trebuiau să arate fericiţi şi cu inima liberă. Necazul nu trebuia să-şi arunce umbra pe faţa nici unuia care venea la împărăţie. Dar în clipele de retragere ale lui Neemia, ascuns de vederea oamenilor, multe erau rugăciunile, mărturisirile şi lacrimile pe care le auzeau şi la care erau martori Dumnezeu şi îngerii.

În cele din urmă, amărăciunea care apăsa inima patriotului n-a mai putut fi ascunsă. Nopţile nedormite şi zilele pline de griji şi-au lăsat umbrele pe faţa lui. Împăratul, grijuliu pentru propria lui siguranţă, care era obişnuit să citească feţele şi să pătrundă dincolo de aparenţe, a văzut că o tulburare ascunsă pusese stăpânire pe paharnicul lui. “Pentru ce ai faţa tristă?” a întrebat el; “şi totuşi nu eşti bolnav, nu poate fi decât o întristare a inimii”.

Întrebarea a umplut de teamă pe Neemia. Nu cumva împăratul se va mânia când va auzi că, în timp ce era angajat în slujba lui, gândurile curteanului fuseseră departe, cu poporul apăsat? Nu cumva viaţa celui nevinovat va fi nimicită? Nu cumva planul lui scump, de a restatornici puterea Ierusalimului, era pe cale să fie zădărnicit? “Atunci”, scrie el, “m-a apucat o mare frică”. Cu buzele tremurânde şi cu ochii înlăcrimaţi, el a dezvăluit cauza necazului său. “ Trăiască împăratul în veac!” a răspuns el. “Cum să n-am faţa tristă când cetatea în care sunt, mormintele părinţilor mei este nimicită şi porţile ei sunt arse de foc?”

Prezentarea stării Ierusalimului a deşteptat simpatia monarhului fără să-i trezească prejudecăţile. O altă întrebare i-a dat ocazia pe care Neemia o aşteptase de multă vreme: “Ce ceri ?” Dar bărbatul lui Dumnezeu n-a îndrăznit să răspundă până nu a primit îndrumarea de la Unul mai mare decât Artaxerxe. El avea de îndeplinit o însărcinare sfântă, pentru care cerea ajutorul împăratului, şi şi-a dat seama că depindea mult de prezentarea problemei în aşa fel încât să-i câştige aprobarea şi să primească ajutor. “M-am rugat”, zise el, “Dumnezeului cerurilor”. În rugăciunea aceea scurtă, Neemia a intrat în prezenţa Împăratului împăraţilor şi a câştigat de partea lui o putere care poate abate inimile, aşa cum sunt abătute râurile de apă.

A te ruga aşa cum s-a rugat Neemia în acel ceas de nevoie este o posibilitate la îndemâna creştinului în împrejurări când alte forme de rugăciune pot fi cu nepuţinţă. Truditorii, în mersul împovărat al vieţii, aglomeraţi şi aproape copleşiţi de încurcături, pot înălţa la Dumnezeu o rugăciune pentru călăuzire divină. Călătorii pe mare şi pe uscat, când sunt ameninţaţi de vreo primejdie, se pot preda în felul acesta protecţiei cerului. În vremuri de primejdie sau greutăţi neaşteptate, inima îşi poate înălţa strigătul după ajutor Aceluia care s-a angajat să vină în sprijinul celor credincioşi ai Săi, oricând Îl cheamă.

În orice împrejurare, în orice stare, sufletul împovărat cu amărăciune şi grijă sau asaltat crunt de ispită poate găsi asigurare, sprijin şi ajutor în dragostea şi puterea inepuizabilă ale unui Dumnezeu care-Şi păstrează legământul.

În acea clipă scurtă de rugăciune către Împăratul împăraţilor, Neemia a fost încurajat să spună lui Artaxerxe dorinţa lui de a fi eliberat pentru o vreme de îndatoririle de la curte şi a cerut autorizarea de a clădi locurile pustiite ale Ierusalimului şi de a face din nou din el o cetate puternică şi apărată. Urmări importante pentru naţiunea iudaică depindeau de această cerere. Şi, declară Neemia: “împăratul mi-a dat... căci mâna cea bună a Dumnezeului meu era peste mine”.

După ce şi-a asigurat ajutorul pe care-l căutase, Neemia, cu prudenţă şi cu înţelepciune, a procedat la aranjamentele necesare pentru a asigura reuşita întreprinderii lui. Nu a neglijat nici o precauţie care ar fi ajutat la realizarea ei. N-a descoperit planul lui nici chiar concetăţenilor săi. Deşi ştia că mulţi se vor bucura de succesele lui, se temea că unii, prin acte de indiscreţie, putea să trezească invidia vrăjmaşilor şi să aducă eşuarea planului.

Cererea lui către împărat fusese atât de favorabil primită, încât Neemia a fost încurajat să ceară şi mai mult ajutor. Pentru a da demnitate şi autoritate misiunii lui, ca şi pentru a asigura ocrotire în călătorie, a cerut şi s-a asigurat de o escortă militară. A trimis scrisori împărăţeşti către guvematorii,din provinciile de dincolo de Eufrat, teritoriu prin care avea să treacă în călătoria lui către ludea şi a obţinut şi o scrisoare către administratorul pădurii împăratului din munţii Libanului, prin care dădea dispoziţii să-i asigure atâta lemn cât va fi necesar. Pentru a nu se ivi nici un motiv de nemulţumire că şi-ar fi depăşit atribuţiile, Neemia s-a îngrijit ca autoritatea şi privilegiile acordate lui să fie clar definite.

Acest exemplu de prevedere înţeleaptă şi acţiune hotărâtă, trebuie să fie o lecţie pentru toţi creştinii. Copiii lui Dumnezeu nu trebuie numai să se roage în credinţă, ci să şi lucreze cu grijă cu înţelepciune şi cu prevedere. Ei întâmpină multe greutăţi şi adesea împiedică lucrarea Providenţei în favoarea lor, pentru că privesc prudenţa şi efortul neobosit ca, având puţin a face cu religia. Neemia nu şi-a socotit datoria împlinită când a plâns şi s-a rugat înaintea Domnului. El a unit cererile cu străduinţa sfântă, depunând eforturi stărui­toare şi cu rugăciune pentru reuşita lucrării în care era angajat. Consideraţia atentă şi planuri bine chibzuite sunt tot atât de necesare pentru înaintarea lucrărilor sfinte de astăzi, ca şi pe vremea reclădirii zidurilor Ierusalimului.

Neemia n-a depins de nesiguranţă. Mijloacele de care ducea lipsă le-a cerut de la aceia care erau în stare să i le dea. Şi Domnul este şi astăzi binevoitor să mişte inimile acelora care posedă bunurile Sale în favoarea cauzei adevărului. Aceia care lucrează pentru El trebuie să se folosească de ajutorul pe care El îi îndeamnă pe oameni să-l dea. Aceste daruri pot deschide căi prin care lumina adevărului să meargă în multe ţări întunecate. S-ar putea ca dăruitorii să nu aibă credinţă în Hristos, să nu cunoască Cuvântul Său, dar darurile lor nu trebuie refuzate pentru acest motiv.