Capitolul 53 Constructorii pe ziduri

 

Călătoria lui Neemia la Ierusalim a fost făcută în siguranţă. Scrisorile împărăteşti către guvematorii provinciilor din drumul lui i-au asigurat o primire onorabilă şi un ajutor prompt. Nici un vrăjmaş n-a îndrăznit să-l atace pe slujitorul oficial, care era păzit de puterea împăratului persan, şi a fost tratat cu un respect deosebit de către conducătorii provinciilor. Însă sosirea lui la Ierusalim, cu o escortă militară, arătând prin aceasta că venise cu o misiune importantă, a trezit invidia triburilor păgâne, care locuiau aproape de cetate şi cultivaseră multă vreme vrăjmăşie împotriva iudeilor, aruncând asupra lor batjocură şi insultă. În fruntea acestei lucrări rele, erau unii dintre conducătorii acestor triburi, Sanbalat, horonitul, Tobia amonitul şi Gheşem arabul. Încă de la început, aceşti conducători au privit cu ochi critici mişcările lui Neemia şi s-au străduit prin toate mijloacele care stăteau în puterea lor să-i zădărnicească planurile şi să-i împiedice lucrarea.

Neemia a continuat să dea pe faţă aceeaşi grijă şi prudenţă care caracterizaseră şi până atunci lucrarea lui. Ştiind că vrăjmaşii răi şi hotărâţi stăteau gata să i se împotrivească; a ascuns natura misiunii sale până când o cercetare a situaţiei îl va face în stare să-şi alcătuiască planurile. În felul acesta, nădăjduia să-şi asigure colaborarea oamenilor şi să-i pună la lucru înainte ca împotrivirea vrăjmaşilor să fie trezită. Alegând câţiva bărbaţi pe care-i ştia vrednici de încredere, Neemia le-a spus despre împrejurările care l-au determinat să vină la Ierusalim, obiectivul pe care dorea să-l împlinească şi planurile pe care-şi propunea să le urmeze. lmediat, interesul lor în această lucrare a fost câştigat, şi ajutorullor obţinut.

În a treia noapte după sosire, Neemia s-a sculat la miezul nopţii şi, împreună cu câţiva tovarăşi de încredere, a ieşit să vadă personal ruinele cetăţii Ierusalimului. Călărind pe asinul lui, a traversat dintr-o parte în alta cetatea, cercetând zidurile dărâmate şi porţile cetăţii părinţilor lui. Gânduri dureroase au umplut mintea patriotului iudeu când, cu inima zdrobită de durere, privea fortificaţiile ruinate ale Ierusalimului lui iubit. Amintirile măreţiei trecute a lui Israel erau în contrast categoric cu dovezile umilirii sale.

În taină şi pe tăcute, Neemia a terminat cercetarea zidurilor. “Dregătorii nu ştiau unde fusesem”, declară el, “şi ce făceam. Până în clipa aceea nu spusesem nimic iudeilor, nici preoţilor şi nici mai marilor, nici dregătorilor, nici vreunuia din cei ce vedeau de treburi”. Restul nopţii l-a petrecut în rugăciune, deoarece ştia că dimineaţa va cere un efort stăruitor pentru a trezi şi uni pe concetăţenii lui neuniţi şi deprimati. Nemia avea o însărcinare împărătească, prin care se cerea locuitorilor să colaboreze cu el în reclădirea zidurilor cetăţii, dar nu a recurs la exercitarea autorităţii. A căutat mai degrabă să câştige încrederea şi simpatia poporului, ştiind că o unire a inimilor, cât şi a mâinilor, era esenţială în lucrarea cea mare, care-i stătea înainte. Când a doua zi a adunat poporul, le-a prezentat astfel de argumente care urmăreau să trezească energiile adormite şi să-i unească pe cei risipiţi.

Ascultătorii lui Neemia nu ştiau şi nici el nu le-a spus despre cercetarea pe care o făcuse în noapte precedentă. Dar faptul că făcuse acel circuit a contribuit. într-o mare măsură, la reuşita lui, deoarece a fost în stare să vorbească despre situaţia cetăţii cu o aşa precizie şi minuţiozitate, care a uimit pe ascultători. lmpresia pe care şi-a făcut-o când a privit slăbiciunea şi degradarea Ierusalimului a dat putere şi seriozitate cuvintelor lui.

Neemia, a prezentat înaintea poporului dispreţul la care erau supuşi între păgâni religia lor dezonorată, Dumnezeul lui hulit. Le-a spus că, într-o ţară depărtată, a auzit despre suferinţa lor, că a cerut favoarea cerului în folosul lor şi că, în timp ce se ruga, s-a hotărât să ceară îngăduinţa împăratului spre a le veni în ajutor. Îl rugase pe Dumnezeu ca împăratul nu numai să-i dea îngăduinţa aceasta, dar să-l şi învestească cu autoritate şi să-i dea ajutorul necesar pentru lucrare, iar rugăciunea lui fusese ascultată în aşa fel, încât i-a arătat că planul era de la Domnul.

El a relatat toate acestea şi apoi, arătându-le că”era susţinut de autoritatea combinată a Dumnezeului lui Israel cu aceea a împăratului persan, Neemia a întrebat poporul în mod direct dacă voia să folosească această ocazie, ca să se ridice şi să zidească zidul.

Apelul a pătruns direct în inimile lor. Gândul la modul în care fusese manifestată favoarea cerului faţă de ei i-a făcut să se ruşineze de teama lor, şi cu un nou curaj au răspuns într-un glas:” să ne sculăm şi să zidim. Şi s-au întărit în această hotărâre bună”.

Tot sufletul lui Neemia era în lucrarea pe care o începuse. Nădejdea, energia, entuziasmul şi hotărârea lui erau contagioase, inspirându-i şi pe alţii cu acelaşi curaj şi scop nobil.Fiecare bărbat a devenit un Neemia, la rândul lui, şi a ajutat să facă mai puternice inima şi mâna vecinului său.

Când vrăjmaşii lui Israel au auzit ce nădăjduiau să realizeze iudeii, au râs batjocoritorii, zicând: “Ce faceti voi acolo? Vă răsculati împotriva împăratului?” Dar Neemia le-a răspuns: “Dumnezeul cerurilor ne va da izbândă. Noi, robii Săi, ne vom scula. şi vom zidi, dar voi nu aveţi nici parte, nici drept, nici aducere aminte în Ierusalim”.

Printre cei dintâi, care au fost cuprinşi de spiritul, zelul şi stăruinţa lui Neemia, au fost preoţii. Datorită poziţiei lor influente, aceşti bărbaţi puteau face mult pentru înaintarea sau împiedicarea lucrării, iar colaborarea lor binevoitoare, chiar, de la început, a contribuit într-o mare măsură la reuşită. Majoritatea căpeteniile şi conducătoriloi lui Israel s-au ridicat cu nobleţe la datoria lor şi aceşti bărbaţi credincioşi au o menţiune specială în cartea lui Dumnezeu. Au fost şi câţiva nobili tecoiţi care “nu s-au supus în slujba Domnului”. Amintirea acestor netrebnici este subliniată cu ruşine şi a fost lăsată ca o avertizare pentru toate generaţiile viitoare.

În fiecare mişcare religioasă sunt unii care, deşi nu pot nega că lucrarea este a lui Dumnezeu, totuşi se ţin departe, refuzând să facă vreun efort pentru a ajuta. Ar fi bine pentru unii ca aceştia să-şi aducă aminte de raportul păstrat sus cartea aceea în care nu sunt omisiuni, nici greşeli, şi după care vom fi judecaţi. Acolo este raportată orice ocazie neglijată de a face un serviciu lui Dumnezeu; şi tot acolo este ţinută spre veşnică amintire orice faptă de credinţă şi de iubire. Împotriva influenţei inspiratoare a prezenţei lui Neemia, exemplul nobililor tecoiţi a avut puţină greutate. În general, poporul era însufleţit cu zel şi cu patriotism. Bărbaţi pricepuţi şi cu influenţă au organizat, în grupe, diferite categorii de cetăţeni, fiecare fiind făcut răspunzător pentru zidirea unei părţi a zidului. Şi despre unii stă scris că au zidit “fiecare în dreptul casei lui”.

 Şi acum când lucrarea începuse, energia lui Neemia nu a slăbit. Cu o atenţie neobosită a supravegheat lucrarea de construire, îndrumându-i pe muncitori, observând piedicile şi luând măsuri pentru cazurile neprevăzute. De-a lungul zidului de peste 4 kilometri, influenţa lui se simţea continuu. Prin cuvinte potrivite, el îi încuraja pe cei fricoşi, îi ridica pe cei înceţi la lucru şi-i aproba pe cei stăruitori. Şi tot timpul veghea mişcările vrăjmaşilor care, din timp în timp, se adunau la distanţă şi se angajau în conversaţii, ca şi când ar fi pus la cale răul, şi apoi, venind tot mai aproape de lucrători încercau să le distragă atenţia.

În multele lui activităţi, Neemia n-a uitat lzvorul puterii sale. lnima îi era mereu înălţată spre Dumnezeu, marele-Supraveghetor a toate: “Dumnezeul cerului”, a exclamat el, “ne va da izbânda”, iar cuvintele lui sunau şi răsunau bucurând inimile tuturor muncitorilor de pe zid.

Dar restaurarea fortăreţelor Ierusalimului n-a înaintat fără piedici. Satana lucra să stârnească împotrivire şi să aducă “ descurajare. Sanbalat, Tobia şi Gheşem, agenţii lui principali în această mişcare, s-au hotărât să împiedice lucrarea de reclădire. S-au străduit să provoace neînţelegeri între muncitori. Ei şi-au bătut joc de eforturile constructorilor, declarând lucrarea ca o imposibilitate şi prezicând eşecul.

“La ce lucrează aceşti iudei neputincioşi?” exclama Sanbalat batjocoritor. “Oare vor fi lăsaţi să lucreze?” Oare vor da ei viaţă unor pietre înmormântate sub mormane de praf şi arse de foc?” Tobia şi mai îngâmfat, a adăugat: “Să zidească numai! Dacă se vor sui, o vulpe le va dărâma zidul lor de piatră”. Ziditorii au fost supuşi unor împotriviri şi mai active. Au fost obligaţi să se păzească continuu de comploturilevrăjmaşilor lor, care, sub pretextul prieteniei, căutau pe diferite căi să producă încurcătură şi confuzie şi să trezească neîncredere.

S-au străduit să slăbească curajul iudeilor, au format conspiraţii pentru a-l atrage pe Neemia în plasa lor, iar iudeii nesinceri au fost gata să ajute planurile lor trădătoare. S-a transmis raportul că Neemia complota împotriva monarhului persan, intenţionând să se ridice ca împărat al lui Israel şi că toţi care-l ajutau erau trădători.

Dar Neemia a continuat să-L caute pe Dumnezeu pentru călăuzire şi sprijin, iar “poporul lucra cu inimă”. Lucrarea a înaintat până când toate spărturile au fost umplute, iar întregul zid a fost clădit până la jumătate din înăltimea proiectată. Când vrăjmaşii lui Israel au văzut cât de zadamice erau eforturile lor, s-au umplut de mânie. De aici înainte, n-au mai “îndrăznit să”folosească mijloace violente, căci ştiau că Neemia şi tovarăşii lui lucrau din însărcinirea împăratului şi se temeau că o împotrivire activă faţă de el ar fi adus asupra lor dezaprobarea monarhului. Dar acum,în mânia lor, s-au făcut vinovaţi de crima de care-l acuzau pe Neemia. Adunându-se pentru sfat, “s-au unit toţi împreună, ca să vină împotriva Ierusalimului”.

În timp ce samaritenii complotau împotriva lui Neemia şi a lucrării lui, unii dintre conducătorii iudei, devenind nemulţumiţi, au căutat să-l descurajeze, exagerând greutăţile care însoţeau lucrarea. “Puterile celor ce duc poverile slăbesc” ziceau ei, “şi dărâmăturile sunt multe; nu vom putea să zidim zidul”.

Descurajarea a venit şi din altă parte. “ludeii care locuiau lângă ei”, aceia care nu participau la lucrare, au adunat declaraţiile şi rapoartele vrăjmaşilor lor, le-au folosit ca să slăbească curajul şi să provoace nemultumire”.

Dar batjocurile şi dispreţul, împotrivirea şi ameninţările păreau să-l inspire pe Neemia cu “o hotărâre mai puternică şi să-l trezească la o veghere mai atentă. El a recunoscut primejdiile pe care avea să le întâmpine în această luptă cu vrăjmaşii lor. Dar curajul i-a fost neînfrânt. “Ne-am rugat Dumnezeului nostru”, declară el, “şi am pus o strajă zi şi noapte”. “De aceea am pus, în locurile cele mai de-jos, dinapoia zidului şi în locurile tari, poporul pe familii, i-am aşezat pe toţi cu săbiile, cu suliţele şi cu arcurile lor. M-am uitat, şi sculându-ne, am zis mai marilor, dregătorilor şi celuilalt popor: 'Nu vă temeţi de ei! Aduceţi-vă aminte de Domnul cel mare şi înfricoşat, şi luptaţi pentru fraţii voştri, pentru fiii voştri şi fiicele voastre, pentru nevestele voastre, şi pentru casele voastre!

Când au auzit vrăjmaşli noştri că am fost înştiinţati, Dumnezeu le-a nimicit planul, şi ne-am întors cu toţii la zid, fiecare la lucrarea lui. Din ziua aceea, jumătate din oamenii mei lucrau, iar cealaltă jumătate era înarmată cu suliţe, cu scuturi, cu arcuri şi cu platoşe... Cei ce zideau zidul şi cei ce duceau sau încărcau poverile, cu o mână lucrau, iar cu alta ţineau arma. Fiecare din ei, când lucra, îşi avea sabia încinsă la mijloc”.

Alături de Neemia stătea un trâmbiţaş şi în diferitele părţi ale zidului stăteau preoţi care purtau trâmbiţele sfinte. Poporul era împrăştiat la lucrările lui, dar la apropierea primejdiei, din orice parte, se dădea un semnal ca să se îndrepte acolo fără întârziere. “Aşa făceam lucrare”, zice Neemia:, “Jumătare din noi stând cu suliţa în mână din zorii zilei până la ivirea stelelor”.

Acelora care locuiseră în oraşele şi satele din afara Ierusalimului, li s-a cerut să se instaleze înăuntrul zidurilor, ca să păzească lucrarea şi să fie gata de lucru dimineaţa. Aceasta prevenea amânarea inutilă şi îndepărta posibilitatea pe care vrăjmaşul ar fi folosit-o,altfel, pentru ca să-i atace pe muncitori când veneau şi când plecau la casele lor. Neemia şi tovarăşii lui nu s-au dat înapoi din faţa greutăţilor şi a slujirii cu sacrificii. Nici ziua, nici noaptea, nici chiar în timpul scurt de somn nu-şi scoteau hainele şi nu lăsau armele deoparte. Împotrivirea şi descurajarea pe care clăditorii din zilele lui Neemia le-au întâmpinat din partea vrăjmaşilor, pe faţă, cât şi a pretinşilor prieteni, sunt tipice pentru experienţa pe care o vor avea cei care astăzi lucrează pentru Dumnezeu. Creştinii sunt probaţi nu numai prin mânia, nemulţumirea şi cruzimea vrăjmaşilor, ci şi prin indolenţa, nehotărârea, în, cropeala şi trădarea pretinşilor prieteni şi ajutători. Batjocura şi dispreţul sunt îndreptate asupra lor. Şi acelaşi vrăjmaş care conduce la nemulţumire, într-o împrejurare mai favorabilă, foloseşte mijloace mai crude şi mai violente.

Satana se foloseşte de toate elementele neconsacrate pentru împlinirea planurilor lui. Printre cei care pretind a fi sprijinitorii cauzei lui Dumnezeu, sunt aceia care se unesc cu vrăjmaşii Săi. În felul acesta, lasă cauza Lui descoperită în faţa atacurilor celor mai cruzi adversari. Chiar şi aceia care doresc ca lucrarea lui Dumnezeu să progreseze pot totuşi să slăbească mâinile slujitorilor Săi, ascultând, raportând şi crezând pe jumătate calomniile, lăudăroşiile şi ameninţările vrăjmaşului Său. Satana lucrează cu o reuşită uimitoare prin agenţii lui, şi toţi ceia care cedează influenţei lor sunt supuşi unei puteri vrăjite, care distruge înţelepciunea înţeleptului şi întelegerea celui prevăzător. Dar asemenea lui Neemia, poporul lui Dumnezeu nu trebuie nici să se teamă şi nici să-i dispretuiască pe vrăjmaşi. Punându-şi încrederea în Dumnezeu, ei trebuie să meargă neabăut înainte, făcând lucrarea Sa fără egoism şi încredinţând providenţei Sale cauza pentru care trăiesc.

În mijlocul unei mari descurajări, Neemia a făcut din Dumnezeu sprijinul lui, apărarea lui sigură. Şi Acela care a fost sprijinul slujitorului Său atunci a fost şi locul de adăpost al poporului Său, în toate veacurile. În fiecare încercare, poporul Său poate spune cu încredere: “Dacă Dumnezeu este pentru noi, cine va fi împotriva noastră?” (Rom. 8,31). Oricât de puternice at fi uneltirile lui Satana şi ale agenţilor lui” Dumnezeu le poate descoperi şi poate zădărnici planurile lor. Răspunsul credinţei astăzi va fi răspunsul dat de Neemia: “Dumnezeul nostru va lupta pentru noi”, căci Dumnezeu este în lucrarea aceasta şi nici un om nu poate împiedica succesul ei final.