Capitolul 57 Reforma

 

P oporul lui Iuda făgăduise cu solemnitate să asculte de Legea lui Dumnezeu. Dar când influenţa lui Ezra şi a lui Neemia a fost retrasă pentru o vreme, mulţi s-au depărtat de Domnul. Neemia se reîntorsese în Persia. În timpul lipsei lui din Ierusalim, aici s-au strecurat păcate care ameninţau să pervertească naţiunea. ldolatrii nu numai că şi-au consolidat situaţia în cetate, dar au pângărit, prin prezenţa lor, chiar şi încăperile templului. Prin căsătorie, se realizase o prietenie între Eliaşib, marele preot, şiTobia, amonitul,un vrăjmaş îndârjit al lui Israel. Ca urmare a acestei alianţe nesfinte, Eliaşib i-a îngăduit lui Tobia să ocupe o încăpere legată de templu, care până atunci fusese folosită ca depozit pentru zecimile şi darurile poporului.

Din cauza cruzimii şi trădării amoniţilor şi moabiţilor faţă de Israel, Dumnezeu declarase, prin Moise, că trebuie să fie alungaţi pentru totdeauna din adunarea poporului Său (vezi Deut. 23,3-6). Sfidând acest cuvânt, marele preot scosese darurile depozitate în cămara Casei Domnului, ca să facă loc acestui reprezentant al unui neam proscris. Nu se putea da pe faţă un dispreţ mai mare faţă de Dumnezeu decât să se ofere o aşa favoare acestui vrăjmaş al Lui şi al adevărului Său. Revenind din Persia, Neemia a aflat despre profanarea îndrăzneaţă şi a luat măsuri imediate pentru a-l alunga pe intrus. “Mi-a părut rău”, declara el, “şi am aruncat afară din cămară toate lucrurile lui Tobia. Apoi, am poruncit să se curăţească odăile şi am pus iarăşi în ele uneltele Casei lui Dumnezeu, darurile de mâncare şi tămâia”.

Nu numai că templul fusese profanat, dar şi darurile fuseseră folosite necinstit. Aceasta tindea să descurajeze dărnicia poporului. Ei îşi pierduseră zelul şi înflăcărarea şi nu-şi mai plăteau zecimile cu tragere de inimă. Tezaurul casei Domnului era întreţinut cu zgârcenie;mulţi dintre cântăreţi şi alţi angajaţi în slujba templului, neprimind sprijin suficient, părăsiseră lucrarea lui Dumnezeu pentru a lucra în altă parte.

Neemia a început să corecteze aceste abuzuri. l-a adunat pe cei care părăsiseră serviciul Casei Domnului şi “i-a pus iarăşi în slujba lor”. Aeasta a inspirat încrederea poporului şi tot Iuda “a adus în cămări zeciuiala din grâu, din must şi din untdelemn”. Bărbaţii cărora „le mergea numele că sunt credincioşi”, au fost făcuţi ispravnici pentru cămările casei Domnului. Ei au fost însărcinaţi să facă împărţirile cuvenite fraţilor lor.

O altă consecinţă a căsătoriei cu idolatrii a fost neglijarea Sabatului, semnul de deosebire a israeliţilor dintre toate popoarele, ca închinători ai adevăratului Dumnezeu. Neemia a descoperit că negustorii păgâni şi afaceriştii din regiunile învecinate, care veneau la Ierusalim, i-au amăgit pe mulţi dintre israeliţi să se angajeze în comerţ, în ziua Sabatului. Erau unii care nu puteau fi convinşi să-şi părăsească principiile, dar alţii le-au călcat şi s-au unit cu păgânii, în eforturile lor de a birui corectitudinea celor conştiincioşi. Mulţi au îndrăznit să calce Sabatul pe faţă. “Pe vremea aceasta”, scrie Neemia, “am văzut pe nişte oameni călcând în teasc în ziua Sabatului, aducând snopi, încărcând măgarii cu vin, struguri şi smochine, şi cu tot felul de lucruri, şi aducându-le la Ierusalim în ziua Sabatului. Mai erau şi nişte sirieni, aşezaţi în Ierusalim, care aduceau peşte şi tot felul de mărfuri, şi le vindeau fiilor lui Iuda în ziua Sabatului”.

Această stare de lucruri ar fi putut fi prevenită, dacă conducătorii şi-ar fi exercitat autoritatea, dar dorinţa de a-şi promova interesele i-a influenţat să-i favorizeze pe cei nelegiuiţi. Neemia i-a mustrat fără teamă pentru neglijarea datoriei: “Ce înseamnă această faptă rea pe care o faceţi, pângărind ziua Sabatului?” i-a întrebat el categoric.”'Oare n-au lucrat aşa părinţii voştri, şi nu din pricina aceasta a trimis Dumnezeul nostru toate aceste nenorociri peste noi şi peste cetatea aceasta ? Şi voi aduceţi din nou mânia Lui împotriva lui Israel, pângărind Sabatul! Apoi, am poruncit să se închidă porţile Ierusalimului, înainte de Sabat, de îndată ce le va ajunge umbra, şi să nu se deschidă decât după Sabat”, şi, având mai multă încredere în slujitorii,lui decât în aceia pe care supraveghetorii Ierusalimului îi rânduiau, i-a aşezat la porţi, pentru ca să fie sigur că poruncile lui sunt respectate.

Nefiind dispuşi să-şi abandoneze scopurile, “negustorii şi vânzătorii de tot felul de lucruri au petrecut noaptea o dată şi de două ori afară din Ierusalim”, în nădejdea că vor găsi ocazia să facă comerţ fie cu locuitorii cetăţii, fie cu cei din afara ei. Neemia i-a avertizat că vor fi pedepsiţi, dacă vor continua această practică.” Pentru ce staţi noaptea înaintea zidului?” i-a întrebat el.”'Dacă veţi mai face încă o dată lucrul acesta, voi pune mâna pe voi '. Din clipa aceea, n-au mai venit în timpul Sabatului”. A dat, de asemenea îndrumări leviţilor să păzească porţile, ştiind că vor impune mai mult respect decât poporul de rând, deoarece, prin legătura lor strânsă cu serviciul lui Dumnezeu, era raţional să se aştepte că vor fi mai zeloşi în aducerea la îndeplinire a Legii Sale.

 Acum, Neemia şi-a îndreptat atenţia la primejdia care-l ameninţa din nou pe Israel şi care venea din căsătoria şi unirea cu cei idolatri.” Tot pe vremea aceea”, scrie el, “am văzut pe nişte iudei, care îşi luaseră neveste Asdodiene, Amonite şi Moabite. Jumătate din fiii lor vorbeau limba asdodiană, şi nu ştiau să vorbească limba evreiască; nu cunoşteau decât limba cutărui sau cutărui popor”.

Aceste uniri nelegiuite produceau o mare confuzie în Israel, deoarece unii dintre cei care intrau în ele erau bărbaţi cu poziţii înalte, conducători la care poporul avea dreptul să caute sfat şi un exemplu demn. Prevăzând ruina care ameninţa naţiunea, dacă acest păcat era îngăduit să continue, Neemia a discutat serios cu călcătorii. Îndreptându-le atenţia la cazul lui Solomon, le-a reamintit că, între toate popoarele, nu se ridicase un împărat asemenea acestui bărbat căruia Dumnezeu îi dăduse o mare înţelepciune, însă femeile idolatre îi întorseseră inima de la Dumnezeu şi exemplul lui îl corupsese pe Israel. “Şi acum trebuie să auzim despre voi” a întrebat Neemia categoric, “că săvârşiţi o nelegiuire atât de mare?”“Să nu vă daţi fetele după fiii lor, şi să nu luaţi fetele lor de neveste, nici pentru fiii voştri, nici pentru voi”.

Când le-a pus înainte poruncile lui Dumnezeu şi ameninţările, judecăţile înfricoşătoare, care au venit peste Israel în trecut, chiar pentru acest păcat,conştiinţa le-a fost trezită şi au început o lucrare de reformă, care a îndepărtat mânia ameninţătoare al lui Dumnezeu şi a adus aprobarea şi binecuvântarea Sa.

Erau unii din slujba sfântă, care au stăruit pentru nevestele lor păgâne, declarând că nu se puteau despărţi de ele. Dar nu a fost făcută nici o excepţie, nu s-a dat pe faţă respect pentru rang sau pozitie. Oriunde preoţi sau conducători au refuzat să rupă legătura cu închinătorii la idoli, au fost îndepărtaţi îndată din slujba Domnului. Un nepot al marelui preot, care se căsătorise cu fiica cunoscutului Sanbalat, nu numai că a fost îndepărtat din slujbă, dar a fost alungat şi din Israel. “Adu-ţi aminte de ei, Dumnezeule”, se ruga Neemia, “căci au spurcat preoţia şi legământul încheiat de preoţi şi Leviţi”.

Cât de mare a fost agonia sufletului, care l-a costat această asprime necesară pe credinciosul slujitor al lui Dumnezeu, numai judecata o va descoperi. Era o luptă continuă cu elementele împotrivitoare şi, numai prin post, umilinţă şi rugăciune, a fost posibilă înaintarea.

Mulţi, care se căsătoriseră cu idolatri, au ales să meargă cu ei în exil, şi aceştia, împreună cu cei care fuseseră excluşi din adunare, s-au unit cu samaritenii. Chiar unii care ocupaseră poziţii înalte în lucrarea lui Dumnezeu şi-au unit drumurile cu ale acestora şi, după o vreme, au ales să meargă în totul cu ei. Dorind să întărească această alianţă, samaritenii au făgăduit să adopte mai mult credinţa şi obiceiurile iudaice, iar apostaţii, hotărâţi să-i întreacă pe fraţii lor de mai înainte, au înălţat un templu pe muntele Garizim, în opoziţie cu casa lui Dumnezeu de la Ierusalim. Religia lor a continuat să fie un amestec de iudaism şi păgânism, iar pretenţia lor de a fi popor al lui Dumnezeu a stat la originea discordiei, luptei şi vrăjmăşiei între cele două popoare,din generaţie în generatie.

În lucrarea de reformă, ce urmează să fie făcută astăzi, este nevoie de bărbaţi care, asemenea lui Ezra şi Neemia, nu vor acoperi şi nu vor scuza păcatul, nici nu se vor da înapoi de la apărarea onoarei lui Dumnezeu. Aceia asupra cărora zace povara acestei lucrări nu-şi vor găsi pacea când se săvârşeşte răul şi nici nu vor acoperi păcatul cu un veşmânt de milă falsă. Ei îşi vor aduce aminte că Dumnezeu nu caută la faţa oamenilor şi că asprimea pentru câţiva se poate dovedi a fi, milă pentru mulţi. Îşi vor aminti, de asemenea, că în acela care mustră păcatul întotdeauna se va da pe faţă spiritul lui Hristos.

În lucrarea lor, Ezra şi Neemia s-au umilit înaintea lui Dumnezeu, mărturisindu-şi păcatele şi păcatele poporului lor, şi cerând iertare, ca şi când ei ar fi fost călcătorii. S-au luptat, s-au rugat şi au suferit cu răbdare. Ceea ce a făcut ca lucrarea lor să fie atât de grea n-a fost ostilitatea făţişă a păgânilor, ci împotrivirea ascunsă a pretinşilor prieteni care, punând influenţa lor în slujba răului, au înzecit povara slujitorilor lui Dumnezeu. Aceşti trădători au pus la îndemâna vrăjmaşilor lui Dumnezeu material pe care să-l folosească în lupta împotriva poporului Său. Patimile lor rele şi voinţa lor răzvrătită erau continuu în luptă cu cerinţele lămurite ale lui Dumnezeu. Reuşita care a însoţit eforturile lui Neemia arată ce poate realiza rugăciunea, credinţa şi o acţiune energică şi înţeleaptă. Neemia nu era preot; el nu era profet; nu avea vreun titlu înalt. A fost un reformator ridicat pentru o vreme importantă. Scopul lui a fost să-l aşeze pe popor în armonie cu Dumnezeu. lnspirat ,cu o ţinută înaltă, şi-a concentrat toată puterea fiinţei pentru îndeplinirea ei. lntegritatea înaltă, neabătută, a caracterizat eforturile lui. Când venea în legătură cu păcatul şi împotrivirea faţă de bine, el lua o atitudine atât de categorică, încât oamenii erau treziţi să lucreze cu o râvnă şi un curaj nou. Ei nu-i puteau nega credincioşia, patriotismul şi dragostea profundă faţă de Dumnezeu şi, văzând lucrul acesta, erau gata să-l urmeze acolo unde îi conducea.

Hărnicia în datoria încredinţată de Dumnezeu este o parte importantă a religiei adevărate. Oamenii să folosească împrejurările, ca fiind instrumentele lui Dumnezeu, cu care să împlinească voia Sa. Acţiuni prompte şi hotărâte, împlinite la timpul potrivit, vor câştiga biruinţe glorioase, în timp ce amânarea şi neglijenţa vor avea ca urmare nereuşita şi dezonoarea lui Dumnezeu. Dacă conducătorii cauzei adevărului nu dau pe faţă râvnă, dacă sunt indiferenţi şi fără ţintă biserica va fi neglijentă, delăsătoare şi iubitoare de plăceri, dar, dacă ei sunt cuprinşi de o ţintă sfântă de a-L sluji pe Dumnezeu şi numai pe El, poporul va fi unit, plin de nădejde şi de entuziasm.

Cuvântul lui Dumnezeu abundă în contraste izbitoare şi categorice. Păcatul şi sfinţenia sunt aşezate una lângă alta, pentru ca, văzându-le, să lepădăm pe unul şi să primim pe cealaltă. Paginile care descriu ura, minciuna şi trădarea lui Sanbalat şi Tobia descriu şi nobleţea, consacrarea şi jertfirea de sine ale lui Ezra şi Neemia. Suntem lăsaţi liberi să copiem exemplul pe care-l dorim. Urmările groaznice ale călcării poruncilor lui Dumnezeu sunt aşezate faţă în faţă cu binecuvântările care vin din ascultare. Noi înşine trebuie să hotărâm dacă vom suferi sau ne vom bucura de cealaltă.

Lucrarea de restatornicire şi reformă, realizată de către robii reîntorşi sub conducerea lui Zorobabel, Ezra şi Neemia, prezintă un tablou al lucrării de restatornicire spirituală, care trebuie adusă la îndeplinire în zilele de încheiere a istoriei acestui pământ. Rămăşita lui Israel era un popor slab, expus la distrugerile vrăjmaşilor, dar, prin ei, Dumnezeu avea în plan păstrarea pe pământ a cunoaşterii despre Sine şi despre Legea Sa. Ei erau păzitorii închinării celei, adevărate, păstrătorii descoperirilor sfinte. Experienţele pe care le-au avut când au clădit templul şi zidul Ierusalimului erau deosebite. Împotrivirea căreia a trebuit să-i facă faţă era puternică. Poverile purtate de către conducători în această lucrare erau grele, dar aceşti bărbaţi au mers înainte cu încredere neabătută, în umilinţa spiritului şi sprijinire fermă pe Dumnezeu, crezând că El va face să biruiască adevărul Său. Asemenea împăratului Ezechia Neemia “s-a alipit de Domnul, nu s-a abătut de la El şi a păzit poruncile, şi Domnul a fost cu el (2 Împ. 18,6. 7).

Restatornicirea spirituală, pentru care lucrarea adusă la îndeplinire în zilele lui Neemia era un simbol, este accentuată în cuvintele lui Isaia : “Ei vor zidi iarăşi vechile dărâmături, vor ridica năruirile din vechime, vor înnoi cetăţi pustiite”. “Ai tăi vor ridica iarăşi pe dărâmăturile de mai înainte, vei ridica din nou pe temeliile străbune; vei fi numit 'Dregător de spărturi '“ Cel ce drege drumurile, şi face ţara cu puţintă de locuit” (Isaia 61,4; 58,12).

Proorocul descrie aici pe poporul care, într-o vreme de depărtare generală de la adevăr şi neprihănire, caută să restatornicească principiile care sunt temelia Împărătiei lui Dumnezeu. Ei sunt restauratorii unei spărturi care a fost făcută în Legea lui Dumnezeu zidul pe care El l-a aşezat în jurul aleşilor Săi, pentru protejarea lor şi ascultarea de principiile dreptăţii, adevărului şi curăţiei să fie apărarea lor permanentă.

În cuvinte cu înţeles clar, proorocul îndreaptă atenţia către lucrarea specifică a acestui popor al rămăşiţei, care clădeşte zidul. “Dacă îţi vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ţi faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă; dacă Sabatul va fi desfătarea ta, ca să sfinţeşti pe Domnul, slăvindu-L, şi dacă-L vei cinsti neurmând căile tale, neîndeletnicindu-te cu treburile tale şi nededândut-te la flecării, atunci te vei putea desfăta în Domnul, şi Eu te voi sui pe înălţimile ţării, te voi face să te bucuri de moştenirea tatălui tăi Iacov ; căci gura Domnului a vorbit” (Isaia 58,13.14).

La vremea sfârşitului, orice instituţie divină va fi restatornicită. Spărtura făcută în Lege atunci când Sabatul a fost schimbat de om urmează să fie reparată. Rămăşiţa poporului lui Dumnezeu, stând înaintea lumii ca reformatori, trebuie să arate că Legea lui Dumnezeu este temelia oricărei reforme durabile şi că Sabatul poruncii a patra trebuie să stea ca memorial al creaţiunii, un amintitor continuu al puterii lui Dumnezeu. În cuvinte distincte şi lămurite ei trebuie să prezinte nevoile ascultării de toate preceptele Decalogului.Constrânşi de dragostea lui Hristos, ei trebuie să colaboreze cu El în reclădirea locurilor pustii. Ei trebuie să fie dregătorii spărturii, cei ce dreg drumurile şi fac ţara cu puţinţă de locuit (vezi Isaia 58,12).