Partea a VI - a. Capitolul 58 Venirea unui Răscumpărător

Partea a VI - a

LUMlNA lN APUS

        Capitolul 58

Venirea unui Răscumpărător

 

e-a lungul secolelor de “necaz şi negură neagră” şi de întuneric beznă (Isaia 8,22), care au marcat istoria omenească din ziua când primii noştri părinţi au pierdut căminul din Eden până în ziua când Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca Mântuitor al păcătoşilor, nădejdea neamului omenesc căzut s-a concentrat în venirea unui Răscumpărător care să-i elibereze pe bărbaţi şi pe femei din robia păcatului şi din mormânt.

Prima veste cu privire la o astfel de speranţă a fost dată lui Adam şi Evei în sentinţa pronunţată asupra şarpelui în Eden, când Domnul i-a declarat lui Satana în auzul lor:

“ Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul” (Gen. 3,15).

Când a auzit aceste cuvinte, perechea vinovată a fost inspirată de nădejde, căci în proorocia privitoare la zdrobirea puterii lui Satana ei au văzut o făgăduinţă de eliberare din ruina adusă prin neascultare. Cu toate că aveau să sufere din cauza puterii vrăjmaşului lor, deoarece căzuseră sub influenţa lui seducătore şi aleseseră să nu asculte de porunca lămurită a lui Iehova,nu fuseseră lăsaţi în disperare. Fiul lui Dumnezeu Se oferea să ispăşească neascultarea lor cu sângele Său. A vea să li se ofere o perioadă de încercare, în care, prin credinţă în puterea lui Hristos de a mântui, puteau deveni iarăşi copii ai lui Dumnezeu.

Reuşind să-l îndepărteze pe om de pe calea ascultării, Satana a devenit “dumnezeul veacului acestuia” (2 Cor. 4,4). Stăpânirea care odinioară îi aparţinuse lui Adam a trecut la uzurpator. Dar Fiul lui Dumnezeu Şi-a propus să vină pe pământ pentru a plăti pedeapsa păcatului şi, în felul acesta, nu numai să răscumpere pe om,'ci şi să recâştige stăpânirea pierdută. Despre această restatornicire proorocea Mica atunci când zicea: “Iar la tine, turn al turmei, de al fiicei Sionului, la tine va veni, şi la tine va ajunge vechea stăpânire” (Mica 4,8). Apostolul Pavel se referea la ea, ca la “răscumpărarea celor câştigaţi” (Efes. 1, 14). Iar psalmistul avea în minte aceeaşi restatornicire finală a moştenirii originale a omului, când declara: “Cei neprihăniţi vor moşteni ţara şi vor locui în ea pe vecie” (Ps. 37,29).

Această nădejde a răscumpărării, prin venirea Fiului lui Dumnezeu, ca Mântuitor şi Împărat, nu s-a stins niciodată în inimile oamenilor. De la început, au fost unii a căror credinţă a trecut dincolo de umbrele prezentului la realităţile viitorului. Adam, Set, Enoh, Metusalah, Noe, Sem, Avraam, lsaac, şi Iacov prin aceştia şi prin alţi bărbaţi venerabili, Domnul a păstrat descoperirile preţioase ale voinţei Sale şi, în felul acesta, copiilor lui Israel, poporului ales prin care urma să fie dat lumii Mesia cel făgăduit, Dumnezeu le-a dat cunoaşterea cerinţelor Legii Sale şi a mârituirii care avea să fie realizată prin jertfa ispăşitoare a Fiului Său iubit.

Nădejdea lui Israel era întrupată în făgăduinţa făcută la vremea chemării lui Avraam, şi după aceea repetată iar şi iar urmaşilor lui: “ Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Gen. 12,3). Când planul lui Dumnezeu pentru răscumpărarea neamului omenesc a fost făcut cunoscut lui Avraam, Soarele neprihănirii a strălucit în inima lui şi întunericul a fost risipit. Şi când, în cele din urmă, Mântuitorul Însuşi a umblat şi a vorbit printre fiii oamenilor, El a dat, iudeilor mărturie despre nădejdea strălucită a patriarhului în eliberare, prin venirea unui Răscumpărăror. “ Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua,Mea”, spunea Isus, “a văzut-o şi s-a bucurat” (Ioan 8,56).

Aceeaşi nădejde binecuvântată a fost prefigurată în binecuvântarea rostită de patriarhul muribund, Iacov, asupra fiului său Iuda :

,Iudo, tu vei primi laudele fraţilor tăi;

Mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmaşii tăi.

Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta…

 Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda,

Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui,

Până va veni Şilo”

Şi de El vor asculta popoarele” (Gen. 49,8-10),

Din nou, la hotarele ţării făgăduite, venirea Răscumpărătorului lumii a fost profetizată în proorocia rostită de Balaam:

,Îl văd, dar nu acum,

Îl privesc, dar nu de aproape.

stea răsare din Iacov,

Un  toiag de cârmuire se ridică din Israel,

El străpunge laturile Moabului,

Şi prăpădeşte pe toţi copiii lui Set” (Num. 24,i7).

Prin Moise, planul lui Dumnezeu, de a-L trimite pe Fiul Său ca Răscumpărător al neamului omenesc, a fost păstrat înaintea lui Israel. Într-o împrejurare, cu puţin timp înainte de moartea sa, Moise a zis: “Domnul, Dumhezeul tău, îţi va ridica din mijlocul tău, dintre fraţii tăi, un prooroc ca mine: să ascultaţi de el!” Moise fusese îndrumat clar pentru Israel cu privire la lucrarea lui Mesia care avea să vină. “Le voi ridica din mijlocul fraţilor lor  un prooroc ca tine”, au fost cuvintele lui Iehova căţre slujitorul Său, “ voi pune cuvintele Mele în gura lui, şi le va spune tot ce-i voi porunci Eu”(Deut.18,15.18).

În timpurile patriarhale, jertfele legate de închinare constituiau o aminţare permanentă a venirii Mântuitorului şi tot aşa a fost cu întregul ritual al slujbelor sanctuarului în istoria lui Israel. În slujirea de la tabernacol şi de la templu, care ulterior i-a luat locul, poporul era învăţat în fiecare zi, prin mijlocirea tipurilor şi a umbrelor, marile adevăruri privitoare la venirea lui Hristos, ca Răscumpărător, Preot şi Împărat. Şi o dată pe an, mintea lor era purtată înainte, la evenimentele de încheiere a luptei celei mari dintre Hristos şi Satana curăţirea finală a Universului de păcat şi păcătoşi. Jertfele şi darurile ritualurilor mozaic arătau mereu către o slujbă mai bună,una chiar cerească. Sanctuarul pământesc era”o asemănare pentru veacurile de acum”, în care erau aduse daruri şi jertfe, cele două încăperi ale lui erau “chipurile lucrurilor care sunt în ceruri”, căci Hristos, Marele nostru Mare Preot, este astăzi “slujitor al Locului prea sfânt şi al adevăratului cort, care a fost ridicat nu de om, ci de Domnul” (Evrei 9,9.23; 8,2).,

Din ziua în care Domnul a spus şarpelui în Eden: “ Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei” (Gen. 3,15), Satana fost convins că nu va putea niciodată să pună stăpânire absolută pe locuitorii acestei lumi. Când Adam şi fiii lui au început să aducă jertfe ceremoniale, poruncite de Dumnezeu, ca tip al Răscumpărătorului care avea să vină, Satana a văzut în aceasta un simbol al comunicării dintre pământ şi cer. De-a lungul secolelor care au urmat, străduinţa lui continuă a fost să întrerupă această comunicare. A căutat în mod deosebit să-L reprezinte greşit pe Dumnezeu şi să interpreteze tendenţios riturile care arătau către Mântuitorul; şi pentru o mare majoritate a membrilor familiei omeneşti, el a avut succes deplin.

În timp ce Dumnezeu a dorit să-i învete pe oameni că Darul care îi împacă cu Sine vine din dragostea Lui, vrăjmaşul omenirii s-a străduit să-L prezinte pe Dumnezeu ca unul care are plăcere în distrugerea lor. În felul acesta, jertfele şi rânduielile plănuite de cer, pentru ca să dea pe faţă dragostea divină, au fost pervertite să slujească drept mijloace prin care păcătoşii au nădăjduit zadarnic să îmblânzească, cu daruri şi fapte bune, mânia unui Dumnezeu ofensat. În acelaşi timp, Satana a căutat să trezească şi să întărească patimile oamenilor, pentru ca, printr-o călcare repetată, mulţimile să fie depărtate din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi legate fără nădejde cu cătuşele păcatului.

Când Cuvântul lui Dumnezeu a fost dat prin proorocii evrei, Satana a studiat cu stăruinţă soliile cu privire la Mesia. El a subliniat cu grijă cuvintele care accentuau cu claritate neîndoioasă lucrarea lui Hristos printre oameni, ca jertfă suferindă, şi ca împărat care biruieşte. În sulurile pergamentelor Scripturilor V echiului Testament, el a citit că Acela care avea să vină urma să fie adus “ca miel pe care-l duci la măcelărie”. “Atât de schimonosită Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor” (ls. 53, 7; 52, 14 ). Mântuitorul făgăduit omenirii avea să fie”dispretuit şi părăsit de oameni, om al durerii şi obişnuit cu suferinta lovit de Dumnezeu şi smerit”. Totuşi, El avea să-Şi folosească puterea, ca să facă “dreptate nenorociţilor poporului”, El avea să scape pe “copiii săracului” şi să zdrobească “pe asupritor” (Isaia 53,3,4; Ps. 72,4). Aceste proorocii au făcut ca Satana să tremure şi să se teamă; totuşi, el nu şi-a părăsit planul de a zădărnici, dacă se poate, măsurile pline de milă ale lui Iehova pentru răscumpărarea neamului omenesc pierdut. S-a hotărât să orbească ochii oamenilor atât cât va fi posibil, faţă de însemnătatea reală a proorociilor mesianice, în vederea pregătirii căii pentru lepădarea lui Hristos, la venirea Sa.

De-a lungul secolelor care au fost imediat înainte de potop, eforturile lui Satana de a realiza o răscoală universală împotriva lui Dumnezeu fuseseră încununate de succes. Şi chiar lecţiile potopului nu au fost păstrate multă vreme în amintire. Cu insinuări măiestrite, Satana i-a condus din nou pe fiii oamenilor, pas cu pas, în răzvrătire îndrăzneaţă. Din nou se părea că va birui; dar planul lui Dumnezeu pentru omul căzut n-a fost în felul acesta înlăturat. Prin urmaşii credinciosului Avraam, pe linia lui Sem, avea să fie păstrată o cunoaşţere a planurilor pline de binecuvântare ale lui Iehova pentru binele generaţiilor viitoare. Din timp în timp, soli ai adevărului, rânduiţi de Dumnezeu, au fost ridicaţi pentru a atrage atenţia la însemnătatea jertfelor ceremoniale şi îndeosebi la făgăduinţa lui Iehova cu privire la venirea Aceluia către care arătau toate rânduielile sistemului jertfelor. În felul acesta, lumea avea să fie ferită de apostazia generală.

Nu fără cea mai hotărâtă împotrivire a fost adus la îndeplinire planul divin. Pe orice cale posibilă, vrăjmaşul adevărului şi al dreptăţii s-a străduit să-i determine pe urmaşii lui Avraam să uite chemarea lor înaltă şi să se abată către o închinare la dumnezei falşi. Şi deseori, străduinţele lui au avut reuşită. Timp de secole, înainte de prima venire a lui Hristos,întunericul acoperea pământul şi negură mare popoarele. Satana arunca umbra lui infernală de-a lungul căii oamenilor, ca să-i împiedice de la câştigarea unei cunoştinte de Dumnezeu şi despre lumea viitoare. Mulţimi se găseau în umbra morţii. Singura lor nădejde era ca această întunecime să fie ridicată, pentru ca Dumnezeu să Se poată descoperi.

Cu o viziune profetică, David, unsul lui Dumnezeu, prevăzuse că venirea lui Hristos avea să fie “ca lumina dimineţii, când răsare soarele în dimineaţa fără nori” (2 Sam. 23,4). Iar Osea mărturisea că “El Se iveşte ca zorile dimineţii” (Osea 6,3). În linişte şi pe neobservate, lumina zilei cuprindea pământul,împrăştiind umbra şi întunericul şi trezind pământul ,la viaţă. Tot astfel urma să Se arate şi Soarele Neprihănirii, cu “ vindecarea sub aripile Sale” (Mal. 4,2). Mulţimile care “locuiau în ţara umbrei morţii”, aveau să vadă”o mare lumină” (Isaia 9,2).

Proorocul Isaia, privind extaziat la această glorioasă eliberare, exclama:

“Căci un Copil ni s-a născut,

un Fiu ni s-a dat,

Şi domnia va fi pe umărul Lui;

Îl vor numi:

'Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare,

Părintele veşniciilor, Domn al păcii'.

.El va face ca domnia Lui să crească,

Şi pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David Şi împărăţiei lui,

va întări şi va sprijini,

prin judecată şi neprihănire,

de acum şi-n veci de veci.

Lată ce va face râvna Domnului oştirilor” (Isaia 9,6. 7).

În secolele mai târzii ale istoriei lui Israel, dinaintea primei veniri, se înţelegea, în general, că în profeţie se făcea referire la venirea lui Mesia: “Este prea puţin lucru să fii robul Meu, ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşitele lui Israel. De aceea, te pun să fii lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului. Atunci se va descoperi slava Domnului”, profetiza proorocul, “şi în clipa aceea orice făptură o va vedea” (Isaia 49,6; 40, 5). Despre această lumină a oamenilor, mărturisea Ioan Botezătorul cu atâta îndrăzneală mai apoi, când vestea“Eu... sunt glasul celui ce strigă în pustie: 'Neteziţi calea Domnului', cum a zis proorocul Isaia “ (Ioan 1,23).

Hristos fusese Acela căruia i Se dăduse făgăduinţa profetică: “Aşa vorbeşte Domnul, Răscumpărătorul, Sfântullui Israel, către Cel dispreţuit şi urât de popor...”. “Aşa vorbeşte mai departe Domnul... 'Te voi păzi şi Te voi pune să faci legământ cu poporul, să ridici ţara, şi să împarţi moşţenirile pustiite, să spui prinşilor de război: leşiti! şi celor ce sunt în întuneric: Arătati-vă!... Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete, nu-i va bate arşita, nici soarele; căci Cel ce are milă de ei îi va călăuzi şi-i va duce la izvoarele de ape” (Isaia 49,7-10). Cei statornici din poporul iudeu, urmaşii acelei linii sfinte, prin care fusese păstrată cunoaşterea lui Dumnezeu, îşi întăreau credinta, 'zăbovind asupra acestor pasaje şi a altora asemănătoare. Cu o bucurie de nedescris, ei citeau cum Domnul Îl va unge pe Acela care va aduce “ veşti bune celor nenorociţi”, îi va vindeca “pe cei cu inima zdrobită”, va vesţi “robilor de război slobozenia” şi va vesti 'anul de îndurare al Domnului' (Isaia 61, 1.2). Cu toate acestea; inimile lor erau pline de amărăciune când se gândeau la suferinţele pe care El trebuia să le îndure pentru a împlini planul divin. Cu o profundă umilire a sufletului, ei urmăreau cuvintele în sulul profetic:

“Cine a crezut în ceea ce ni se vestise?

Cine a cunoscut braţul Domnului?

El a crescut înaintea Lui ca odraslă slabă,

Ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat

N-avea nici frumuseţe,

Nici strălucire, ca să ne atragă privirile;

Şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.

Dispreţuit şi părăsit de oameni

Om al durerii şi obişnuit cu suferinţa,

Era aşa de dispreţuit, că îţi întorceai faţa de la El

Şi noi nu L-am băgat în seamă.

Totuşi, El suferinţele noastre le-a purtat,

Ş durerile noastre le-a luat asupra Lui.

Şi noi am crezut că este pedepsit,

Lovit de Dumnezeu şi smerit.

Dar El era străpuns pentru păcatele noastre,

Zdrobit pentru fărădelegile noastre.

Pedeapsa, care ne dă pacea,

A căzut peste El,

Şi prirn rănile Lui suntem tămâduiţi.

Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi,

Fiecare îşi vedea de drumul lui.

Dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui

Nelegiuirea noastră a tuturor.

Când a fost chinuit şi asuprit,

N-a deschis gura deloc,

Ca un miel pe care-l duci la măcelărie,

Şi  ca oaie mută înaintea celor ce o tund.

N-a deschis gura.

El a fost luat prin apăsare şi judecată.

Dar cine din cei de pe vremea Lui .

A crezut că El fusese şters de pe pământul celor vii

Şi lovit dmoarte pentru păcatele poporului meu?

Groapa LUl a fost pusă între cei răi,

Şl mormântul lui la un loc cu cel bogat,

Măcar că nu savârşise nici nelegiuire

Şi nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui” (Isaia 53,1-9).

Despre Mântuitorul suferind, Însuşi Iehova declarase prin Zaharia:

 “ Scoală-te sabie asupra păstorului Meu, şi asupra omului care îmi este tovarăş!” (Zah. 13, 7). Ca Înlocuitor şi Garant pentru omul păcătos, Hristos avea să sufere sub dreptatea divină. El avea să înteleagă ce înseamnă dreptatea. Urma să cunoască ce înseamnă pentru cei păcătoşi să stea înaintea lui Dumnezeu, fără mijlocitor.

Prin psalmist, Răscumpărătorul profetizase despre Sine:

“Ocara îmi rupe inima şi sunt bolnav;

Aştept să-i fie cuiva milă de mine, dar degeaba;

         Aştept. mângâietori, şi nu găsesc nici unul.

         Ei îmi pun fiere în mâncare,

şi când mi-e sete, îmi dau să beau oţet” (Ps. 69, 20.21).

Cu privire la tratamentul pe care avea să-L primească, El proorocise: “Căci nişte câini mă înconjoară, o ceată de nelegiuiţi dau târcoale împrejurul meu, mi-au străpuns mâinile şi picioarele; toate oasele aş putea să mi le număr. Ei, însă, pândesc şi mă privesc; îşi împart hainele mele între ei, şi trag la sorţi pentru cămaşa mea” (Ps.22,16-18).

Aceste descrieri cu privire la suferinţele amare şi la moartea crudă a Celui făgăduit, cu toate că erau atât de triste, erau bogate în făgăduinţe, căci despre Acela pe care “Domnul a găsit cu cale să-L zdrobească” şi să-L facă să sufere, pentru ca să poată deveni”o jertfă pentru păcat”, Iehova declara:

“ Va vedea sămânţă de urmaşi,

Va trăi multe zile,

Şi lucrarea Domnului va propăşi în mâinile Lui:

Va vedea rodul muncii sufletului Lui

Şi se va înviora.

Prin cunoştinţa Lui,

Robul Meu cel neprihănit

Va pune pe mulţi oameni într-o stare

După voia lui Dumnezeu,

Şi va lua asupra Lui povara nelegiuirilor lor.

De aceea îi  voi da partea Lui

La un loc cu cei mari,

Şi va împărţi prada cu cei puternici,

Pentru că S-a dat pe Sine Însuşi la moarte,

Şi a fost pus în numărul celor fărădelege,

Pentru că a purtat păcatele multora

Şi S-a rugat pentru cei vinovaţi” (Isaia 53,10-12).

Dragostea pentru păcătoşi a fost aceea care L-a determinat pe Hristos să plătească preţul răscumpărării. “El vede că nu este nici un om şi se miră că nimeni nu mijloceşte.” Nimeni altul nu-i putea răscumpăra pe bărbaţi şi pe femei din puterea vrăjmaşului. “Atunci braţul Lui îi vine în ajutor şi neprihănirea Lui Îl sprijineşte” (Isaia 59,16).

Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc,

Alesul Meu, în care Îşi găseşte plăcere sujletul Meu,

Am pus Duhul Meu peste El;

El va vesti neamurilor judecata” (Isaia 42,1).

În viaţa Sa, n-a fost amestecată nici o pretenţie egoistă. Omagiul pe care lumea îl dă poziţiei, bogăţiei şi talentului avea să fie străin Fiului lui Dumnezeu. Nici unul din mijloacele pe care oamenii le folosesc pentru a câştiga ataşamentul sau care să impună omagiul nu urma să fie folosit de Mesia. Renunţarea Lui totală la eu era prefigurată prin cuvintele:

“El nu va striga,

Nu-Şi va ridica glasul,

Şi nu-l va faceSă se audă pe uliţe.

Trestia frântă n-o va zdrobi, Şi mucul care mai arde încă,

Nu-l va stinge.

Va vesti judecata după adevăr” (Isaia 42,2.3).

Mântuitorul avea să Se comporte, între oameni, în contrast izbitor cu învăţătorii din zilele Sale. În viaţa Lui, nu aveau să se vadă vreodată ceartă zgomotoasă, închinarea ostentativă sau fapte care să câştige lauda. Mesia trebuia să fie ascuns în Dumnezeu, iar Dumnezeu urma să fie descoperit în caracterul Fiului Său. Fără o cunoaştere a lui Dumnezeu, omenirea ar fi pierdută pe veci. Fără ajutor divin, bărbaţii şi femeile ar aluneca din ce în ce mai jos. Viaţa şi puterea trebuie să fie date de Acela care a creat lumea. Trebuinţele omului nu ar putea fi împlinite pe nici o altă cale.

Despre Mesia s-a mai proorocit: “El nu va slăbi, nici nu se va lăsa până va aşeza dreptatea pe pământ; şi ostroavele vor nădăjdui în Legea Lui”. Fiul lui Dumnezeu avea să “vestească o Lege mare şi minunată” (Isaia 42,4.21). El nu urma să-i slăbească importanta şi nici pretenţiile ei obligatorii. Dimpotrivă, avea s-o înalţe. În acelaşi timp, urma să elibereze principiile divine de pretenţiile împovărătoare, aşezate de om, prin care mulţi erau aduşi la descurajare, în, străduinţele lor de a-L sluji pe Dumnezeu în mod acceptabil. Despre misiunea Mântuitorului, Cuvântul lui Iehova spune: “Eu, Domnul, Te-am chemat, ca să dai mântuire, şi Te voi lua de mână, Te voi păzi şi Te voi pune ca legământ al poporului, ca să fii Lumina neamurilor, să deschizi ochii orbilor; să scoţi din temniţă pe cei legaţi, şi din prinsoare pe cei ce locuiesc în întuneric. Eu sunt Domnul, acesta este Numele Meu; şi slava Mea nu o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor. lată că cele dintâi lucruri s-au împlinit, şi vă vestesc altele noi; vi le spun mai înainte ca să se întâmple” (Isaia 42,6-9).

Prin sământa făgăduită, Dumnezeul lui Israel avea să aducă eliberare Sionului: “Apoi,o Odraslă va ieşi din tulpina lui lsai, şi un vlăstar va da din rădăcinile lui”. “lată, fecioara va rămânea însărcinată, va naşte un fiu, şi-l va pune numele Emanuel (Dumnezeu este cu noi). El va mânca smântână şi miere, până va şti să lepede răul şi să aleagă binele” (Isaia 11,1;7,14.15).

“Duhul Domnului Se va odihni peste El, duh de înţelepciune şi de pricepere, duh de sfat şi de tărie, duh de cunoştinţă şi de frică de Domnul. Plăcerea lui va Îi frica de Domnul; nu va judeca după înfătişare, nici nu va hotărî după cele auzite, ci va judeca pe cei săraci cu dreptate, şi va hotărî cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării; va lovi pământul cu toiagul cuvântului Lui, şi cu suflarea buzelor Lui va omorî pe cel rău. Neprihănirea va fi brâul coapselor Sale, şi credincioşia brâul mijlocului Său. În ziua aceea, Vlăstarul lui lsai va fi ca un steag pentru popoare; neamurile se vor întoarce la El, şi slava va fi locuinţa Lui” (Isaia 11,2-5.10).

“lată că un om, al cărui nume este Odrasla; El va zidi “ Templul Domnului, va purta podoabă împărătească, va şedea şi va stăpâni pe scaunul Lui de domnie, va fi preot pe scaunul Lui de domnie” (Zah. 6,12.13).

A fost deschis un izvor “pentru păcat şi necurătie” (Zah. 13,1). Fiii oamenilor aveau să audă invitaţia binecuvântată:

“ Voi toţi cei însetaţi,

Veniţi la ape,

Chiar şi cel ce n-are bani!

Veniţi şi cumpăraţi bucate,

 Veniţi şi cumpăraţi vin şi lapte,

Fără bani şi fără plată!

De ce cântăriţi argintul

Pentru un lucru care nu hrăneşte?

De ce daţi câştigul muncii

Pentru ceva care nu satură?

Ascultaţi-Mă dar,

Şi veţi mânca ce este bun,

Şi sufletul vostru

Se va desfăta cu bucate gustoase.

Luaţi aminte,

Şi veniţi la Mine,

Ascultaţi, şi sujletul vostru va trăi:

Căci Eu voi încheia cu voi un legământ veşnic,

Ca să întăresc îndurările Mele faţă de David” (Isaia 55,1-3).

Lui Israel i-a fost făcută făgăduinţa: “lată, l-am pus martor pe lângă popoare, cap şi stăpânitor al popoarelor. Într-adevăr, vei chema neamuri pe care nu le cunoşti, şi popoare care nu te cunosc vor alerga la tine, pentru Domnul, Dumnezeul tău,pentru Sfântul lui Israel, care te proslăveşte” (Isaia 55,4.5). “Eu îmi apropii neprihănirea: nu este departe; şi mântuirea Mea nu va zăbovi. Eu voi pune mântuirea Mea în Sion şi slava Mea peste Israel “ (Isaia 46, 13).

În timpul lucrării Sale pământeşti, Mesia avea să descopere omenirii, prin cuvânt şi faptă, slava lui Dumnezeu Tatăl. Fiecare faptă din viaţa Lui, fiecare cuvânt rostit, fiecare minune săvârşită avea să facă cunoscut omenirii căzute dragostea nemărginită a lui Dumnezeu.

“Suie-te pe un munte înalt,

Ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; Înalţă-ţi glasul cu putere,

Ca să vesteşti Ierusalimului vestea cea bună;

Înalţă-ţi glasul, nu te teme, Şi spune cetăţilor lui Iuda :

lată Dumnezeul vostru,

lată, Domnul, Dumnezeu vine cu putere,

Şi porunceşte cu braţul Lui.

lată că plata este cu El,

Şi răsplătirile vin înaintea Lui.

El îşi va paşte turma ca un Păstor,

Va lua mieii în braţe,

Îi va duce la sânul Lui,

Şi va călăuzi blând oile care alăptează” (Isaia 40,9-11).

“În ziua aceea,

Surzii vor auzi cuvintele cărţii,

Şi ochii orbilor,

lzbăviţi de negură şi întuneric,

Vor vedea.

Cei nenorociţi se vor bucura tot mai mult în Domnul,

Şi săracii se vor veseli de Sfântul lui Israel.

Cei rătăciţi cu duhul vor căpăta pricepere,

Şi cei ce cârteau vor lua învăţătură”. (Isaia 29,18.19.24).

În felul aceasta, prin patriarhi şi profeţi, ca şi prin tipuri şi simboluri, Dumnezeu a vorbit lumii cu privire la venirea unui Eliberator din păcat. Un şir lung de profeţii inspirate arăta către venirea “Dorinţei tuturor popoarelor” (Hagai 2, 7, King James). Chiar locul naşterii Sale şi timpul arătării Sale erau specificate în amănunt.

Fiul lui David trebuia să Se nască în cetatea lui David. Din Betleem, zicea proorocul “Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni pe te Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremurile străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5,2).

“Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda,

Nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată

Dintre căpeteniile lui Iuda ;

Căci din tine va ieşi Căpetenie,

Care va fi Păstorul poporului Meu Israel “ (Mat. 2, 6).

Timpul primei veniri şi al unora dintre evenimentele principale, legate de viaţade lucrare a Mântuitorului, a fost făcut cunoscut lui Daniel de îngerul Gabriel: “Şaptezeci de săptămâni”, a zis îngerul, “au fost hotărâte asupra poporului tău şi asupra cetăţii tale celei sfinte, până la încetarea fărădelegilor, până la ispăşirea păcatelor, până la ispăşirea nelegiuirilor veşnice, până la aducerea neprihănirii veşnice, până la pecetluirea vedeniei şi proorociei, şi până la ungerea Sfântului sfinţilor” (Dan. 9,24). O zi în profetie este egală cu un an (Vezi Ezech. 4,6; Num. 14,34). Cele şaptezeci de săptămâni, sau patru sute nouă zeci de zile, reprezintă patru sute nouăzeci de ani. Este dat şi punctul de plecare pentru această perioadă: “Să ştii dar, şi să înţelegi că, de la darea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului, până la Unsul (Mesia), la Cârmuitorul, vor trece şapte săptămâni; apoi... şaizeci şi două de săptămâni” (Dan. 9,25), şaizeci şi nouă de săptămâni sau patru sute optzeci şi trei de ani. Porunca pentru rezidirea şi clădirea Ierusalimului, aşa cum a fost completată prin decretul lui Artarxerxe Longimanul (Ezra 7,l9), a intrat în vigoare în toamna anului 457 î.Hr. (Vezi Ezra 6,14). De la această dată, patru sute optzeci şi trei de ani se întind până în toamna anului 27 d.Hr. Conform profeţiei, această perioadă urma să ajungă până la Mesia, Cel uns. În anul 27 d.Hr. Isus a primit la botez ungerea cu Duhul Sfânt şi la scurt timp după aceea, Şi-a început slujirea. Apoi, a fost vestită solia: “S-a împlinit vremea” (Marcu 1,15).

Apoi, îngerul a zis: “El va face un legământ trainic cu mulţi, timp de o săptămână” (adică şapte ani). Timp de şapte ani, după ce Mântuitorul Şi-a început lucrarea, Evanghelia avea să fie predicată îndeosebi iudeilor timp de trei ani şi jumătate de Hristos Însuşi şi după aceea de apostoli. “La jumătatea săptămânii va face să înceteze jertfa şi darul de mâncare” (Dan. 9,27). În primăvara anului 31 d.Hr., Hristos, adevărata jertfă, a fost oferită pe Calvar. Atunci perdeaua templului s-a sfâşiat în două, arătând că însemnătatea şi caracterul sacru al serviciului jertfelor trecuseră. Venise timpul ca jertfa şi darul pământesc să înceteze.

O săptămână-şapte ani-s-a încheiat în anul 34 d.Hr. Atunci, prin uciderea lui Ştefan cu pietre, iudeii au pecetluit până la urmă lepădarea din partea lor a Evangheliei; ucenicii care au fost împrăştiati din cauza prigoanei “mergeau din loc în loc şi propovăduiau Cuvântul” (Fapte 8,4) şi la scurtă vreme după aceea, Saul prigonitorul a fost convertit şi a devenit Pavel apostolul neamurilor.

Numeroasele proorocii privitoare la venirea Mântuitorului i-au condus pe evrei să trăiască într-o atitudine de continuă aşteptare. Mulţi au murit în credinţă, fără să primească făgăduinţele. Doar le-au văzut de departe, au crezut şi au mărturisit că erau străini şi călători pe pământ. Din zilele lui Enoh, făgăduinţele repetate prin patriarhi şi profeţi păstraseră vie nădejdea arătăriiSale.

Dumnezeu n-a descoperit de la început timpul precis al primei veniri şi, chiar atunci când profeţia lui Daniel a descoperit lucrul acesta, nu toţi au interpretat corect solia.

Veac după veac a trecut şi, în cele din urmă, glasul proorocilor a amuţit. Mâna asupritorului apăsa greu asupra lui Israel. Pe măsură ce iudeii s-au îndepărtat de Dumnezeu, credinţa a slăbit şi nădejdea aproape că a încetat să mai lumineze viitorul. Cuvintele proorocilor erau neînţelese de mulţi, şi aceia a căror credinţă ar fi trebuit să rămână tare erau gata să exclame: “Zilele se lungesc şi vedeniile rămân neîmplinite” (Ezech. 12,22).

Dar în sfatul cerului,fusese hotărât ceasul venirii lui Hristos şi, când “a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Gal. 4,4.5).

Învăţăturile trebuie date oamenilor în limbajul omenesc. Solul legământului trebuia să vorbească. Glasul Lui trebuia să fie auzit în templul Său. El, Autorul adevărului, trebuia să despartă adevărul de neghina rostirii omeneşti, care-l făcuse fără putere. Principiile guvernării lui Dumnezeu şi planul de mântuire trebuia să fie explicate lămurit. Lecţiile din Vechiul Testament trebuia prezentate în mod cuprinzător oamenilor. Când Mântuitorul a veni în cele din urmă “ca un om” (Fil. 2, 7), şi Şi-a început lucrarea harului, Satana putea doar să-l împungă călcâiul, în timp ce, prin fiecare faptă de umilinţă şi de suferinţă, Hristos zdrobea capul vrăjmaşului Său. Groaza pe care a adus-o păcatul fost turnată în inima Celui fără păcat, dar în timp ce suferea împotrivirea păcătoşilor, Hristos plătea datoria pentru omul păcătos şi zdrobea robia în care fusese ţinută omenirea. Fiecare chin de groază, fiecare insultă contribuia la eliberarea neamului omenesc.

Dacă Satana L-ar fi putut amăgi pe Hristos, să Se supună unei singure ispite, dacă L-ar fi putut determina să păteze curătia Sa desăvârşită, printr-o singură faptă sau gând, prinţul întunericului ar fi triumfat asupra Garantului omului şi ar fi câştigat de partea sa întreaga familie omenească. Dar, dacă Satana putea întrista, el nu putea şi corupe. Putea provoca agonie, dar nu putea pângări. El a făcut din viaţa lui Hristos o scenă de luptă neîntreruptă, în încercare, dar cu fiecare atac pierdea stăpânirea asupra omenirii.

În pustia ispitirii, în grădina Ghetsemani şi pe cruce, Mântuitorul nostru Şi-a măsurat armele cu prinţul întunericului. Rănile Sale au devenit trofee al biruinţei în favoarea neamului omenesc. Când Hristos, în agonie, atârna pe cruce, în timp ce duhurile rele se bucurau, iar oamenii păcătoşi tresăltau atunci, fără îndoială, călcâiul Său a fost zdrobit de Satana. Dar însuşi faptul acela zdrobea capul şarpelui. Prin moarte, El a nimicit pe “cel ce avea puterea morţii, adică pe diavolul” (Evrei 2,14). Acest fapt a hotărât destinul căpeteniei răzvrătite şi a asigurat pentru veşnicie Planul de mântuire. Prin moarte, El a câştigat biruinţa asupra puterii ei; în înviere,El a deschis porţile mormântului pentru toţi urmaşii Lui. În acea ultimă mare luptă, vedem împlinită proorocia: “El îţi va zdrobi capul; iar tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geri. 3, 15).

“Prea iubiţilor, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, şi ce vom fi, nu s-a arătat încă. Dar ştim că atunci când Se va arăta El, vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este” (1 Ioan 3,2). Răscumpărătorul nostru a deschis calea, aşa ca cel mai păcătos, cel mai nevoiaş, cel mai apăsat şi dispreţuit să poată găsi intrare la Tatăl.

“Doamne, Tu eşti Dumnezeul meu;

Pe Tine Te voi înălţa!

Laud Numele Tău, căci ai făcut lucruri minunate;

Planurile Tale făcute mai dinainte

S-au împlinit cu credincioşie”

 (Isaia 25,1).