Capitolul 59 “Casa lui Israel “

 

 Î n vestirea adevărurilor Evangheliei veşnice oricărui neam, oricărei seminţii, oricărei limbi şi oricărui popor, biserica lui Dumnezeu de pe pământ, de astăzi, împlineşte o veche proorocie:”Israel va înflori şi va odrăsli, şi va umple lumea cu roadele lui” (Isaia 27,6). Urmaşii lui Isus, în colaborare cu inteligenţele cereşti, ocupă cu repeziciune locurile pustii de pe pământ, şi, ca rezultat al ostenelilor lor, se dezvoltă o recoltă bogată de suflete preţioase. Astăzi, ca niciodată mai înainte, răspândirea adevărului biblic cu ajutorul unei biserici consacrate aduce fiilor oamenilor binefacerile prefigurate cu secole înainte de făgăduiţa făcută lui Avraam şi întregului Israel bisericii lui Dumnezeu de pe pământ din toate veacurile “ Te voi binecuvânta... şi vei fi o binecuvântare” (Gen. 12,2).

Această făgăduinţă a binecuvântării ar fi trebuit să-şi găsească împlinirea, în mare măsură, în timpul secolelor care au urmat întoarcerii israeliţilor din ţările robiei lor. Planul lui Dumnezeu era ca pământul întreg să fie pregătit pentru prima venire a lui Hristos, aşa cum astăzi se pregăteşte calea pentru a doua Sa venire. La sfârşitul anilor de exil umilitor, Dumnezeu, prin Zaharia, cu îndurare, a dat poporului Său Israel următoarea asigurare: “Mă întorc iarăşi în Sion, şi vreau să locuiesc în mijlocul Ierusalimului. Ierusalimul se va chema:

"cetatea cea credincioasă şi muntele Domnului oştirilor se va chema: Muntele cel sfânt. Iar despre poporul său a zis: “lată... Eu voi fi Dumnezeul lor cu adevăr şi dreptate” (Zah. 8,3.7.8).

Aceste făgăduinţe erau condiţionate de ascultare. Păcatele care-i caracterizează pe israeliţi înainte de robie nu mai trebuia repetate. “Faceţi cu adevărat dreptate”, îi îndemna Domnul pe aceia care erau angajaţi la clădire, “şi purtaţi-vă cu bunătate şi îndurare unul faţă de altul. Nu asupriţi pe văduvă şi pe orfan, nici pe străin şi pe sărac, şi nici unul să nu gândească rău în inima lui împotriva fratelui său. Fiecare să spună aproapelui său adevărul; judecaţi în porţile voastre după adevăr şi în vederea păcii” (Zah. 7,9.10; 8,16).

Bogate erau răsplătirile” atât vremelnice, cât şi spirituale, făgăduite acelora care vor pune în practică aceste principii ale neprihănirii. “Semănăturile vor merge bine”, zice Domnul, “ vita îşi va da rodul, pământul îşi va da roadele, şi cerurile îşi vor trimite roua; şi toate aceste lucruri le voi da în stăpânire rămăşitei poporului acestuia. După cum ati fost un blestem între neamuri, casa lui Iuda şi casa lui Israel, tot astfel vă voi mântui, şi veţi fi o binecuvântare” (Zah. 8,12.13).

Prin robia babiloniană, israeliţii au fost vindecaţi deplin de închinarea la chipurile cioplite. După întoarcere, ei au dat multă atenţie îndrumării religioase şi studierii a ceea ce fusese scris în cartea Legii şi în profeţii cu privire la închinarea la adevăratul Dumnezeu. Restaurarea templului le-a dat posibilitatea să aducă la îndeplinire întru totul serviciile rituale ale sanctuarului. Sub conducerea lui Zorobabel, a lui Ezra şi a lui Neemia, au făgăduit de repetate ori să păzească toate poruncile şi rânduielile lui Iehova. Timpurile de prosperitate, care au

urmat, au dat dovezi ample cu privire la bunăvoinţa lui Dumnezeu de a primi şi ierta şi, cu toate acestea, cu orbire fatală, s-au depărtat iar şi iar de la viitorul lor glorios şi şi-au însuşit în mod egoist ceea ce ar fi adus vindecare şi viaţă spirituală la mulţimi nenumărate.

 Această nereuşită de a împlini planul divin se vedea foarte clar în zilele lui Maleahi. Solul Domnului a tratat cu hotărâte păcatele care-l jefuiau pe Israel de prosperitate vremelnică şi de putere spirituală. În mustrarea împotriva călcătorilor de lege, proorocul n-a cruţat nici pe preoţi şi nici pe popor. “Cuvântul Domnului către Israel, prin Maleahi”, stăruia ca lecţiile trecutului să nu fie uitate şi legământul făcut de Iehova cu casa lui Israel să fi ţinut cu credincioşie. Numai printr-o pocăinţă din toată inima putea fi păstrată binecuvântarea lui Dumnezeu. “ Vă rog, rugaţi-vă lui Dumnezeu să aibă milă de noi !”, stăruia proorocul (Mal. 1, 1.9).

Planul de veacuri pentru răscumpărarea omenirii nu avea să fie însă împiedicat prin eşecul vremelnic al lui Israel. Aceia cărora proorocul le vorbea puteau să nu ia seama la solia dată; dar planurile lui Iehova aveau totuşi să meargă mereu înainte, până la împlinirea lor deplină. “Căci de la răsăritul soarelui până la asfinţitul lui”, spunea Domnul prin solul Său, “Numele Meu este mare între neamuri, şi pretutindeni se arde tămâie în cinstea Numelui Meu şi se duc daruri de mâncare curate; căci mare este Numele Meu între neamuri” (Mal. 1,1.9)..

Legământul de” viată şi pace”, pe “ care Dumnezeu îl făcuse cu fiii lui Levi legământ care, dacă ar fi ţinut, ar fi adus binecuvântări nespuse Domnul Se oferea acum să-i reînnoiască cu aceia care fuseseră odinioară conducători spirituali, dar care, prin neascultare, deveniseră “dispreţuiţi şi înjosiţi înaintea întregului popor” (Mal. 2,5.9).

Făcătorii de rele au fost avertizaţi solemn cu privire la ziua judecăţii care avea să vină şi cu privire la planul lui Iehova de a distruge cu desăvârşire pe orice călcător de lege. Cu toate acestea, nimeni nu era lăsat fără speranţă; profeţiile lui Maleahi cu privire la judecată erau însoţite de invitaţii, pentru cel nelegiuit să facă pace cu Dumnezeu. “Întoarceti-vă la Mine”, îi îndemna Domnul, “şi Mă voi întoarce şi Eu la voi” (Mal. 3, 7).

Orice inimă trebuie să răspundă unei astfel de invitaţii. Dumnezeul cerului stăruieşte de copiii Săi să se întoarcă la El ca să poată colabora cu El  la progresul lucrării Sale de pe pământ. Domnul Îşi întinde mâna ca să prindă mâna copiilor lui Israel şi să-i ajute pe calea cea îngustă, a lepădării şi jertfirii de sine, să împartă cu El moştenirea, ca fii ai lui Dumnezeu. Se vor lăsa ei rugati ? Vor vedea ei singura lor nădejde?

Ce trist raport este acela că, în vremea lui Maleahi, israeliţii au ezitat să-şi predea inimile lor îngâmfate într-o ascultare imediată din dragoste şi într-o conlucrare voioasă! Îndreptăţirea de sine se vede în răspunsul lor: “În ce trebuie să ne întoarcem?”

Domnul descoperă poporului Său unul din păcatele sale deosebite: “Se cade să înşele un om pe Dumnezeu?” întreabă El. “ Totuşi voi M-ati înşelat”. Încă nerecunoscându-şi păcatul, neascultătorii întreabă: “Cu ce Te-am înşelat?” (Mal. 3, 7.8).

Fără îndoială, răspunsul Domnului este categoric:”Cu zeciuielile şi darurile de mâncare. Sunteţi blestemaţi, câtă vreme căutaţi să Mă înşelaţi, tot poporul în întregime! Aduceţi însă la casa vistieriei toate zeciuielile, ca să fie hrană în Casa Mea; puneti-Mă astfel la încercare, zice Domnul oştirilor, şi veţi vedea dacă nu vă voi deschide zăgazurile cerurilor, şi dacă nu voi turna peste voi belşug de binecuvântare. Şi voi mustra pentru voi pe cel ce mănâncă (lăcusta) şi nu vă va nimici roadele pământului, şi vita nu va fi neroditoare în câmpiile voastre, zice Domnul oştirilor. Toate neamurile vă vor ferici atunci, căci veti fi o ţară plăcută, zice Domnul oştirilor” (Mal. 3,8-12).

Dumnezeu binecuvântează lucrarea mâinilor oamenilor, pentru ca ei să-i dea înapoi partea Sa. El le dă soare şi ploaie. El face vegetaţia să rodească, El dă sănătate şi pricepere pentru câştigarea mijloacelor. Orice binecuvântare vine din mâna Sa darnică, şi El doreşte ca bărbaţii şi femeile să-şi arate recunoştinţa, întorcându-i o parte în zecimi şi daruri daruri de mulţumire, daruri de bună voie, daruri pentru păcat. Ei trebuie să consacre mijloacele lor slujirii Sale, pentru ca via Sa să nu rămână un pustiu neroditor. Ei trebuie să studieze ce ar face Dumnezeu, dacă ar fi în locul lor, trebuie să aducă toate problemele grele înaintea Lui, în rugăciune. Ei trebuie să dea pe faţă un interes neegoist în edificarea lucrării Sale, în toate părţile lumii.

Prin solii ca acelea trimise prin Maleahi, ultimul dintre proorocii Vechiului Testament, ca şi prin apăsarea din parte vrăjmaşilor păgâni, israeliţii au învăţat în cele din urmă lecţia că adevărata prosperitate depinde de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Dar pentru mulţi din popor, ascultarea nu era rodul credinţei şi iubirii. Motivele lor erau egoiste. Slujirea exterioară era făcută un mijloc de a realiza măreţia naţională. Poporul ales n-a devenit lumina lumii ci s-a izolat de lume ca asigurare împotriva amăgirii la idolatrie. Restricţiile pe care le dăduse Dumnezeu, interzicerea căsătoriei dintre poporul său şi păgâni şi oprirea lui Israel de a se alătura practicilor idolatre ale popoarelor vecine au fost atât de mult pervertite, încât au ajuns un zid de despărţire între israeliţi şi toate celelalte popoare, răpind de la ei, în felul acesta, chiar binecuvântările pe care Dumnezeu le dăduse lui Israel pentru a le oferi lumii.

În acelaşi timp, iudeii, prin păcatele lor, s-au despărţit de Dumnezeu. Nu erau în stare să discearnă însemnătatea profund spirituală a serviciului lor simbolic. În îndreptăţirea lor de sine, se încredeau în faptele proprii, în jertfe şi în rânduieli, în loc să se sprijinească pe meritele Aceluia către care arătau toate aceste lucruri. În felul acesta, “căutând să-şi pună înainte o neprihănire a lor înşişi” (Rom. 10,3), s-au întors la formalismul mulţumirii de sine. Fiind lipsiţi de spiritul şi de harul lui Dumnezeu, au încercat să înlocuiască lipsa cu o păzire riguroasă a ceremoniilor şi ritualurilor religioase. Nemultumiţi cu rânduielile pe care Dumnezeu Însuşi le dăduse, au impovărat poruncile divine cu nenumărate cerinţe venite dela ei. Cu cât se depărtau mai mult de Dumnezeu, cu atât deveneau mai stricţi în păzirea acestor forme.

Cu toate aceste cerinţe amănunţite şi împovărătoare, era practic imposibil pentru popor să păzească Legea. Principiile cele mari ale neprihănirii, prezentate în Decalog, şi adevărurile glorioase, prefigurate în slujbele simbolice, erau la fel de întunecate, acoperite sub o mască de tradiţii şi legi omeneşti. Aceia care doreau în adevăr să-L slujească pe Dumnezeu şi care încercau să păzească toată Legea, aşa cum era învătată de preoţi şi de conducători, gemeau sub o grea povară.

Ca naţiune, israeliţii, în timp ce doreau venirea lui Mesia, erau atât de mult despărţiţi de Dumnezeu în inimă şi în viaţă, încât nu puteau avea o conceptie adevărată cu privire la caracterul sau misiunea Răscumpărătorului făgăduit. În loc să dorească răscumpărarea din păcat, slava şi pacea sfinţeniei, inimile lor erau îndreptate către izbăvirea de vrăjmaşii naţionali şi restatornicirea puterii pământeşti. Ei îl aşteptau pe Mesia să vină ca un cuceritor, să zdrobească orice jug şi să-l înalţe pe lsrael la dominarea tuturor popoarelor. În felul acesta, Satana a reuşit să pregătească inimile poporului pentru lepădarea Mântuitorului atunci când El trebuia să Se arate. Mândria inimii lor şi concepţiile lor greşite despre caracterul şi misiunea Sa i-au împiedicat să cântărească cinstit dovezile mesianităţii Sale.

Timp de peste o mie de ani, poporul iudeu aşteptase venirea Mântuitorului făgăduit. Cele mai strălucite nădejdi ale lor se sprijiniseră pe acest eveniment. Timp de o mie de ani, în cântec şi proorocie, în ritualul templului şi în rugăciunea din familie, Numele Său fusese păstrat cu evlavie şi, cu toate acestea, atunci când a venit, nu L-au recunoscut ca Mesia după care aşteptaseră atât de mult. “A venit la ai Săi şi ai săi nu L-au primit” (Ioan 1, 11). Pentru inimile lor iubitoare de lume, Cel Prea lubit al cerului era ca”o rădăcină într-un loc uscat”. În ochii lor, El nu avea “nici frumusete şi nici strălucire” ; n-au văzut în El nici o frumuseţe care să atragă privirile (Isaia 53,2).

Întreaga viaţă a lui Isus din Nazaret în mijlocul poporului, iudeu a fost o mustrare pentru egoismul lor, aşa cum s-a dat pe faţă în reaua lor voinţă de a recunoaşte susţinerile drepte ale Stăpânului viei peste care fuseseră puşi ca ispravnici. Ei au exemplul Său de sinceritate şi de evlavie şi, când a venit încercarea finală, încercare care însemna ascultare spre viaţă veşnică sau neascultare spre moarte veşnică, au lepădat pe Cel sfânt al lui Israel, şi s-au făcut răspunzători pentru răstignirea Sa pe crucea Calvarului.

În parabola cu via, Hristos, aproape de încheierea lucrării Sale pământeşti, a atras atenţia învăţătorilor iudei la binecuvântările bogate; revărsate peste Israel, şi a arătat că acestea exprimă cerinţa lui Dumnezeu la ascultare din partea lor. El le-a pus clar înainte slava planului lui Dumnezeu pe care,prin ascultare, l-ar fi putut aduce la îndeplinire. Dând la o parte vălul care acoperea viitorul, le-a arătat cum, prin neîmplinirea planului Său, întreaga naţiune pierdea binecuvântarea şi aducea ruină asupra ei.

“Era un om, un gospodar”, a spus Isus, “care a sădit o vie. A împrejmuit-o cu un gard, a săpat un teasc în ea, şi a zidit un turn. Apoi, a dat-o unor vieri, şi a plecat în altă ţară”. (Mat. 21,33).

În felul acesta, Mântuitorul Se referea la “ via Domnului oştirilor”, pe care proorocul Isaia, cu secole înainte, o declarase a fi “casa lui Israel” (Isaia 5, 7).

“Când a venit vremea roadelor”, a continuat Hristos, proprietarul viei “a trimis pe robii săi la vieri ca să ia partea lui din rod. Vierii au pus mâna pe robii lui, şi pe unul l-au bătut, pe altul l-au omorât, iar pe altul l-au ucis cu pietre. A mai trimis alţi robi, mai mulţi decât cei dintâi şi vierii i-au primit la fel. La urmă, a trimis pe fiul său, zicând: 'Vor primi cu cinste pe fiul meu ! ' Dar vierii, când au văzut pe fiul, au zis între ei: 'lată moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să punem stăpânire pe moştenirea lui '. Şi au pus mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au omorât”.

Descriind înaintea preoţilor culmea actului nelegiuirii, Hristos le-a pus întrebarea: “Acum, când va veni stăpânul viei, ce va face el vierilor acelora?” Preoţii urmăriseră relatarea cu interes profund şi, fără să-şi dea seama de legătura subiectului cu ei, s-au unit cu poporul, răspunzând: “Pe ticăloşii aceia ticălos îi va pierde şi via o va da altor vieri care-i vor da rodurile la vremea lor”.

Fără să-şi dea seama, îşi pronunţaseră condamnarea. Isus i-a privit şi, sub privirea Sa cercetătoare, ei ştiau că le citea tainele inimii. Dumnezeirea Sa a strălucit înaintea lor cu o

putere vădită. Au văzut în vieri o descoperire a lor şi, fără să vrea, au strigat:”Nicidecum!'

Cu solemnitate şi cu regret, Hristos a întrebat:

“N-aţi citit niciodată în Scripturi că: 'Piatra pe care au lăpădat-o zidarii, a ajuns să fie pusă în capul unghiului; Domnul a făcut lucrul acesta, şi este minunat în ochii 'voştri ' ? De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi şi va fi dată unui neam, care va aduce roadele cuvenite. Cine va cădea peste piatra aceasta, va fi zdrobit de ea; iar pe acela peste care va cădea ea, îl va spulbera” (Mat. 21,34-44). Hristos ar fi îndepărtat nenorocirea naţiunii iudaice, dacă poporul L-ar fi primit. Dar lnvidia şi gelozia i-au făcut neîndurători. Ei s-au hotărât să nu-L mai primească pe Isus din Nazaret ca Mesia. Au lepădat Lumina lumii şi, ca urmare, viaţa le-a fost împresurată de întuneric, ca întunericul din miezul noptii. Nenorocirea profetizată a venit peste naţiunea iudaică. În ura lor oarbă, s-au distrus unul pe altul. Mândria lor răzvrătită, încăpăţânată, a adus asupra lor mânia cuceritorilor romani. Ierusalimul a fost distrus, templul prefăcut în ruine, iar locul lui arat ca un ogor. Copiii lui Iuda au pierit de cele mai îngrozitoare forme de moarte. Milioane au fost vânduţi, ca să slujească drept sclavi în ţările păgâne.

Ceea ce Dumnezeu a urmărit să facă pentru lume, prin Israel, natiunea aleasă, va aduce la îndeplinire până la urmă, prin biserica Sa de pe pământ, de astăzi. El “a dat via altor vieri”, chiar poporului care păzeşte legământul Său şi care, cu credincioşie, “Îi dau roadele la vremea lor”. Niciodată Domnul nu S-a lăsat fără reprezentanţi adevăraţi pe pământ, care au făcut din interesele Sale propriile lor interese. Aceşti martori pentru Dumnezeu sunt socotiţi ca aparţinând lsraelului spiritual, şi faţă de ei se vor împlini toate făgăduinţele legământului, făcute de Iehova poporului său de odinioară.

Astăzi biserica lui Dumnezeu este liberă să ducă mai departe împlinirea planului divin pentru mântuirea neamului omenesc pierdut. Timp de multe secole, copiii lui Dumnezeu au suferit o restrângere a libertăţilor lor. Predicarea Evangheliei în curăţirea ei a fost interzisă şi asupra acelora care au îndrăznit să nu asculte de poruncile oamenilor au fost trimise cele mai aspre pedepse. Ca urmare, marea vie morală a Domnului a fost aproape în întregime nefolosită. Oamenii au fost lipsiţi de lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Întunericul rătăcirii şi al superstiţiei ameninţa să şteargă cunoaşterea religiei adevărate. Biserica lui Dumnezeu de pe pământ a fost într-o adevărată robie în timpul acestei perioade lungi de prigoană neîntreruptă, aşa cum copiii lui Israel au fost robi în Babilon în timpul exilului.

Dar multumiri fie aduse l-ui Dumnezeu, biserica Sa nu mai este în robie. lsraelului spiritual i-au fost restatornicite privilegiile acordate poporului lui Dumnezeu la vremea eliberării din Babilon. În toate părţile pământului,”bărbaţi şi femei răspund soliei trimise de cer, despre care Ioan descoperitorul a proorocit că va fi vestită înainte de a doua venire a lui Hristos : “ Temeţi-vă de Dumnezeu şi daţi-l slavă, căci a sosit ceasul judecătii Lui” (Apoc. 14, 7).

Oştile răului nu mai au Putere să ţină  biserica roabă: căci “a căzut, a căzut Babilonul, cetatea cea mare, care a adăpat toate neamurile din vinul mâniei curviei ei”, iar lsraelului spiritual i se dă solia: “leşiţi din mijlocul ei poporul Meu, ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei şi să nu fiţi lovi cu urgiile ei!” (Apoc. 14,8; 18,4). Aşa cum robii exilaţi au luat aminte la solia: “Fugiţi din Babilon” (ler. 51,5) şi au fostrestatomiciti în ţara făgăduintei, tot astfel cei care se tem de Dumnezeu astăzi iau seama la solia de a ieşi din Babilonul spiritual şi în curând vor sta ca trofee ale harului divin pe pământul înnoit, Canaanul ceresc.

În zilele lui Mealeahi, întrebarea batjocoritoare a celor nepocăiţi, “unde este Dumnezeu judecăţii?” a primit răspunsul solemn: “Deodată va intra în Templul Său, Domnul... Solul legământului”. “Cine va putea să sufere însă ziua venirii Lui ? Cine va rămâne în picioare când Se va arăta El ? Căci El va fi ca focul topitorului, şi ca leşia nălbitorului. El va şedea, va topi şi va curăţi argintul; va curăţi pe fiii lui Levi, îi va lămuri cum se lămureşte aurul şi argintul, şi vor aduce Domnului daruri neprihănite. Atunci darul lui Iuda şi al Ierusalimului va fi plăcut Domnului, ca în zilele cele vechi, ca în anii de odinioară.” (Mal. 2,17; 3,1-4).

Când Mesia cel făgăduit era gata să se arate, solia înaintemergătorului lui Hristos era: “Pocăiţi-vă, vameşi şi păcătoşi; pocăiţi-vă, farisei şi saduchei; căci împărăţia cerurilor este aproape” (Mat. 3,2).

Astăzi, în spiritul şi puterea lui Ilie şi a lui Ioan Botezătorul, solii rânduiţi de Dumnezeu atrag atenţia unei lumii în pragul judecăţii la evenimentele solemne, gata să aibă loc în legătură cu orele de încheiere ale timpului de har şi arătarea lui Isus Hristos ca Împărat al împăraţilor şi ca Domn al domnilor. În curând, orice om urmează să fie judecat pentru faptele făcute în trup. Ceasul judecăţii lui Dumnezeu a sosit, şi asupra membrilor bisericii Sale de pe pământ zace răspunderea solemnă de a da avertizarea acelora care stau chiar în pragul distrugerii veşnice. Fiecărei fiinţe omeneşti din lumea largă, care va lua aminte, trebuie să i se explice clar principiile care sunt în joc în lupta cea mare, care se duce, principii de care depind destinele lumii înlregi.

În aceste ore de încheiere a harului pentru fiii oamenilor, când soarta fiecărui suflet trebuie să se hotărască în curând pentru totdeauna, Domnul cerului şi al pământului aşteaptă ca biserica Sa să se trezească la acţiune ca niciodată mai înainte. Aceia care au fost făcuţi liberi în Hristos, printr-o cunoaştere a adevărului preţios, sunt priviţi de Domnul Isus ca aleşi ai Săi, favorizaţi mai presus de toţi ceilalţi oameni de pe faţa pământului, şi El contează pe ei, ca să înalţe laude Aceluia care i-a chemat din întunericul la lumina Sa minunată. Binecuvântările, care sunt revărsate cu atâta dărnicie, trebuie transmise altora. Vestea cea bună a mântuirii trebuie să ajungă la orice natiune, neam, limbă şi popor.

În vedeniile proorocilor din vechime, Domnul slavei era prezentat ca revărsând lumină deosebită asupra bisericii Sale, în zilele de întuneric şi necredinţă dinainte de a doua Sa venire. Ca Soare al neprihănirii, El avea să răsară peste biserica Sa cu “ vindecarea sub aripile Sale” (Mal. 4,2). Şi din fiecare ucenic adevărat urmă să se răspândească o influenţă pentru viaţă, curaj, utilitate şi vindecare adevărată.

Venirea lui Hristos va avea loc în perioada cea mai întunecată a istoriei acestui pământ. Zilele lui Noe şi ale lui Lot descriu starea lumii chiar înainte de venirea Fiului omului. Scripturile, arătând înainte către timpul acesta, declară că Satana va lucra cu toată puterea şi “cu toate amăgirile nelegiuirii” (2 Tes.2,9.10). Lucrarea lui este descoperită lămurit prin creşterea rapidă a întunericului, a rătăcirilor de tot felul, a ereziilor şi amăgirilor din aceste zile de pe urmă. Satana nu numai că duce în robie lumea, dar amăgirile lui dospesc în bisericile care se pretind a fi ale Domnului nostru Isus Hristos. Apostazia cea mare va progresa într-un întuneric profund ca cel de la miezul nopţii. Pentru poporul lui Dumnezeu, aceasta va fi o noapte de încercare, o noapte de bocet, o noapte de prigoană din cauza adevărului. Dar în această noapte întunecată va străluci lumina lui Dumnezeu.

El face “să lumineze lumina din întuneric” (2 Cor. 4,6). Când pământul era gol şi pustiu, şi întunericul era peste faţa adâncului, “Duhul lui Dumnezeu se mişca deasupra apelor. Şi Dumnezeu a zis: 'Să fie lumină!' şi a fost lumină” (Gen. 1,2.3 ). Tot astfel în noaptea Întunecimii spirituale, Cuvântul lui Dumnezeu rosteşte: “Să fie lumină!” El zice poporului Său: “Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine şi slava Domnului răsare peste tine” (Isaia 60, 1).

“Căci, iată”, zice Scriptura, “întunericul acoperă pământul, şi negură mare popoarele; dar peste tine răsare Domnul şi slava Lui se arată peste tine” (Isaia 60,2). Hristos, oglindirea slavei Tatălui, a venit în lume ca lumină a ei. El a venit să-L reprezinte pe Dumnezeu oamenilor, şi despre El stă scris că a fost uns cu “Duhul Sfânt şi cu putere” şi “făcea bine” (Fapte 10,38). În sinagoga din Nazaret, El a zis: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia şi orbilor căpătarea vederii; să dau drumul celor apăsaţi şi să vestesc anul de îndurare al Domnului” (Luca 4, 18.19). Aceasta era lucrarea pe care a dat-o ucenicilor s-o facă. “ V oi sunteţi lumina lumii”, a zis El. “ Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri” (Matei 5,14.16).

Aceasta este lucrarea pe care o descrie proorocul Isaia când zice: “împarte-ţi pâinea cu cel flămând, şi adu în casa ta pe nenorociţii fără adăpost; dacă vezi pe un om gol, acopere-l şi nu întoarce spatele semenului tău. Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi vindecarea ta va încolţi repede; neprihănirea ta îţi va merge înainte, şi slava Domnului te va însoţi” (Isaia 58, 7.8). Astfel, în noaptea întunecimii spirituale, slava lui Dumnezeu trebuie să strălucească prin biserica Sa în ridicarea celor căzuţi şi în mângâierea celor care plâng.

Pretutindeni, în jurul nostru, se aud vaiurile durerii lumii. În toate părţile sunt nevoiaşi şi descurajaţi. Este partea noastră de ajuta la uşurarea şi alinarea mizeriei şi greutăţilor vietii. Numai dragostea lui Hristos poate împlini lipsurile sufletului. Dacă Hristos locuieşte în noi, inimile noastre vor fi pline de împreuna simţire divină. lzvoarele pecetluite ale dragostei sincere, asemănătoare cu a lui Hristos, vor fi desigilate.

Sunt mulţi pe care nădejdea i-a părăsit. Aduceţi-le înapoi soarele. Mulţi şi-au pierdut curajul. Vorbiţi-le cuvinte de încurajare. Rugati-vă pentru ei. Sunt aceia care au nevoie de pâinea vieţii. Citiţi-le din Cuvântul lui Dumnezeu. Pe mulţi îi macină o suferinţă sufletească, pe care nici un balsam pământesc nu o poate alina, nici un medic nu o poate vindeca. Rugaţi-vă pentru aceste suflete. Aduceţi-le la Isus. Spuneţi-le că există un balsam în Galaad şi un Medic acolo.

Lumina este o binecuvântare, o binecuvântare universală, revărsându-şi comorile peste o lume nemulţumitoare, nesfântă, demoralizată. Aşa este şi cu lumina Soarelui neprihănirii. Pământul întreg, înfăşurat în întunericul păcatului, al suferinţei şi durerii trebuie să fie iluminat de cunoaşterea dragostei lui Dumnezeu. Lumina care luminează de la tronul cerului nu trebuie oprită de la nici o grupare, de la nici un rang sau clasă de oameni.

Solia nădejdii şi milei trebuie dusă până la marginile pământului. Oricine doreşte poate întinde mâna credinţei să prindă ajutorul lui Dumnezeu, pentru ca să fie în pace cu El, şi va avea cu adevărat pacea. Păgânii nu vor mai fi învăluiţi în întunericul din miezul noptii. Bezna trebuie să dispară în faţa razelor strălucitoare ale Soarelui neprihănirii.

Hristos a luat toate măsurile, pentru ca biserica Sa să fie un corp schimbat, iluminat cu Lumina lumii, având slava lui Emanuel. Scopul Lui este ca orice creştin să fie înconjurat cu

o atmosferă spirituală de lumină şi pace. El doreşte să dăm pe faţă bucuria Sa în viaţă.

“Scoală-te, luminează-te! Căci lumina ta vine, şi slava Domnului răsare peste tine” (Isaia 60,1). Hristos vine cu putere şi slavă mare. El vine cu propria Sa slavă şi în slava Tatălui. Şi îngerii sfinţi Îl vor însoţi pe cale. În timp ce lumea întreagă este cufundată în întuneric, în toate locuinţele sfinţilor va fi lumină. Ei vor observa prima lumină a celei de a doua arătâri a Sa. Lumina neîntunecată va străluci din splendoarea Sa, şi Hristos, Răscumpărătorul, va fi admirat de toţi aceia care L-au slujit. În timp ce nelegiuiţii fug, urmaşii lui Hristos se vor bucura în prezenţa Sa.

Atunci, răscumpăraţii dintre oameni vor primi moştenirea făgăduită. În felul acesta, planul lui Dumnezeu pentru Israel îşi va găsi împlillirea întocmai. Ceea ce Dumnezeu are în plan, omul nu are puterea să anuleze. Chiar în mijlocul lucrării păcatului, planurile lui Dumnezeu au mers continuu înainte, până la împlinire. Aşa a fost cu casa lui Israel de-a lungul istoriei monarhiei împărţite, la fel este şi cu lsraelul spiritual de astăzi.

Vizionarul de pe Patmos, privind prin veacuri la vremea acestei restatorniciri a lui Israel pe pământul cel nou, mărturisea: “M-am uitat, şi iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod, şi din orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini; şi strigau cu glas tare şi ziceau: 'Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care şade pe scaunul de domniei, şi a Mielului ! Şi toţi îngerii stăteau împrejurul scaunului de domnie, şi împrejurul bătrânilor şi împrejurul celor patru făpturi vii. Şi s-au aruncat cu feţele la pământ în faţa scaunului de domnie,şi s-au închinat lui Dumnezeu, şi au zis: ' Amin. A Dumnezeului nostru, să fie lauda, slava, înţelepciunea, mulţumirile, cinstea, puterea şi tăria, în vecii vecilor!” (Apoc. 7,9-12). “Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete puternice, care zicea:, Aleluia! Domnul Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărătească. Să ne bucurăm, şi să ne veselim, şi să-l dăm slavă! El este Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor. Şi cei chemaţi aleşi şi credjncioşi care sunt cu El de asemenea îi vor birui” (Apoc. 19,6.7; 17;14).