Capitolul 6 Ruperea împărăţiei

 

         Solomon a adormit cu părinţii lui şi a fost îngropat în cetatea tatălui său, David. În locul lui, a domnit fiul său Roboam” (1 Împ. 11,43).

La scurtă vreme de la urcarea pe tron, Roboam a venit la Sihem, unde se aştepta să primească recunoaşterea oficială a tuturor seminţiilor: “Căci tot Israelul venise la Sihem să-l facă împărat” (2 Cron. 10,1).

Printre cei prezenţi, se găsea şi Ieroboam, fiul lui Nebat, acelaşi Ieroboam care în timpul domniei lui Solomon fusese cunoscut ca om “tare şi viteaz” şi căruia profetul Ahia din Silo îi dăduse o solie surprinzătoare: “lată, voi rupe împărăţia din mâna lui Solomon, şi-ţi voi da zece seminţii” (1 Împ. 11,28.31).

Prin solul său, Domnul vorbise lămurit lui Ieroboam cu privire la necesitatea împărţirii împărăţiei. El spusese că această împărţire trebuie să aibă loc “pentru că M-au părăsit şi s-au închinat înaintea Astarteei, zeiţa Sidonienilor, înaintea lui Chemoş, dumnezeul Moabului, şi înaintea lui Milcom, dumnezeul fiilor lui Amon, şi pentru că nu au umblat în căile Mele, ca să păzească ce este drept înaintea Mea, şi să păzească legile şi poruncile Mele, cum a făcut David” (1 Împ. 11,33).

Ieroboam fusese anunţat mai departe că împărăţia nu avea să fie împărţită înainte de încheierea domniei lui Solomon: “Nu voi lua din mâna lui toată împărăţia, căci îl voi ţine domn în tot timpul vieţii lui, pentru robul Meu David, pe care l-am ales, şi care a păzit poruncile şi legile Mele. Dar voi lua împărăţia din mâna fiului său, şi-ţi voi da zece seminţii din ea” (1 Împ. 11,34.35).

Cu toate că Solomon dorise să-l pregătească pe Roboam, urmaşul ales de el, ca să întâmpine cu înţelepciune criza prezisă de proorocul lui Dumnezeu, niciodată el nu fusese în stare să exercite o influenţă puternică de modelare spre bine asupra minţii fiului lui, a cărui educaţie timpurie fusese atât de mult neglijată. Roboam primise de la mama lui, o amonită, pecetea unui caracter nestatornic. Din când în când, el a încercat să-L slujească pe Dumnezeu şi i-a fost dată oarecare prosperitate; dar n-a fost statornic şi, în cele din urmă, s-a lăsat dus de influenţele rele care-l înconjuraseră din copilărie. În greşelile din viaţa lui Roboam şi în apostazia lui finală, se descoperă urmările teribile ale unirii lui Solomon cu femeile idolatre.

Seminţiile lui Israel suferiseră timp îndelungat nedreptăţi apăsătoare sub măsurile de asuprire luate de fostul lor conducător. Cheltuielile risipitoare ale domniei lui Solomon, în “ vremea apostaziei lui, l-au dus să încarce poporul cu impozite apăsătoare şi să le ceară multe servicii de slugă. Înainte de a-l încorona pe noul conducător, bărbaţii de frunte din seminţiile lui Israel au hotărât să se asigure dacă fiul lui Solomon avea de gând să le micşoreze poverile acestea: “Atunci Ieroboam şi tot Israelul au venit la Roboam şi i-au vorbit aşa: 'Tatăl tău ne-a îngreuiat jugul: acum uşurează această aspră povară şi jugul greu pe care l-a pus peste noi tatăl tău. Şi îţi vom sluji.”

Dorind să primească sfat de la consilierii lui înainte de a stabili ce politică va urma, Roboam le-a răspuns: “Întoarceţi-vă la mine după trei zile”, şi poporul a plecat.

“Împăratul Roboam i-a întrebat pe bătrânii care fuseseră cu tatăl său Solomon, în timpul vieţii lui, şi a zis: 'Ce mă sfătuiţi să răspund poporului acestuia?' Şi iată ce au zis ei: 'Dacă vei fi bun cu poporul acesta, dacă-i vei primi bine, şi dacă le vei vorbi cu bunăvoinţă, îţi vor sluji pe vecie'.” (2 Cron. 10, 3-7). Nemulţumit, Roboam s-a îndreptat către bărbaţi mai tineri, cu care fusese împreună în tinereţe şi în primii ani ai maturităţii lui, şi i-a întrebat: “Ce mă sfătuiţi să răspund poporului acestuia care-mi vorbeşte astfel: 'Uşurează jugul pe care l-a pus tatăl tău peste noi'?” (1 Împ. 12,9). Tinerii i-au sugerat să se poarte. cu asprime cu supuşii împărăţiei lui şi să-i lămurească chiar de la început că nu va admite să se pună vreo piedică în calea dorinţelor lui.

Măgulit de perspectiva exercitării autorităţii supreme, Roboam s-a hotărât să nu ţină  seama de sfatul bătrânilor din împărăţia sa şi să facă din tineri sfătuitorii lui. Astfel, în ziua rânduită, când “Ieroboam şi tot poporul au venit la Roboam” pentru declaraţia cu privire la cursul pe care avea să-l urmeze, Roboam “a răspuns aspru poporului... 'Tatăl meu v-a îngreuiat jugul, dar eu vi-l voi face şi mai greu; tată meu v-a bătut cu bice, dar eu vă voi bate cu scorpioane'.” (1Împ. 12,12-14)

Dacă Roboam şi sfătuitorii lui lipsiţi de experienţă ar fi înţeles voinţa divină cu privire la Israel, ei ar fi ţinut seama de cererea poporului pentru reforme hotărâte în administrarea guvernării. Dar în momentul favorabil, pe care l-au avut cu ocazia întâlnirii de la Sihem, ei nu au reuşit să judece de la cauză la efect şi în felul acesta au slăbit pentru totdeauna influenţa lor asupra unui mare număr de oameni din popor. Hotărârea lor de a menţine şi de a spori apăsarea introdusă în timpul domniei lui Solomon era în conflict direct cu planul lui Dumnezeu pentru Israel şi a dat poporului motive serioase ca să se îndoiască de sinceritatea motivelor lor. În această încercare neînţeleaptă şi neîndurătoare de a exercita puterea, împăratul şi cu sfătuitorii aleşi de el şi-au dat pe faţă mândria pentru poziţia şi autoritatea lor.

Domnul nu i-a îngăduit lui Roboam să-şi aducă la îndeplinire planul pe care-l anunţase. Printre seminţii erau şi mii de oameni extrem de agitaţi din cauza măsurilor apăsătoare ale domniei lui Solomon, şi acum ei au socotit că nu puteau face altfel decât să se răscoale împotriva casei lui David: “Când a văzut tot Israelul că împăratul nu-l ascultă, poporul a răspuns împăratului: 'Ce parte avem noi cu David? Noi n-avem moştenire cu fiul lui Isai! La corturile tale, Israele! Acum vezi-ţi de casă, Davide!' Şi Israel s-a dus la corturile lui” (1 Împ. 12,16).

Ruptura provocată de vorbirea aspră a lui Roboam s-a dovedit de nereparat. De acum înainte, cele douăsprezece seminţii ale lui Israel au fost despărţite, seminţiile lui Iuda şi Beniamin formând împărăţia de jos sau de miazăzi a lui Iuda, sub conducerea lui Roboam, pe când cele zece seminţii din nord au format şi au menţinut o conducere separată, cunoscută sub numele de împărăţia lui Israel, avându-l pe Ieroboam drept conducător. În felul acesta, s-a împlinit prezicerea proorocului cu privire la împărţirea împărăţiei. “Lucrul acesta a fost orânduit de Domnul” (1 Împ. 12,15).

Când Roboam a văzut cele zece seminţii părăsindu-şi supunerea faţă de el, a pornit la acţiune. Printr-unul din oamenii influenţi ai împărăţiei, “Adora, care era mai mare peste biruri”, el a făcut o încercare de împăcare. Dar trimisul păcii a fost tratat într-un mod care dădea mărturie despre sentimentele de împotrivire faţă de Roboam: “Adoram a fost ucis cu pietre de tot Israelul, şi a murit”. Şocat de această dovadă a forţei răscoalei, “împăratul Roboam s-a grăbit să se suie într-un car, ca să ajungă la Ierusalim” (1 Împ: 12,18).

“Roboam, ajungând la Ierusalim, a strâns toată casa iui Iuda şi seminţia lui Beniamin, o sută optzeci de mii de oameni aleşi, buni pentru război, ca să lupte împotriva lui Israel şi să-l aducă înapoi sub stăpânirea lui Roboam, fiul lui Solomon. Dar Cuvântul lui Dumnezeu i-a vorbit astfel lui Şemaia, omul lui Dumnezeu: 'Vorbeşte lui Roboam, fiul lui Solomon, împăratul lui Iuda, şi întregii case a lui Iuda şi a lui Beniamin, şi celuilalt popor, şi spune-le: Aşa vorbeşte Domnul: Nu vă suiţi şi nu faceţi război împotriva fraţilor voştri, copiii lui Israel! Fiecare din voi să se întoarcă acasă, căci de la Mine s-a întâmplat aceasta '. Ei au ascultat de Cuvântul Domnului şi s-au întors acasă, după Cuvântul Domnului” (1 Împ. 12,21-24).

Timp de trei ani, Roboam a încercat să profite de trista sa experienţă de la începutul domniei şi în acest efort a reuşit. El “a zidit cetăţi întărite în Iuda “, “le-a întărit şi a pus în ele căpitani şi magazii de bucate, de untdelemn şi vin”. S-a îngrijit să facă aceste cetăţi “foarte tari” (2 Cron. 11,5.11.12), Însă secretul prosperităţii lui Iuda în primii ani ai domniei lui Roboam nu consta în aceste măsuri. Recunoaşterea lui Dumnezeu drept Conducător suprem a fost aceea care a adus seminţiile lui Iuda şi Beniamin într-o poziţie avantajoasă. La numărul lor s-au adăugat mulţi bărbaţi temători de Dumnezeu din seminţiile de la nord. “Aceia din toate seminţiile lui Israel”, spune raportul, “care aveau pe inimă să-L caute pe Domnul, Dumnezeul lui Israel, au urmat pe Leviţi la Ierusalim, ca să jertfească Domnului, Dumnezeului părinţilor lor. Ei au dat astfel tărie împărăţiei lui Iuda, şi au întărit pe Roboam, fiul lui Solomon, timp de trei ani; căci trei ani au umblat în calea lui David şi a lui Solomon” (2 Cron. 11,16.17).

Roboam avea ocazia să răscumpere într-o mare măsură greşelile trecutului şi să restabilească încrederea în priceperea lui de a conduce cu înţelepciune, dacă ar fi mers mai departe pe acelaşi drum. Dar pana inspirată trasează un raport trist al succesorului lui Solomon, ca al unuia care nu a reuşit să exercite o influenţă puternică în formarea credincioşiei faţă de Iehova. Cu toate că împăratul era încăpăţânat din fire, încrezător în sine, îndărătnic şi înclinat spre idolatrie, dacă şi-ar fi pus încrederea deplină în Dumnezeu, ar fi putut să-şi dezvolte tăria de caracter. Dar, pe măsură ce timpul trecea, împăratul şi-a pus încrederea în puterea poziţiei şi în cetăţile pe care le-a întărit. Încet, încet, a cedat cu totul de partea idolatriei. “Când s-a întărit Roboam în domnie şi a căpătat putere, a părăsit Legea Donului, şi tot Israelul a părăsit-o împreună cu el” (2 Cron. 12,1).

Cât de triste şi cât de pline de însemnătate sunt cuvintele: “şi tot Israelul împreună cu el”! Poporul pe are Dumnezeu îl alesese să fie o lumină pentru popoarele înconjurătoare se depărta de Izvorul puterii Sale şi căuta să devină asemenea popoarelor din jur. După cum s-a întâmplat cu ei, se întâmplă şi astăzi, într-o măsură mai mare sau mai mică, cu oricine se predă lucrării celui rău, influenţa faptei rele nu se mărgineşte doar la făptuitor. Nimeni nu trăieşte pentru sine. Nimeni nu piere singur în nelegiuirea lui. Fiecare viaţă este o lumină care străluceşte şi încurajează calea altora sau o influenţă întunecată şi nimicitoare, care duce la disperare şi ruină. Noi îi conducem pe alţii fie în sus, către fericire şi viaţă nemuritoare, fie în jos, către durere şi moarte veşnică. Şi dacă, prin faptele noastre, punem sau întărim la lucru puterile rele ale acelora din jurul nostru, ne facem părtaşi la păcatele lor.

Dumnezeu n-a îngăduit ca apostazia conducătorului lui Iuda să rămână nepedepsită. “În al cincilea an al domniei lui Roboam, Şişac, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva Ierusalimului, pentru că păcătuiseră împotriva Domnului. Avea o mie două sute de cară şi şaizeci de mii de călăreţi; şi împreună cu el a venit din Egipt un popor fără număr, dintre Libieni, Suchieni şi Etiopieni. A luat cetăţile întărite ale lui Iuda şi a ajuns până la Ierusalim.

Atunci, proorocul Şemaia s-a dus la Roboam şi căpeteniile lui Iuda, care se adunaseră în Ierusalim, la apropierea lui Şişac, şi le-a zis: ' Aşa vorbeşte Domnul: Voi M-aţi părăsit; vă părăsesc şi Eu, şi vă dau în mâinile lui Şişac'.” (2 Cron. 12,2-5). Poporul nu mersese atât de departe în apostazie, încât să dispreţuiască judecăţile lui Dumnezeu. În pierderile provocate de invazia lui Şişac, ei au recunoscut mâna lui Dumnezeu şi pentru o vreme s-au umilit. “Domnul este drept”, au recunoscut ei.

“Şi când a văzut Domnul că s-au smerit, Cuvântul Domnului a vorbit astfel lui Şemaia: 'S-au smerit, nu-i voi nimici, nu voi zăbovi să le vin în ajutor, şi mâna Mea nu va veni asupra Ierusalimului prin Şişac; dar îi vor supune, şi vor şti ce înseamnă să-Mi slujească Mie sau să slujească împărăţiilor altor ţări '.

Şişac, împăratul Egiptului, s-a suit împotriva Ierusalimului... A luat scuturile de aur pe care le făcuse Solomon. Împăratul Roboam a făcut în locul lor nişte scuturi de aramă şi le-a dat în grija căpeteniilor alergătorilor, care păzeau intrarea casei împăratului... Pentru că Roboam se smerise, Domnul Şi-a abătut mânia de la el, şi nu l-a nimicit de tot. Şi tot mai era ceva bun în Iuda “ (2 Cron. 12,6-12).

Dar când mâna suferinţei a fost îndepărtată şi naţiunea a prosperat iarăşi, mulţi au uitat de teamă şi s-au întors la idolatrie. Printre aceştia a fost chiar împăratul Roboam. Deşi umilit prin calamităţile care căzuseră asupra lui, nu a reuşit să facă din această experienţă un punct decisiv pentru întoarcere în viaţa lui. Uitând lecţia pe care Dumnezeu a urmărit să-l înveţe, a căzut din nou în păcatele care aduseseră judecăţi asupra naţiunii. După câţiva ani lipsiţi de glorie, în timpul cărora împăratul “a făcut lucruri rele, pentru că nu şi-a pus inima să caute pe Domnul”, “Roboam a adormit cu părinţii săi şi a fost îngropat în cetatea lui David. Şi în locul lui a domnit fiul său Abia” (2 Cron. 12,14.16).

O dată cu despărţirea împărăţiei, la începutul domniei lui Roboam, slava lui Israel a început să se depărteze, pentru ca niciodată să nu mai fie recâştigată în plinătatea ei. Uneori, de-a lungul veacurilor care au urmat, tronul lui David a fost ocupat de oameni cu valoare morală şi judecată clarvăzătoare, şi sub conducerea acestor suverani, binecuvântările care erau revărsate asupra oamenilor lui Iuda se răspândeau şi asupra popoarelor înconjurătoare. Uneori, Numele lui Iehova a fost înălţat mai presus de orice Dumnezeu fals, iar Legea Sa a fost privită cu respect. Din timp în timp, se ridicau prooroci puternici pentru a întări mâinile conducătorilor şi pentru a încuraja poporul la continuă credincioşie. Dar seminţele răului, care deja răsăriseră atunci când  Roboam a urcat pe tron, nu aveau să fie niciodată cu totul dezrădăcinate, şi uneori poporul lui Dumnezeu, atât de favorizat odinioară, avea să cadă atât de jos, încât să ajungă de proverb printre păgâni. Dar, în ciuda perversităţii acelora care alunecau spre practici idolatre, Dumnezeu, în mila Sa, avea să facă tot ce era în puterea Sa pentru a salva împărăţia dezbinată de ruină totală. Şi pe măsură ce anii treceau, iar planul Său cu privire la Israel părea să fie zădărnicit prin uneltirile oamenilor conduşi de agenţii satanici, El încă Îşi dădea pe faţă planurile Sale binefăcătoare, prin robia şi restatornicirea poporului ales. Dezbinarea împărăţiei nu a fost decât începutul unei istorii minunate, în care sunt descoperite îndelunga răbdare şi mila duioasă a lui Dumnezeu. Din grelele încercări ale suferinţei prin care aveau să treacă din cauza înclinaţiilor către rău, moştenite sau cultivate, aceia pe care Dumnezeu căuta să-i curăţească pentru a-Şi întocmi un popor deosebit, plin de râvnă pentru fapte bune, aveau să recunoască până la urmă: “Nici unul nu este ca Tine, Doamne! Mare eşti Tu, şi mare este Numele Tău, prin puterea Ta. Cine să nu se teamă de Tine, Împărate la neamurilor? ... căci între toţi înţelepţii neamurilor şi în toate împărăţiile lor, nici unul nu este ca Tine ... Dar Domnul este Dumnezeu cu adevărat, este un Dumnezeu viu şi un Împărat veşnic” (Ier. 10,6.7.10).

Iar închinătorii la idoli aveau să înveţe în cele din urmă lecţia că zeii falşi nu au putere să înalţe şi să mântuiască. “Dumnezeii, care nu au făcut nici cerurile şi nici pământul, vor pieri de pe pământ şi de sub ceruri” (Ier. 10,11). Numai în credincioşie faţă de Dumnezeul cel viu, Creatorul tuturor şi Conducătorul a toate, omul poate să găsească linişte şi pace.

Într-un glas, cei pedepsiţi şi pocăiţi din Israel şi Iuda aveau, în cele din urmă, să-şi reînnoiască legământul cu Dumnezeul oştirilor, Dumnezeul părinţilor lor, şi să spună despre El: “Dar El a făcut pământul prin puterea Lui, a întemeiat lumea prin înţelepciunea Lui, a întins cerurile prin priceperea Lui. La tunetul Lui, urlă apele în ceruri; El ridică norii de la marginile pământului, dă naştere fulgerelor şi ploii, şi scoate vântul din cămările Lui. Atunci se arată omul cât este de prost cu ştiinţa lui, şi orice argintar rămâne de ruşine cu chipul lui cioplit; căci idolii lui nu sunt decât minciună şi nu este nici o suflare în ei; sunt un lucru de nimic, o lucrare înşelătoare, şi vor pieri, când va veni pedeapsa. Dar Cel ce este partea lui Iacov, nu este ca ei; căci Domnul a întocmit totul, şi Israel este seminţia moştenirii Lui; Domnul oştirilor este Numele Lui” (Ier. 10,12-16).