Capitolul 8 Apostazia naţională

 

 

De la moartea lui Ieroboam şi până la arătarea lui Ilie înaintea lui Ahab, poporul lui Israel a suferit un declin spiritual continuu. Conduşi de bărbaţi care nu se temeau de Iehova şi care încurajau forme străine de închinare, un număr tot mai mare de oameni au pierdut repede din vedere datoria de a sluji viului Dumnezeu şi au adoptat multe dintre practicile idolatre.

Nadab, fiul lui Ieroboam, a ocupat tronul lui Israel pentru numai câteva luni. Calea lui nelegiuită a fost oprită brusc de o conspiraţie, având În frunte pe Baeşa, unul din generalii lui, urmărind să pună stăpânire pe conducere. Nadab a fost ucis împreună cu “toată casa lui”, care avea drept de succesiune, “după cuvântul pe care-l spusese Domnul prin robul Său Ahia din Şilo, din pricina păcatelor pe care le făcuse Ieroboam şi în care îl târâse şi pe Israel” (1 Împ. 15,29.30).

Astfel, a pierit casa lui Ieroboam. Închinarea idolatră, introdusă de el, a adus asupra hulitorilor vinovaţi judecăţile pedepsitoare ale cerului; şi cu toate acestea, conducătorii care au urmat - Baeşa, Ela, Zimri şi Omri - într-o perioadă de aproape patruzeci de ani, au continuat pe aceeaşi cale fatală a nelegiuirii.

În cea mai mare parte a acestui timp de apostazie în Israel, Asa a condus împărăţia lui Iuda. Timp de mulţi ani, “Asa a făcut ce este bine şi plăcut înaintea Domnului', Dumnezeu lui său. A îndepărtat altarele dumnezeilor străini şi înălţimile, a sfărmat stâlpii idoleşti şi a tăiat Astarteele. A poruncit lui Iuda să caute pe Domnul, Dumnezeul părinţilor săi, şi să împlinească, legea şi poruncile. A îndepărtat din toate cetăţile lui Iuda înălţimile şi stâlpii închinaţi soarelui. Şi împărăţia a avut pace sub el” (2 Cron. 14,2-5).

Credinţa lui Asa a fost pusă la aspră încercare atunci când “Zerah, Etiopianul, a ieşit împotriva lui cu o oştire de, un milion de oameni şi trei sute de care” (2 Cron. 14,9) şi a năvălit în împărăţia lui. În această criză, Asa nu şi-a pus încrederea în “cetăţile întărite” ale lui Iuda, pe care le clădise “cu ziduri, cu turnuri, cu porţi şi cu zăvoare”, nici în “oamenii viteji” (2 Cron. 14,6-8) din armata lui bine pregătită, Încrederea împăratului era în Dumnezeul oştirilor, în al cărui Nume izbăviri măreţe fuseseră obţinute de Israelul din vechime. Aşezându-şi forţele în linie de bătaie, el a căutat ajutorul lui Dumnezeu.

Armatele vrăjmaşe stăteau acum faţă în faţă. Era un timp de încercare pentru aceia care Î1 slujeau pe Domnul. Îşi mărturisiseră ei toate păcatele? Aveau oamenii lui Iuda încredere deplină în puterea lui Dumnezeu de a elibera? Gânduri ca acestea se frământau în mintea conducătorilor. După orice apreciere omenească, oastea cea mare a Egiptului avea să spulbere totul înaintea ei. Dar în timp de pace Asa nu se dedase distracţiilor şi plăcerilor, ci se pregătise pentru orice primejdie. Avea o armată instruită pentru luptă şi se străduise să conducă poporul să se împace cu Dumnezeu. Iar acum, cu toate că forţele lui erau mai mici la număr decât ale vrăjmaşului, credinţa lui în Dumnezeu nu slăbise.

Deoarece Îl căutase pe Domnul în zilele de prosperitate, împăratul se putea sprijini pe El şi acum, în ziua necazului. Cererile lui dovedeau că el nu era un străin faţă de puterea minunată a lui Dumnezeu. “Asa a chemat pe Domnul Dumnezeul lui, şi a zis: 'Doamne, numai Tu poţi veni în ajutorul nostru, Doamne, Dumnezeul nostru ! ... Căci pe Tine ne sprijinim, şi în Numele Tău am venit împotriva acestei mulţimi. Doamne, Tu eşti Dumnezeul nostru: să nu iasă biruitor omul împotriva Ta” (vers. 11).

Rugăciunea lui Asa este un model de urmat pentru orice credincios creştin. Noi luptăm într- un război “nu împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor ... împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efes.6,12). În lupta vieţii trebuie să dăm piept cu agenţii răului, care s-au aliat împotriva dreptăţii. Nădejdea noastră nu este un om, ci viul Dumnezeu. Prin deplina asigurare a credinţei, putem aştepta că El va uni atotputernicia Lui cu străduinţele uneltelor omeneşti pentru slava tronului Său. Îmbrăcaţi cu armura neprihănirii Sale, putem câştiga biruinţă asupra oricărui duşman.

Credinţa împăratului Asa a fost răsplătită în mod remarcabil. “Domnu1 i-a lovit pe Etiopieni dinaintea lui Asa şi dinaintea lui Iuda, şi Etiopienii au luat-o la fugă. Asa şi poporul care era cu el i-au urmărit până la Gherar şi Etiopienii au căzut fără să-şi poată scăpa viaţa, căci au fost nimiciţi de Domnul şi de oştirea Lui. Asa şi poporul lui au fă ut o pradă mare” (2 Cron. 14,12.13).

Când armatele biruitoare ale lui Iuda şi Beniamin se întorceau la Ierusalim, “Duhul lui Dumnezeu a venit peste Azaria, fiul lui Oded, şi Azaria s-a dus înaintea lui Asa şi i-a zis: „ Ascultaţi-mă, Asa, şi tot Iuda şi Beniamin! Domnul este cu voi când sunteţi cu El; dacă-L căutaţi, Îl veţi găsi; dar dacă-L părăsiţi şi El vă va părăsi... Voi dar, întăriţi-vă, şi nu lăsaţi să vă slăbească mâinile, căci faptele voastre vor avea o răsplată” (2 Cron. 15,1.2.7).

Încurajat tot mai mult de aceste cuvinte, Asa a pornit la o a doua reformă în Iuda. El “a îndepărtat urâciunile din toată ţara lui Iuda şi Beniamin şi din cetăţile pe care le luaseră în muntele lui Efraim, şi a înnoit altarul Domnului care era înaintea pridvorului Domnului.

A strâns pe tot Iuda şi Beniamin, şi cei din Efraim, din Manase şi din Simeon, care locuiau printre ei, căci mulţi dintre oamenii lui Israel au trecut la el când au văzut că Domnul, Dumnezeul lui, era cu el. S-au adunat la Ierusalim în luna a treia a anului al cincisprezecelea al domniei lui Asa. În ziua aceasta, au jertfit Domnului, din prada pe care o aduseseră: şapte sute de boi şi şapte mii de oi. Au făcut legământ să caute pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, din toată inima şi din tot sufletul lor,... tot Iuda s-a bucurat de jurământul acesta, căci juraseră din toată inima lor, căutaseră pe Domnul de bună voia lor, şi-L găsiseră. Şi Domnul le-a dat odihnă de jur împrejur” (vers. 8-12.15).

Raportul cel lung al slujirii credincioase a lui Asa a fost întunecat de unele greşeli făcute atunci când nu şi-a pus încrederea deplină în Domnul. Când, într-o împrejurare, împăratul lui Israel a intrat în împărăţia lui Iuda şi a pus stăpânire pe Rama, o cetate întărită la o depărtare de numai opt kilometri de Ierusalim, Asa a căutat izbăvirea, încheind o alianţă cu Ben-Hadad, împăratul Siriei. Lipsa lui de încredere numai în Dumnezeu în timp de nevoie a fost aspru mustrată de Hanani, proorocul, care i s-a arătat lui Asa, cu solia: “Pentru că te-ai sprijinit pe împăratul Siriei şi nu te-ai sprijinit pe Domnul, Dumnezeul tău, de aceea a scăpat oastea împăratului Siriei din mâinile tale. Etiopienii şi Libienii nualcătuiau oare o oaste mare, o mulţime de cară şi că1ăreţi? Şi totuşi, Domnul i-a dat în mâinile tale, pentru că te sprijiniseşi pe El. Căci Domnul Îşi întinde privirile peste tot pământul, ca să-I sprijine pe aceia a căror inimă este întreagă a Lui. Ai lucrat ca un nebun în privinţa aceasta, căci de acum vei avea războaie” (2 Cron. 16,7-9).

În loc să se umilească înaintea lui Dumnezeu din cauza greşelii lui, “Asa s-a mâniat pe văzător, şi l-a pus la închisoare, pentru că era înfuriat împotriva lui. Tot în acelaşi timp, Asa a apăsat pe unii din popor” (vers. 10).

“În al treizeci şi nouălea an al domniei sale, Asa s-a îmbolnăvit de picioare aşa încât avea mari dureri; chiar pe timpul bolii lui, nu a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe doftori” (vers.12). Împăratul “a murit în anul patruzeci şi unu al domniei lui” şi i-a urmat Iosafat, fiul lui.

Cu doi ani înainte de moartea lui Asa, Ahab a început să domnească în împărăţia lui Israel. De la început, domnia lui a fost caracterizată de o apostazie grozavă şi nefirească. Tatăl lui, Omri, întemeietorul Samariei, a făcut “ce este rău înaintea Domnului, şi a lucrat mai rău decât toţi cei ce fuseseră înaintea lui” (1 Împ. 16,25). Dar păcatele lui Ahab erau şi mai mari. El “a făcut un idol Astarteei. Ahab a făcut mai multe rele decât toţi împăraţii lui Israel, care fuseseră înaintea lui, ca să mânie pe Domnul Dumnezeul lui Israel. Şi, ca şi cum ar fi fost puţin lucru pentru el să se dedea la păcatele lui Ieroboam, fiul lui Nebat, a mai luat de nevastă şi pe Izabela, fata lui Etbaal, împăratul Sidoniţilor, şi a slujit lui Baal şi s-a închinat înaintea lui” (1 Împ.16,33.31).  Nesatisfăcut de încurajarea formelor slujbelor religioase îndeplinite la Betel şi Dan, el a condus cu îndrăzneală poporul în păgânismul cel mai josnic, înlocuind închinarea lui Iehova cu închinarea la Baal.

Luând de soţie pe Izabela, fiica lui Etbaal, “împăratul Sidoniţilor” şi marele preot al lui Baal, Ahab “a slujit lui Baal şi s-a închinat înaintea lui. A ridicat un altar lui Baal şi templului Baal pe care l-a zidit la Samaria” (1 Împ. 16,31.32). Ahab nu numai că a introdus închinarea lui Baal în capitală, dar sub conducerea Izabelei a înălţat altare păgâneşti pe multe “înălţimi” unde, la adăpostul crângurilor înconjurătoare, preoţii împreună cu cei legaţi de această formă secătoare de idolatrie îşi exercitau influenţa dezastruoasă, până când aproape tot Israelul mergea după Baal. “N-a fost nimeni care să se fi vândut pentru ca să facă ce este rău înaintea Domnului, ca Ahab, pe care nevastă-sa Izabela îl aţâţa la aceasta. El a lucrat în chipul cel mai urâcios, mergând după idoli, cum făceau Amoriţii, pe care-i izgonise Domnul dinaintea copiilor lui Israel” (1 Împ. 21,25.26).

Ahab era slab în putere morală. Unirea lui în căsătorie cu o femeie idolatră, care avea un caracter hotărât şi un temperament energic, a avut un rezultat dezastruos atât pentru el cât şi pentru naţiune. Lipsit de principii şi de un standard înalt de vieţuire dreaptă, caracterul lui a fost modelat uşor de spiritul hotărât al Izabelei. Firea lui egoistă a fost neînstare să aprecieze darurile lui Dumnezeu pentru Israel, precum şi obligaţiile lui ca păzitor şi conducător al poporului ales.

Sub influenţa vătămătoare a domniei lui Ahab, Israel rătăcea departe de viul Dumnezeu şi îşi stricase căile înaintea Lui. De mulţi ani ei îşi pierdeau simţământul de respect şi de teamă sfântă; iar acum se părea că nu se găseşte nimeni care să îndrăznească să-şi pună în primejdie viaţa împotrivindu-se deschis urâciunilor care predominau. Umbra întunecată a apostaziei acoperea întreaga ţară. Chipurile lui Baal şi ale Astarteei erau văzute pretutindeni. Templele idolatre şi crângurile consacrate închinării în faţa lucrărilor mâinilor omeneşti se înmulţeau. Aerul era murdărit cu fumul jertfelor oferite zeilor falşi. Dealurile şi văile răsunau de strigătele de beţie ale unor preoţi păgâni care jertfeau soarelui, lunii şi stelelor.

Prin influenţa Izabelei şi a preoţilor ei nelegiuiţi, poporul era învăţat că idolii zeilor care fuseseră înălţaţi erau divinităţi care conduceau prin puterea lor misterioasă elementele pământului, focul şi apa. Toate darurile Cerului -  torentele de apă vie, izvoarele care curgeau, roua cea plăcută, ploaia care înviora pământul şi făcea câmpiile să rodească din belşug erau atribuite favorii lui Baal şi Astarteei, în loc să fie privite ca venind de la Dătătorul oricărui dar bun şi desăvârşit. Poporul a uitat că dealurile şi văile, izvoarele şi pâraiele erau în mâna Dumnezeului celui viu, că El stăpânea soarele, norii cerului şi toate puterile naturii.

Prin soli credincioşi, Domnul a trimis avertizări repetate împăratului şi poporului decăzut; dar aceste cuvinte de mustrare erau zadarnice. În zadar au proclamat solii inspiraţi dreptul lui Iehova de a fi singurul Dumnezeu în Israel ; în zadar au înălţat legile pe care El li le încredinţase. Cuceriţi de desfăşurarea splendorii şi de riturile fascinante ale închinării la idoli, oamenii urmau exemplul împăratului şi al curţii lui şi se dedau plăcerilor degradante şi otrăvitoare ale unei închinări senzuale. În nebunia lor oarbă, au ales să-L lepede pe Dumnezeu şi închinarea Lui. Lumina atât de îndurător dată lor devenise întuneric. Aurul cel curat se întunecase.

Vai, cât de mult se îndepărtase slava lui Israel! Niciodată mai înainte nu căzuse poporul ales atât de adânc în apostazie. Erau patru sute cincizeci de profeţi ai lui Baal, în afară de “patru suie de prooroci ai Astarteei” (1 Împ. 18,19). Numai puterea făcătoare de minuni a lui Dumnezeu mai putea feri naţiunea de distrugere totală. Israel se despărţise de bună voie de Iehova; cu toate acestea, Domnul, în mila Sa, tânjea după aceia care fuseseră duşi la păcat şi era gata să le trimită unul dintre cei mai puternici prooroci ai Săi, prin care mulţi aveau să fie aduşi la ascultare de Dumnezeul părinţilor lor.