Lecţia 5. Îndreptăţirea prin credinţă

„Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” (Romani 5:1).

„Lumina care mi-a fost dată de Dumnezeu pune acest subiect important mai presus de orice întrebare în mintea mea. Îndreptăţirea este întru totul prin har şi nu este obţinută prin nici o faptă pe care o poate săvârşi omul căzut.” – Credinţa şi faptele, p. 20.

Recomandare pentru studiu: Solii alese, vol. 1, p. 389-398 (cap. 62: Îndreptățirea prin credință).

 

Duminică 29 octombrie

1. CONDIŢIILE ÎNDREPTĂŢIRII

a. Care este singura condiţie prin care păcătosul poate fi îndreptă- ţit? Fapte 16:31; Galateni 3:11.

Fapte 16:31 Pavel şi Sila i-au răspuns: Crede în Domnul Isus, şi vei fi mântuit tu şi casa ta.
 
Galateni 3:11 Şi că nimeni nu este socotit neprihănit înaintea lui Dumnezeu, prin Lege, este învederat, căci cel neprihănit prin credinţă va trăi.

„Când Dumnezeu îl iartă pe păcătos, îl eliberează de pedeapsa pe care o merită şi îl tratează ca şi cum nu ar fi păcătuit, El îl primeşte în graţia divină şi îl îndreptăţeşte prin meritele neprihănirii lui Hristos. Păcătosul poate fi îndreptăţit doar prin credinţa în ispăşirea făcută de Fiul preaiubit al lui Dumnezeu, care a devenit o jertfă pentru păcatele acestei lumi vinovate. Nimeni nu se poate îndreptăţi prin propriile fapte. Păcătosul poate fi izbăvit de vina pă- catului, de sub condamnarea legii şi de pedeapsa încălcării, doar prin virtutea suferinţei, morţii şi învierii lui Hristos.” – Solii alese, vol. 1, p. 389-398 (cap. 62: Îndreptățirea prin credință).

b. Credinţa este condiţia prin care Dumnezeu îl iartă şi îndreptăţeşte pe păcătos. Cum funcţionează aceasta? Matei 15:22-28; Marcu 9:20-24.

Matei 15:22-28 Şi iată că o femeie Canaaneancă, a venit din ţinuturile acelea, şi a început să strige către El: Ai milă de mine, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este muncită rău de un drac. 23 El nu i-a răspuns nici un cuvânt. Şi ucenicii Lui s-au apropiat şi L-au rugat stăruitor: Dă-i drumul, căci strigă după noi. 24 Drept răspuns, El a zis: Eu nu sunt trimis decât la oile pierdute ale casei lui Israel. 25 Dar ea a venit şi I s-a închinat, zicând: Doamne, ajută-mi! 26 Drept răspuns, El i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor, şi s-o arunci la căţei! 27 Da, Doamne, a zis ea, dar şi căţeii mănâncă fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. 28 Atunci Isus i-a zis: O, femeie, mare este credinţa Ta; facă-ţi-se cum voieşti. Şi fiica ei s-a tămăduit chiar în ceasul acela.
 
Marcu 9:20-24 L-au adus la El. Şi, cum a văzut copilul pe Isus, duhul l-a scuturat cu putere; copilul a căzut la pământ şi se zvârcolea făcând spumă la gură. Isus a întrebat pe tatăl lui:
„Câtă vreme este de când îi vine aşa?” „Din copilărie”, a răspuns el. „Şi de multe ori duhul l-a aruncat când în foc, când în apă, ca să-l omoare. Dar dacă poţi face ceva, fie-Ţi milă de noi şi ajută-ne.” Isus a răspuns: „Tu zici: „Dacă poţi!”… Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” Îndată tatăl copilului a strigat cu lacrimi: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” 

„Credinţa este condiţia cu care Dumnezeu a văzut că e potrivit să făgăduiască iertarea păcătoşilor; nu că există vreo virtute în credinţă, care să facă să ni se cuvină mântuirea, ci, deoarece credința se poate prinde de meritele lui Hristos, remediul prevăzut pentru păcat. Credinţa poate prezenta ascultarea perfectă a lui Hristos în locul abaterii şi slăbiciunii păcătosului.” – Ibid., p. 366, 367. 28 Lecţii biblice pentru Şcoala de Sabat, octombrie - decembrie 2017

 

Luni 30 octombrie

2. UN EXEMPLU DE ÎNDREPTĂŢIRE – AVRAAM

a. Cum a fost atribuită lui Avraam neprihănirea? Ce merit au faptele în dobândirea îndreptăţirii? Geneza 15:1, 5, 6.

Geneza 15:1 După aceste întâmplări, Cuvântul Domnului a vorbit lui Avram într-o vedenie, şi a zis: Avrame, nu te teme; Eu sunt scutul tău, şi răsplata ta cea foarte mare. 5 Şi, după ce l-a dus afară, i-a zis: Uită-te spre cer, şi numără stelele, dacă poţi să le numeri. Şi i-a zis: Aşa va fi sămânţa ta. 6 Avram a crezut pe Domnul, şi Domnul i-a socotit lucrul acesta ca neprihănire.

„Să prezentăm în mod distinct şi clar faptul că meritele făpturii create nu pot să schimbe cu nimic nici statutul nostru înaintea lui Dumnezeu şi nici darul pe care ni-l dă Dumnezeu. Dacă faptele şi credinţa cumpără darul mântuirii pentru cineva, atunci Creatorul are o obligaţie faţă de făptura creată. Aici există posibilitatea ca ideile false să fie acceptate ca fiind adevăr. Dacă vreun om este în stare să merite mântuirea, prin vreun lucru pe care l-ar putea face, atunci se află pe aceeaşi poziţie ca şi catolicul care face penitenţe pentru păcatele lui. Atunci, mântuirea ar fi parţial ceva datorat nouă, ceva ce poate fi obţinut ca o răsplată care ni se cuvine. Dacă omul nu merită mântuirea prin nici una dintre faptele lui bune, atunci ea trebuie să fie în totalitate prin har, primită de omul păcătos pe temeiul faptului că o acceptă şi crede în Isus. Ea este în totalitate un dar. Îndreptăţirea prin credinţă este plasată dincolo de controversă. Îndată ce este stabilit definitiv faptul că meritele câştigate de omul căzut prin faptele lui bune nu-i pot obţine niciodată viaţa veşnică, orice controversă încetează. Lumina care mi-a fost dată de Dumnezeu pune acest subiect important mai presus de orice întrebare în mintea mea. Îndreptăţirea este întru totul prin har şi nu este obţinută prin nici o faptă pe care o poate săvârşi omul căzut.” – Credinţa şi faptele, p. 19, 20.

b. Pe baza experienţei lui Avraam, cum este atribuită păcătosului neprihănirea? Romani 4:1-8.

Romani 4:1 Ce vom zice dar că a căpătat, prin puterea lui, strămoşul nostru Avraam? 2 Dacă Avraam a fost socotit neprihănit prin fapte, are cu ce să se laude, dar nu înaintea lui Dumnezeu. 3 Căci ce zice Scriptura? Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi aceasta i s-a socotit ca neprihănire. 4 Însă, celui ce lucrează, plata cuvenită lui i se socoteşte nu ca un har, ci ca ceva datorat; 5 pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el, îi este socotită ca neprihănire. 6 Tot astfel, şi David numeşte fericit pe omul acela, pe care Dumnezeu, fără fapte, îl socoteşte neprihănit. 7 Ferice, zice el, de aceia ale căror fărădelegi sunt iertate, şi ale căror păcate sunt acoperite! 8 Ferice de omul, căruia nu-i ţine Domnul în seamă păcatul!

„Neprihănirea este supunere faţă de lege. Legea cere dreptate şi păcătosul datorează aceasta legii, dar nu este capabil să o facă. Singurul mod prin care poate ajunge la neprihănire este prin credinţă. Prin credinţă, el poate aduce înaintea lui Dumnezeu meritele lui Hristos, iar Domnul pune ascultarea Fiului Său în dreptul păcătosului. Astfel, neprihănirea lui Hristos este acceptată în locul căderii omului, iar Dumnezeu primeşte, iartă, îndreptăţeşte sufletul pocăit şi credincios, îl tratează ca şi cum ar fi fost neprihănit şi îl iubeşte întocmai ca pe Fiul Său. Acesta este modul în care credinţa este socotită neprihănire; iar sufletul iertat înaintează din har în har, de la lumină la o lumină mai mare. El poate spune cu bucurie: ‚El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem în nădejde moştenitori ai vieţii veşnice’ (Tit 3:5-7).” – Solii alese, vol. 1, p. 367 (cap. 57: Hristos, calea vieții).

 

Marţi 31 octombrie

3. FEMEIA CU SCURGEREA DE SÂNGE

a. Ce s-a întâmplat pe drum, în timp ce Domnul Isus se îndrepta spre casa lui Iair? Marcu 5:22-27.

Marcu 5:22 Atunci a venit unul din fruntaşii sinagogii, numit Iair. Cum L-a văzut, fruntaşul s-a aruncat la picioarele Lui, 23 şi I-a făcut următoarea rugăminte stăruitoare: Fetiţa mea trage să moară; rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască. 24 Isus a plecat împreună cu el. Şi după El mergea mult norod şi-L îmbulzea. 25 Şi era o femeie, care de doisprezece ani avea o scurgere de sânge. 26 Ea suferise mult de la mulţi doctori; cheltuise tot ce avea, şi nu simţise nici o uşurare; ba încă îi era mai rău. 27 A auzit vorbindu-se despre Isus, a venit pe dinapoi prin mulţime, şi s-a atins de haina Lui.

„În timp ce [Marele Medic] trecea, [o femeie, care de doisprezece ani suferea de o scurgere de sânge], s-a întins şi a izbutit să-I atingă doar marginea veş- mântului. Dar în clipa aceea ea a ştiut că era vindecată. În acea unică atingere, era adunată credinţa întregii ei vieţi şi deodată durerile şi slăbiciunile au făcut loc puterii şi sănătăţii depline… Mântuitorul putea să deosebească atingerea credinţei de atingerea întâmplătoare a mulţimii nepăsătoare. O asemenea încredere nu trebuia să fie trecută cu vederea. El a dorit să spună femeii umilite cuvinte de mângâiere, care să fie pentru ea un izvor de bucurie, cuvinte care aveau să fie o binecuvântare pentru urmaşii Săi, la sfârşitul timpului.” – Hristos, Lumina lumii, p. 343, 344 (cap. 36: Atingerea credinței).

“El n-a dat ocazia superstiţiei, lăsând să se creadă că simpla atingere a hainei Lui ar avea putere de vindecare. Vindecarea nu s-a produs prin atingerea exterioară de El, ci prin credinţa care a luat în stăpânire puterea Lui divină.” – Ibid., p. 347.

b. Care a fost diferenţa între atingerile întâmplătoare ale oamenilor obişnuiţi din mulţime şi atingerea femeii bolnave de marginea hainei Lui? Marcu 5:28-34.

Marcu 5:28 Căci îşi zicea ea: Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui. 29 Şi îndată, a secat izvorul sângelui ei. Şi a simţit în tot trupul ei că s-a tămăduit de boală. 30 Isus a cunoscut îndată că o putere ieşise din El; şi, întorcându-Se spre mulţime, a zis: Cine s-a atins de hainele Mele? 31 Ucenicii I-au zis: Vezi că mulţimea Te îmbulzeşte, şi mai zici: Cine s-a atins de Mine? 32 El se uita de jur împrejur să vadă pe cea care făcuse lucrul acesta. 33 Femeia, înfricoşată şi tremurând, căci ştia ce se petrecuse în ea, a venit de s-a aruncat la picioarele Lui, şi I-a spus tot adevărul. 34 Dar Isus i-a zis: Fiică, credinţa ta te-a mântuit; du-te în pace, şi fii tămăduită de boala ta.

„Mulţimea surprinsă care Îl îmbulzea pe Isus din toate părţile, nu a obținut nicio putere vitală a contactului. Dar când sărmana femeie suferindă, care timp de doisprezece ani fusese invalidă, în marea ei nevoie şi-a întins mâna şi a atins marginea hainei Sale, a simţit virtutea vindecătoare. Atingerea ei era atingerea credinţei, iar Hristos a recunoscut-o. El ştia că ieşise din El putere... Credinţa care ne aduce în legătură vitală cu Hristos, exprimă din partea noastră o preferinţă supremă, o încredere desăvârşită, o consacrare deplină. Această credinţă lucrează prin dragoste şi curăţă sufletul. Ea produce în viaţa urmaşilor lui Hristos adevărata ascultare de poruncile lui Dumnezeu; căci dragostea faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni va fi rezultatul unei legături strânse cu Hristos.” – Solii alese, vol. 1, p. 334 (cap. 50: Veniți, căutați și găsiți).

 

Miercuri 1 noiembrie

4. VINDECAREA UNUI PARALITIC DE MULȚI ANI

a. Cum a răspuns paraliticul poruncii Domnului? Ce putem învăţa din exemplul său? Ioan 5:1-9.

Ioan 5:1 După aceea era un praznic al Iudeilor; şi Isus S-a suit la Ierusalim. 2 În Ierusalim, lângă Poarta Oilor, este o scăldătoare, numită în evreieşte Betesda, care are cinci pridvoare. 3 În pridvoarele acestea zăceau o mulţime de bolnavi, orbi, şchiopi, uscaţi, care aşteptau mişcarea apei. 4 Căci un înger al Domnului se pogora, din când în când, în scăldătoare, şi tulbura apa. Şi cel dintâi, care se pogora în ea, după tulburarea apei, se făcea sănătos, orice boală ar fi avut. 5 Acolo se afla un om bolnav de treizeci şi opt de ani. 6 Isus, când l-a văzut zăcând, şi, fiindcă ştia că este bolnav de multă vreme, i-a zis: Vrei să te faci sănătos? 7 Doamne, I-a răspuns bolnavul, n-am pe nimeni să mă bage în scăldătoare când se tulbură apa; şi, până să mă duc eu, se pogoară altul înaintea mea. 8 Scoală-te, i-a zis Isus, ridică-ţi patul şi umblă. 9 Îndată omul acela s-a făcut sănătos, şi-a luat patul, şi umbla. Ziua aceea era o zi de Sabat.

„Din simpla relatare a Bibliei cu privire la felul în care Domnul Isus vindeca pe bolnavi, putem învăţa ceva despre modul în care trebuie să credem în El pentru iertarea păcatelor. Să ne întoarcem la istoria paraliticului de la Betesda. Sărmanul suferind era neputincios; timp de treizeci şi opt de ani el nu-şi folosise picioarele. Cu toate acestea, Domnul i-a poruncit: ‘Scoală-te, ridică-ţi patul şi umblă.’ Bolnavul ar fi putut spune: ‘Doamne, dacă ai să mă faci sănătos, atunci am să ascult de cuvântul Tău.’ Dar nu, el a crezut în cuvântul Domnului Hristos, a crezut că a fost vindecat şi imediat a încercat să se ridice; el a voit să meargă şi a mers. El a acţionat la cuvântul Domnului Hristos, şi Dumnezeu I-a dat puterea necesară. El a fost pe deplin vindecat.” – Calea către Hristos, p. 50 (cap. 6: Credința și acceptarea).

b. Cum ar trebui să călcăm pe urmele omului vindecat? Marcu 11:24.

Marcu 11:24 De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi-l veţi avea.

„La fel, şi tu eşti păcătos. Tu nu poţi face ispăşire pentru păcatele din trecut; nu-ţi poţi schimba inima şi nici nu te poţi sfinţi. Dar Dumnezeu făgăduieşte că va face toate acestea pentru tine, prin Domnul Isus Hristos. Tu crezi în această făgăduinţă. Tu îți mărturisești păcatele şi te predai lui Dumnezeu! Tu dorești să-I slujeşti! În timp ce tu îndeplinești întocmai acest lucru, Dumnezeu va împlini faţă de tine Cuvântul Său. Dacă crezi făgăduinţa - crezi că eşti iertat şi curăţit - Dumnezeu îndeplineşte aceasta; eşti vindecat, aşa cum Domnul Hristos a dat paraliticului puterea de a umbla în clipa în care acesta a crezut că a fost vindecat. Aşa va fi, dacă vei crede. Nu aştepta să simţi că ai fost vindecat, ci spune: ‘Eu cred acest lucru; şi este aşa nu pentru că simt aceasta, ci pentru că Dumnezeu a făgăduit’... Există o condiţie pentru împlinirea acestei făgăduinţe - ca noi să ne rugăm în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Dar voia lui Dumnezeu este tocmai ca să ne curăţe de orice păcat, să ne facă copiii Săi şi să ne facă în stare să trăim o viaţă sfântă. Astfel, noi ne putem ruga pentru aceste binecuvântări şi să credem că le-am primit, mulţumind lui Dumnezeu pentru că le-am primit. Este privilegiul nostru acela de a merge la Domnul Hristos pentru a fi curăţiţi şi a sta înaintea legii fără ruşine sau remuşcări. ‘Acum dar nu este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos Isus, care nu trăiesc după îndemnurile firii pă- mânteşti, ci după îndemnurile Duhului.’ (Romani 8:1).” – Ibid., p. 51.

 

Joi 2 noiembrie

5. EXERCITÂND CREDINŢA

a. Pentru a primi credinţa, încotro trebuie să privim? Cu ce scop este ea oferită? Evrei 12:2 ; Ioan 6:29.

Evrei 12:2 Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre, adică la Isus, care, pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea, şi stă la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu.
 
Ioan 6:29 Isus le-a răspuns: Lucrarea pe care o cere Dumnezeu este aceasta: să credeţi în Acela, pe care L-a trimis El.

„În timp ce păcătosul nu se poate mântui pe sine, are totuşi ceva de făcut pentru a-şi asigura mântuirea. ‘Pe Cel ce vine la Mine’, zice Domnul Hristos, ‘nu-l voi izgoni afară.’ (Ioan 6:37). Dar noi trebuie să venim la El; şi când ne căim de păcatele noastre, trebuie să credem că El ne primeşte şi ne iartă. Credinţa este darul lui Dumnezeu, dar puterea de a o folosi este a noastră. Credinţa este mâna cu care sufletul apucă ofertele divine de milă şi îndurare.” – Patriarhi şi profeţi, p. 431 (cap. 38: Călătoria în jurul Edomului).

b. Cum explică Pavel credinţa? Ce explicaţii suplimentare sunt oferite de Spiritul profetic? Evrei 11:1-3.

Evrei 11:1 Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. 2 Pentru că prin aceasta, cei din vechime au căpătat o bună mărturie. 3 Prin credinţă pricepem că lumea a fost făcută prin Cuvântul lui Dumnezeu, aşa că tot ce se vede n-a fost făcut din lucruri care se văd. 

„Credinţa nu este temeiul mântuirii noastre, ci ea este marea binecuvântare - ochiul care vede, urechea ce aude, picioarele care aleargă, mâna care prinde. Ea este mijlocul, nu scopul. Dacă Hristos Și-a dat viaţa pentru a-i salva pe păcătoşi, de ce să nu primesc eu această binecuvântare? Credinţa mea o prinde, și astfel credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd. Odihnindu-mă și crezând astfel, am pace cu Dumnezeu, prin Domnul Isus Hristos.” – Comentarii Biblice, Noul Testament, vol. 6, p. 1073 (Romani cap. 4).

 

Vineri 3 noiembrie

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE PERSONALE

1. Ce este necesar pentru a fi îndreptăţit?

2. Cum poate fi arătat că îndreptăţirea nu este obţinută prin fapte?

3. Ce lecţie putem învăţa din experienţa femeii din mulţimea care se înghesuia în jurul lui Isus?

4. Ce l-a făcut în stare pe paralitic să primească binecuvântarea şi ne va permite şi nouă să primim binecuvântări?

5. Cum putem primi şi beneficia din credinţă?