Lecţia 7. Chemarea la pocăinţă

„Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.” (Fapte 5:31).

„Chemarea şi îndreptăţirea nu sunt unul şi acelaşi lucru. Chemarea este atragerea păcătosului la Hristos, o lucrare făcută de Duhul Sfânt asupra inimii, care condamnă păcatul şi invită la pocăinţă.” – Solii alese, vol.1, p. 390 (cap.62: Neprihănirea prin credință).

Recomandare pentru studiu: The Sign of the Times, 14 februarie 1895; 29 iulie 1913.

 

Duminică 12 noiembrie

1. ÎNTRISTAREA DUPĂ VOIA LUI DUMNEZEU

a. Ce suntem chemaţi să facem pentru ca păcatele noastre să fie iertate de Dumnezeu? Fapte 3:19. 

Fapte 3:19 Pocăiţi-vă dar, şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, ca să vină de la Domnul vremurile de înviorare.
 
b. Ce va însoţi mereu adevărata pocăinţă şi cum va afecta inima şi viaţa? 2 Corinteni 7:9, 10.

 2Corinteni 7:9 totuşi, acum mă bucur, nu pentru că aţi fost întristaţi, ci pentru că întristarea voastră v-a adus la pocăinţă. Căci aţi fost întristaţi după voia lui Dumnezeu, ca să n-aveţi nici o pagubă din partea noastră. 10 În adevăr, când întristarea este după voia lui Dumnezeu, aduce o pocăinţă care duce la mântuire, şi de care cineva nu se căieşte niciodată; pe când întristarea lumii aduce moartea.

„Pocăinţa cuprinde o adâncă părere de rău faţă de păcatele săvârşite şi o îndepărtare de la acestea. Noi nu vom renunţa pe deplin la păcat, până când nu vom ajunge să vedem păcătoşenia lui; până când nu ne vom întoarce de la el, în inimă, nu se va produce o adevărată schimbare în viaţa noastră.” – Calea către Hristos, p. 23 (cap. 3: Pocăința).

„Adesea, ne întristăm din cauză că faptele rele aduc urmări neplăcute pentru noi, dar aceasta nu e pocăinţă. Adevărata întristare pentru păcat este rezultatul lucrării Duhului Sfânt. Duhul descoperă nerecunoştinţa inimii care L-a dispreţuit şi întristat pe Mântuitorul şi ne aduce în căinţă la piciorul crucii. Prin fiecare păcat, Isus este rănit din nou; şi atunci când privim la Acela pe care noi L-am străpuns, plângem pentru păcatele care au adus chin şi suferinţă asupra Lui. Un astfel de plâns va duce la renunţarea la păcat.” – Hristos, Lumina lumii, p. 300.

 

Luni 13 noiembrie

2. DARUL POCĂINŢEI

a. Cum ilustrează rugăciunea lui David natura adevăratei pocăinţe? Psalmii 51:1-4, 10-13.

 Psalmii 51:1 Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta! După îndurarea Ta cea mare, şterge fărădelegile mele! 2 Spală-mă cu desăvârşire de nelegiuirea mea, şi curăţă-mă de păcatul meu! 3 Căci îmi cunosc bine fărădelegile, şi păcatul meu stă necurmat înaintea mea. 4 Împotriva Ta, numai împotriva Ta, am păcătuit şi am făcut ce este rău înaintea Ta; aşa că vei fi drept în hotărârea Ta, şi fără vină în judecata Ta. 10 Zideşte în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou şi statornic! 11 Nu mă lepăda de la Faţa Ta, şi nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt. 12 Dă-mi iarăşi bucuria mântuirii Tale, şi sprijineşte-mă cu un duh de bunăvoinţă! 13 Atunci voi învăţa căile Tale pe cei ce le calcă, şi păcătoşii se vor întoarce la Tine.

„David a văzut grozăvia păcatului său; şi-a văzut sufletul întinat şi i-a fost scârbă de păcatul său. El s-a rugat nu numai pentru iertare, ci şi pentru curăţia inimii. El tânjea după bucuria sfinţirii - spre a fi iarăşi în armonie şi comuniune cu Dumnezeu.” – Calea către Hristos, p. 25.

b. Ce ne învaţă Biblia despre sursa adevăratei pocăinţe? Romani 2:4.

 Romani 2:4 Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii, îngăduinţei şi îndelungii Lui răbdări? Nu vezi tu că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?

„Noi nu putem să ne pocăim fără ca Duhul lui Hristos să trezească conştiinţa, după cum nu putem fi iertaţi de păcatele noastre fără Hristos. Domnul Hristos este sursa fiecărui îndemn corect. El este singurul care poate sădi în inimă vrăjmăşie faţă de păcat. Fiecare dorinţă după adevăr şi curăţie, fiecare convingere cu privire la propria noastră păcătoşenie constituie dovada faptului că Duhul Său Sfânt lucrează în inimile noastre.” – Ibid., p. 26.

c. Cum putem obţine acest tip de pocăinţă? Matei 11:28 ; Fapte 5:31.

Matei 11:28 Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă. 
 
Fapte 5:31 Pe acest Isus, Dumnezeu L-a înălţat cu puterea Lui, şi L-a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui Israel pocăinţa şi iertarea păcatelor.

„Cuvintele vii nu învață că păcătosul trebuie să se pocăiască înainte ca să bage de seamă invitația lui Hristos: ‘Veniți la Mine, toți cei trudiţi și împovă- raţi, și Eu vă voi da odihnă’. Pentru a putea să se pocăiască, oamenii trebuie să vină la Hristos întrucât Îl văd ca pe Mântuitorul lor, singurul lor ajutor; căci dacă s-ar putea pocăi fără să vină la Hristos, ei ar putea fi mântuiți și fără Hristos. Virtutea care pornește din Hristos este cea care duce la o pocăință adevărată... Pocăința este la fel de mult darul lui Hristos ca și iertarea, și nu poate fi găsită în inima în care Isus nu este lăsat să lucreze. Noi nu putem să ne pocăim fără ca Duhul lui Hristos să trezească conştiinţa, după cum nu putem fi iertaţi de păcatele noastre fără Hristos. Hristos îl atrage pe păcătos prin manifestarea iubirii sale pe cruce, iar acest lucru înmoaie inima, impresionează mintea și inspiră căinţă şi pocăință în suflet.” – The Review and Herald, 1 aprilie 1890.

 

Marţi 14 noiembrie

3. CONDIŢIILE PENTRU IERTARE

a. Care sunt condiţiile stabilite în Cuvântul Domnului în vederea obţinerii iertării? Proverbe 28:13; Iacov 5:16.

Proverbe 28:13 Cine îşi ascunde fărădelegile, nu propăşeşte, dar cine le mărturiseşte şi se lasă de ele, capătă îndurare.
 
Iacov 5:16 Mărturisiţi-vă unii altora păcatele, şi rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să fiţi vindecaţi. Mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.

„Condiţiile pentru obţinerea milei lui Dumnezeu sunt simple, drepte şi raţionale. Domnul nu cere de la noi să facem unele lucruri dureroase (greu de îndeplinit) pentru a putea primi iertarea de păcat. Nu este nevoie să facem pelerinaje lungi şi obositoare sau să ne supunem unor penitenţe dureroase, ca să recomandăm astfel sufletele noastre Dumnezeului cerului sau să ne ispăşim în acest fel păcatele; ci acela care îşi mărturiseşte şi părăseşte păcatul său capătă îndurare.” – Calea către Hristos, p. 37 (cap. 4: Mărturisirea păcatelor).

b. Când îl jignim pe fratele nostru, pe cine insultăm de asemenea? Ce ar trebui să ne înveţe datoria faţă de fratele nostru? Matei 25:40; 1 Petru 4:8.

Matei 25:40 Drept răspuns, Împăratul le va zice: Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.
 
1Petru 4:8 Mai presus de toate, să aveţi o dragoste fierbinte unii pentru alţii, căci dragostea acoperă o sumedenie de păcate.

„Mărturisiţi-vă păcatele lui Dumnezeu, singurul care le poate ierta, şi mărturisiţi-vă greşelile unii altora! Dacă ai jignit sau ai făcut vreun rău prietenului sau aproapelui tău, trebuie să-ţi recunoşti greşeala, iar datoria lui este să te ierte cu generozitate. Apoi trebuie să ceri iertare de la Dumnezeu, pentru că fratele pe care l-ai rănit este proprietatea lui Dumnezeu şi, rănindu-l, ai păcă- tuit împotriva Creatorului şi Răscumpărătorului său.” – Ibid., p. 37.

c. Cui trebuie să ne mărturisim păcatele? Cum trebuie să se facă mărturisirea aceasta? Psalmii 32:5; Matei 5:23, 24.

Psalmii 32:5 Atunci Ţi-am mărturisit păcatul meu, şi nu mi-am ascuns fărădelegea. Am zis: Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile! Şi Tu ai iertat vina păcatului meu.
 
Matei 5:23 Aşa că, dacă îţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, 24 lasă-ţi darul acolo înaintea altarului, şi du-te întâi de împacă-te cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul.

„Adevărata mărturisire are totdeauna un caracter deosebit şi recunoaşte păcatul pe nume. Păcatele pot fi de o aşa natură încât trebuie mărturisite numai lui Dumnezeu; pot fi nedreptăţiri ce trebuie să fie mărturisite celor cărora s-a adus vătămare, sau pot avea un caracter public, deci va trebui să fie mărturisite public. Dar întreaga mărturisire trebuie să fie bine definită şi la subiect, recunoscând pe nume păcatele de care cel greşit s-a făcut vinovat.” – Ibid., p. 38.

„Păcatul care are un caracter particular trebuie să-I fie mărturisit Domnului Hristos, singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Deoarece, ‘dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos, Cel neprihănit’ (1 Ioan 2:1). Fiecare păcat este o ofensă împotriva lui Dumnezeu şi trebuie să-I fie mărturisit Lui prin Hristos. Fiecare păcat făcut în public trebuie să fie mărturisit tot în public.” – Slujitorii Evangheliei, p. 216 (cap. Mărturisirea păcatului).

 

Miercuri 15 noiembrie

4. PERICOLUL ÎNDREPTĂŢIRII DE SINE

a. Când Domnul i-a întrebat pe Adam şi Eva cu privire la păcatul lor, cum a sugerat răspunsul lor că nu era de fapt vina lor? Geneza 3:12, 13.

 Geneza 3:12 Omul a răspuns: Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat. 13 Şi Domnul Dumnezeu a zis femeii: Ce ai făcut? Femeia a răspuns: Şarpele m-a amăgit, şi am mâncat din pom.

„După ce Adam şi Eva mâncaseră din pomul oprit, au fost cuprinşi de un simţământ de ruşine şi teamă. La început, singurul lor gând a fost cum să se scuze pentru păcat şi cum să scape de teribila condamnare la moarte. Când Domnul i-a întrebat cu privire la păcatul lor, Adam a răspuns aruncând vina în parte asupra lui Dumnezeu şi în parte asupra perechii sale: ‘Femeia pe care mi-ai dato ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat’. Femeia, la rândul ei, a aruncat vina asupra şarpelui, zicând: ‘ Şarpele m-a amăgit, şi am mâncat din pom’ (Geneza 3:12, 13). De ce ai făcut şarpele? De ce i-ai îngăduit să vină în grădina Edenului? Acestea au fost întrebările cuprinse în scuza ei pentru păcatul săvârşit, aruncând astfel asupra lui Dumnezeu responsabilitatea pentru căderea lor în păcat.” – Calea către Hristos, p. 40 (cap. 4: Mărturisirea păcatelor).

b. Care este tentaţia obişnuită a unei persoane când este descoperită că a păcătuit, şi de ce atitudinea aceasta face ca o astfel de mărturisire să fie ineficientă? Iov 9:20; Luca 16:15.

Iov 9:20 Oricâtă dreptate aş avea, gura mea mă va osândi; şi oricât de nevinovat aş fi, El mă va arăta ca vinovat.
 
Luca 16:15 Isus le-a zis: Voi căutaţi să vă arătaţi neprihăniţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaşte inimile; pentru că ce este înălţat între oameni, este o urâciune înaintea lui Dumnezeu.

„Spiritul îndreptăţirii de sine îşi are originea în tatăl minciunii şi a fost dat pe faţă de toţi fiii şi fiicele lui Adam. Mărturisirile de acest fel, nu sunt inspirate de Duhul Sfânt şi nu vor fi primite de Dumnezeu. Adevărata pocăinţă va conduce pe păcătos să-şi vadă vinovăţia şi s-o recunoască fără înşelăciune sau ipocrizie.” – Ibid., p. 40.

c. Cât de specific a fost Pavel în recunoașterea păcatului său? Cât de umilă a fost atitudinea pe care a luat-o el după convertirea sa? Fapte 26:10, 11.

 Fapte 26:10 şi aşa am şi făcut în Ierusalim. Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. 11 I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toată silinţa ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine.

„Exemplele de adevărată pocăinţă şi umilinţă pe care le găsim în Cuvântul lui Dumnezeu dau pe faţă un spirit de mărturisire în care nu există nici o scuză pentru păcat şi nici o încercare de îndreptăţire de sine. Apostolul Pavel n-a încercat să se protejeze; el înfăţişează păcatul său în cele mai negre culori, fără a încerca să-şi uşureze vina. El spune: ‘Am aruncat în temniţă pe mulţi sfinţi, căci am primit puterea aceasta de la preoţii cei mai de seamă; şi, când erau osândiţi la moarte, îmi dădeam şi eu votul împotriva lor. I-am pedepsit adesea în toate sinagogile şi îmi dădeam toate silinţele ca să-i fac să hulească. În pornirea mea nebună împotriva lor, îi prigoneam până şi în cetăţile străine’ (Fapte 26:10, 11). El n-a ezitat să declare: ‘Hristos Isus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu’ (1 Timotei 1:15).” – Ibid., p. 41.

 

Joi 16 noiembrie

5. TOTUL SAU NIMIC

a. Ce ne cere Dumnezeu să-I oferim şi ce implică aceasta? Proverbe 23:26 ; Luca 14:33.

Proverbe 23:26 Fiule, dă-mi inima ta, şi să găsească plăcere ochii tăi în căile Mele. 

Luca 14:33 Tot aşa, oricine dintre voi, care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu.

„Înainte ca îndreptăţirea să aibă loc, Dumnezeu cere o predare întreagă a inimii.” – Solii alese, vol. 1, p. 366 (cap. 57: Hristos, Calea vieții).

„Predându-ne lui Dumnezeu, trebuie neapărat să lepădăm tot ceea ce near despărţi de El. Mântuitorul spune: ‘Tot aşa, oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are, nu poate fi ucenicul Meu’ (Luca 14:33). Trebuie să depărtăm de la noi tot ceea ce ne-ar despărţi inima de Dumnezeu. Mamona este idolul multora. Iubirea de bani, dorinţa de îmbogăţire constituie lanţul de aur care-i leagă de Satana. Renumele şi onorurile lumeşti sunt divinizate de către alţii. O viaţă egoistă şi comodă şi fuga de răspundere sunt idolii altora. Dar aceste lanţuri ale robiei trebuie rupte. Noi nu putem fi jumătate ai lui Dumnezeu şi jumătate ai lumii. Nu putem fi copiii lui Dumnezeu, dacă nu suntem cu totul ai Lui.” – Calea către Hristos, p. 44 (cap. 5: Consacrarea).

b. De ce a fost ascultată rugăciunea vameşului, prin care cerea îndurare? Luca 18:13, 14.

 Luca 18:13 Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul! 14 Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat.

„Rugăciunea vameşului a fost ascultată deoarece ea a fost manifestarea dependenţei ce căuta să se prindă de cel Atotputernic. Eul personal nu era decât o ruşine pentru vameş. Tot aşa trebuie văzut de toţi aceia care caută pe Dumnezeu. Prin credinţă — credinţă care renunţă la orice încredere în sine — nevoiaşul care se roagă trebuie să se prindă bine de puterea Celui veşnic. Nicio formă exterioară nu poate lua locul credinţei simple şi renunţării complete la eu. Dar nimeni nu se poate goli pe sine înuşi de eu. Noi nu putem decât să fim de acord ca Domnul Hristos să facă această lucrare.” – Parabolele Domnului Hristos, p. 159 (cap. 13: Doi închinători).

 

Vineri 17 noiembrie

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE PERSONALE

1. Care sunt cele două lucruri pe care le include adevărata pocăinţă?

2. Cum este pocăinţa un dar pe care îl primim mai degrabă decât ceva ce trebuie să facem?

3. Ce trebuie să facem pentru a obţine iertarea păcatelor noastre?

4. Ce arată că o persoană cu adevărat pocăită nu găseşte scuze pentru păcat?

5. La ce trebuie să fim dispuşi să renunţăm pentru a primi îndreptăţirea?