Lecţia 6. Fiul risipitor

 „Căci acest fiu al meu era mort și a înviat; era pierdut și a fost găsit.” (Luca 15:24).

„Dragostea Tatălui față de o rasă căzută este de nepătruns, de nedescris, fără egal.” – God’s Amazing Grace, pag. 79.

Recomandare pentru studiu: Parabolele Domnului Hristos, pag. 198-211 (cap. 16, Pierdut și a fost găsit).


Duminică 6 mai

1. ATRACȚIA PLĂCERILOR LUMEȘTI

a. Deși parabolele au adesea mai multe aplicații, la ce clasă specia­lă se aplică parabola fiului risipitor?

Luca 15:1, 2: „Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.”

„În parabola fiului risipitor, este prezentat modul în care Domnul se ocupă de aceia care au cunoscut cândva iubirea Tatălui, dar care au îngăduit ispititorului să-i facă robi, după voia lui.” – Parabolele Domnului Hristos, pag. 198 (cap. 16, Pierdut și a fost găsit).

b. Când a fost ispitit de lume, ce cerere a făcut fiul cel mai tânăr și ce a făcut tatăl?

Luca 15:11, 12: „El a mai zis: „Un om avea doi fii. Cel mai tânăr din ei a zis tatălui său: „Tată, dă-mi partea de avere ce mi se cuvine.” Şi tatăl le-a îm­părţit averea.”

c. Care a fost consecința ideii absurde despre libertate a fiului mai tânăr?

Luca 15:13, 14: „Nu după multe zile, fiul cel mai tânăr a strâns totul şi a plecat într-o ţară depărtată, unde şi-a risipit averea ducând o viaţă destrăbă­lată. După ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă.”

Ieremia 17:5, 6: Aşa vorbeşte Domnul: „Blestemat să fie omul care se încre­de în om, care se sprijină pe un muritor şi îşi abate inima de la Domnul! Căci este ca un nenorocit în pustiu şi nu vede venind fericirea; locuieşte în locurile arse ale pustiului, într-un pământ sărat şi fără locuitori.”

Ce putem învăța despre egoism din această povestire?

„Oricare ar fi aparențele, fiecare viață care are în centrul ei numai preocuparea de sine este o viată irosită. Oricine încearcă să trăiască despărțit de Dumnezeu, își risipește averea. El își irosește anii prețioși, își risipește puterile minții, ale inimii și ale sufletului, lucrând pentru a deveni falimentar pe vecie. Acela care se separă de Dumnezeu, ca să-și slujească lui însuși, este sclavul lui mamona.” – Ibid., pag. 200, 201 (cap. 16, Pierdut și a fost găsit).


Luni 7 mai

2. GOLICIUNEA PLĂCERILOR LUMEȘTI

a. La ce situație s-a ajuns, și ce a trebuit să facă acest tânăr, cândva bine îngrijit?

Luca 15:15, 16: „Atunci s-a dus şi s-a lipit de unul din locuitorii ţării aceleia, care l-a trimis pe ogoarele lui să-i păzească porcii. Mult ar fi dorit el să se sature cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nu i le dădea nimeni.”

„O mare foamete s-a abătut și [tânărul din parabolă] a început să ducă lipsă; în situația aceasta s-a alăturat unui locuitor al țării, care l-a trimis la câmp să-i păzească porcii. Pentru un iudeu, ocupația aceasta era cea mai josnică și mai degradantă. Tânărul care se mândrise cu libertatea sa, acum ajunsese un sclav. El se afla în cea mai rea scla­vie –‘prins în înseși nelegiuirile lui’ (Proverbe 5:22). Strălucirea lucrurilor amăgitoare care l-au ademenit a dispărut și el simte acum povara lanțurilor sale.” – Parabolele Domnului Hristos, pag. 200 (cap. 16, Pierdut și a fost găsit).

b. Ca urmare a experienței sale dureroase și umilitoare, cum a răs­puns fiul risipitor puterii Duhului Sfânt?

Luca 15:17-19: „Şi-a venit în fire şi a zis: „Câţi argaţi ai tatălui meu au bel­şug de pâine, iar eu mor de foame aici! Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta şi nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău; fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.”

„Tânărul întoarce spatele turmei de porci și plevei, îndreptându-și fața spre casă. Tremurând de slăbiciune și doborât de foame, el se grăbește tot înainte. El nu are un acoperământ cu care să-și ascundă zdrențele; dar nenorocirea sa a biruit mândria și el se grăbește înainte ca să cerșească un loc de slujitor acolo unde când­va fusese fiu.” – Ibid., pag. 202 (cap. 16, Pierdut și a fost găsit).

c. Ce lecții ne oferă Solomon, după ce și-a petrecut cea mai mare parte a vieții urmărind fericirea în bogăție și plăceri lumești? 

Eclesiastul 2:4-12, 17, 18: „Am făcut lucruri mari: mi-am zidit case, mi-am sădit vii, mi-am făcut grădini şi livezi de pomi şi am sădit în ele tot felul de pomi roditori. Mi-am făcut iazuri, ca să ud dumbrava unde cresc copacii. Am cumpărat robi şi roabe, şi am avut copii de casă; am avut cirezi de boi şi tur­me de oi, mai mult decât toţi cei ce fuseseră înainte de mine în Ierusalim. Mi-am strâns argint şi aur, şi bogăţii ca de împăraţi şi ţări. Mi-am adus cân­tăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor oamenilor: o mulţime de femei. Am ajuns mare, mai mare decât toţi cei ce erau înaintea mea în Ierusalim. Mi-am păstrat chiar înţelepciunea. Tot ce mi-au poftit ochii, le-am dat; nu mi-am oprit inima de la nicio veselie, ci am lăsat-o să se bucure de toată truda mea, şi aceasta mi-a fost partea din toată osteneala mea. Apoi, când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare. Atunci mi-am întors privirile spre înţelepciune, prostie şi nebunie. Căci ce va face omul care va veni după împărat? Ceea ce s-a făcut şi mai înainte... Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşertăciune şi goană după vânt. Mi-am urât până şi toată munca pe care am făcut-o sub soare, muncă pe care o las omului care vine după mine, ca să se bucure de ea.”

„Prin propria-i experiență amară, Solomon a învățat deșertăciunea unei vieți care își caută cel mai înalt bine în lucrurile pământești. El a ridicat altare zeilor păgâni, numai pentru a afla cât de zadarnică este făgăduința lor de a da odihnă sufletului.

În anii săi de pe urmă, obosit și însetat după ce a băut de la puțurile crăpate ale pământului, Solomon s-a întors să bea de la izvorul vieții. Pentru generațiile care au urmat, prin Duhul Inspirației, el a scris raportul istoriei anilor săi irosiți, cu lecțiile lor de avertizare. Și astfel, deși roadele aduse de sămânța pe care o semănase fuseseră culese de poporul său, sub forma unor recolte ale răului, lucrarea vieții lui Solomon nu a fost cu totul pierdută. În cele din urmă, disciplina suferinței și-a împlinit lucrarea și pentru el.” – Educație, pag. 153 (Biografii biblice).


Marţi 8 mai

3. DOVADA DRAGOSTEI UNUI TATĂ

a. Când fiul risipitor și-a pus credința în acțiune, ce a descoperit pe măsură ce s-a apropiat de casă?

Luca 15:20, 21: „Şi s-a sculat şi a plecat la tatăl său. Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.”Fiul i-a zis: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău.”

„În neastâmpărul anilor tinereții, fiul risipitor îl socotea pe tatăl său ca pe un om rigid și sever. Cât de diferită era acum concepția lui!” - Parabolele Domnului Hristos, pag. 204 (cap. 16, Pierdut și a fost găsit).

b. Cum a demonstrat tatăl dragostea și interesul pe care le-a simțit mereu pentru fiul său căzut?

Luca 15:22-24: „Dar tatăl a zis robilor săi: „Aduceţi repede haina cea mai bună şi îmbrăcaţi-l cu ea; puneţi-i un inel în deget şi încălţăminte în picioare. Aduceţi viţelul cel îngrăşat şi tăiaţi-l. Să mâncăm şi să ne înveselim; căci acest fiu al meu era mort, şi a înviat; era pierdut, şi a fost găsit.” Şi au început să se înveselească.”

„Tatăl nu va îngădui nici unui ochi disprețuitor să-și bată joc de mizeria și zdrențele fiului său. El ia mantia largă și bogată de pe umerii săi și învelește cu ea făptura slăbită a fiului, iar tânărul, printre suspine, își mărturisește pocăința spunând: ‘Tată, am păcătuit împotriva cerului și împotriva ta, nu mai sunt vrednic să mă chem fiul tău’ (Luca 15:21). Tatăl, ținându-l strâns lângă sine, îl duce în casă. Nu i se mai dă nici o ocazie în care să solicite un loc de argat. El este un fiu, care va fi onorat cu tot ceea ce este mai bun în casa părintească și bărbații și femeile care slujesc, îl vor respecta și sluji.” – Ibid., pag. 203 (cap. 16, Pierdut și a fost găsit).

c. Cât de mare este bucuria Tatălui nostru ceresc când un suflet pierdut se întoarce la El astăzi?

Țefania 3:17: „Domnul Dumnezeul tău este în mijlocul tău, ca un viteaz care poate ajuta; Se va bucura de tine cu mare bucurie, va tăcea în dragostea Lui şi nu va mai putea de veselie pentru tine.”

Ce poruncă va da El?

Zaharia 3:4, 5: „Iar Îngerul, luând cuvântul, a zis celor ce erau înaintea Lui: „Dezbrăcaţi-l de hainele murdare de pe el!” Apoi a zis lui Iosua: „Iată că îndepărtez de la tine nelegiuirea şi te îmbrac cu haine de sărbătoare!” Eu am zis: „Să i se pună pe cap o mitră curată!” Şi i-au pus o mitră curată pe cap şi l-au îmbrăcat în haine, în timp ce Îngerul Domnului stătea acolo.”

„[Prin planul de răscumpărare], păcătosului i se iartă păcatele și va fi primit în ceruri în cele din urmă—nu ca un condamnat iertat și eliberat din captivitate, totuși privit cu suspiciune, căruia nu i se oferă prietenia și încrederea; ci primit ca un copil, și acceptat înapoi cu cea mai mare încredere.

Noi suntem mântuiți pentru că Dumnezeu iubește achiziția făcută de Hristos prin sângele Lui; și nu numai că va ierta pe păcătosul care se căiește, nu numai că îi va permite să intre în ceruri, ci El, Tatăl îndurărilor, va aștepta chiar la porțile cerului să ne primească, să ne ofere o intrare măreață în locuințele celor binecuvântați.” - The SDA Bible Commentary [E. G. White Comments], vol. 7, pag. 950.

 

Miercuri 9 mai

4. DRAGOSTEA TATĂLUI PENTRU PĂCĂTOS

a. Care este atitudinea oștirii cerești când un păcătos se întoarce la Dumnezeu?

Luca 15:7: „Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decât pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi care n-au nevoie de pocăinţă.”

„Omul căzut trebuie să învețe că Tatăl nostru ceresc nu poate fi mulțumit până când iubirea Lui nu va îmbrățișa pe păcătosul căit, transformat prin meritele Mie­lului fără cusur al lui Dumnezeu.” – God’s Amazing Grace, pag. 99.

b. Cât de adâncă este dragostea lui Dumnezeu pentru om și ce Îl conduce să facă?

Ieremia 31:3: „Domnul mi Se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire veşni­că; de aceea îţi păstrez bunătatea Mea!”

Ioan 3:16: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singu­rul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşni­că.”

Ioan 12:32: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, voi atrage la Mine pe toţi oamenii.”

„În timp ce păcătosul este încă departe de casa Tatălui, irosindu-și averea într-o țară străină, inima Tatălui se topește de dor după el; și orice dorință de întoarcere la Dumnezeu trezită în suflet nu este decât chemarea plină de căldură a Duhului Său, îmbiind, rugând și atrăgând pe fiul rătăcitor spre inima iubitoare a Tatălui.

Având în fața ta binecuvântatele făgăduințe ale Sfintei Scripturi, mai poți oare să dai loc îndoielii? Poți crede că atunci când sărmanul păcătos dorește să se în­toarcă, când dorește să se lepede de păcatele lui, Domnul l-ar opri cu asprime de la a veni în pocăință la picioarele Sale? La o parte cu asemenea gânduri! Nimic nu poate aduce o mai mare vătămare sufletului tău decât nutrirea unor asemenea concepții despre Tatăl nostru ceresc. El urăște păcatul, dar iubește pe păcătos și S-a dat pe Sine în persoana Domnului Hristos, pentru ca toți cei care vin la El și doresc să fie mântuiți, să aibă parte de binecuvântarea veșnică în împărăția slavei.” – Ca­lea către Hristos, pag. 54 (cap. 6, Credința și așteptarea).

c. Cum dorește Dumnezeu să manifestăm noi această dragoste în viața noastră astăzi? 

1 Ioan 4:20, 21: Dacă zice cineva: „Eu iubesc pe Dumnezeu”, şi urăşte pe fratele său, este un mincinos; căci, cine nu iubeşte pe fratele său, pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu, pe care nu-L vede? Şi aceasta este porunca pe care o avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu iubeşte şi pe fratele său.”

„Când principiul ceresc al iubirii veșnice umple inima, aceasta se va revărsa asupra altora, nu pentru că sunt primite favoruri de la ei, ci pentru că iubirea este principiul de acțiune care schimbă caracterul, stăpânește impulsurile, controlează pasiunile, supune vrăjmășia și înalță și înnobilează afecțiunile. Iubirea aceasta nu este atât de mică încât să cuprindă numai ‘pe mine și pe al meu’, ci este întinsă cât lumea și înaltă cât cerul, fiind în armonie cu aceea a îngerilor slujitori. Iubirea aceasta nutrită în suflet îndulcește întreaga viață și revarsă o influență înnobilatoare asupra tuturor celor din jur.” – Mărturii pentru comunitate, vol. 4, pag. 223 (Necesitatea armoniei).


Joi 10 mai

5. UN AVERTISMENT PENTRU CEL EGOIST

a. Care a fost cea mai mare îngrijorare a fiului mai mare, care se îndreptățea?

Luca 15:29, 30: „Dar el, drept răspuns, a zis tatălui său: „Iată, eu îţi slujesc ca un rob de atâţia ani, şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; şi mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ied să mă înveselesc cu prietenii mei; iar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat viţelul cel îngrăşat.”

Ce clasă de oameni reprezintă el?

„Prin fiul cel mare erau reprezentați iudeii nepocăiți din zilele Domnului Hris­tos și, de asemenea, fariseii din toate timpurile, care privesc cu dispreț la aceia pe care ei îi socotesc vameși și păcătoși. Pentru faptul că ei înșiși n-au căzut în patimi­le cele mai josnice, ei sunt plini de îndreptățire de sine… Asemenea fiului cel mai mare din parabolă, ei s-au bucurat de privilegii deosebite din partea lui Dumnezeu. Ei pretindeau că sunt fii ai casei lui Dumnezeu, însă aveau spiritul unor mercenari (n.tr. persoană care, pentru bani sau pentru unele avantaje materiale, face orice fel de servicii). Ei lucrau, dar nu din dragoste, ci în nădejdea că vor primi o răsplată.” - Parabolele Domnului Hristos, pag. 209 (cap. 16, Pierdut și a fost găsit).

b. Care a fost rugămintea tatălui pentru fratele mai mare?

Luca 15:31, 32: „Fiule”, i-a zis tatăl, „tu întotdeauna eşti cu mine şi tot ce am eu este al tău. Dar trebuia să ne înveselim şi să ne bucurăm, pentru că acest frate al tău era mort, şi a înviat, era pierdut, şi a fost găsit.”

„În parabolă, cuvintele de mustrare ale tatălui adresate fiului mai mare erau un apel duios adresat fariseilor. ‘Tot ce am eu este al tău’ (Luca 15 :31) - nu ca o plată pentru munca depusă, ci ca un dar. Asemenea fiului risipitor, noi îl putem primi numai ca pe un dar nemeritat al iubirii Tatălui.

Îndreptățirea de sine, nu numai că face pe oameni să Îl reprezinte greșit pe Dum­nezeu, ci îi face reci și plini de critică față de frații lor. Fiul mai mare, în egoismul și gelozia lui, era gata să urmărească pe fratele său, să-i critice orice faptă și să-l acuze pentru cea mai mică deficiență. El ar fi detectat orice greșeală și ar fi făcut mare caz din orice faptă rea. În acest fel, el căuta să justifice propriul său spirit neiertător. Mulți din zilele noastre fac la fel. În timp ce sufletul duce primele lui lupte împotriva unui potop de ispite, ei stau alături, neînduplecați, încăpățânați, plângându-se și acuzând.” – Ibid., pag. 209, 210 (cap. 16, Pierdut și a fost găsit).


Vineri 11 mai

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE PERSONALE

1. Ce lecție ne este oferită în parabola fiului risipitor?

2. Cum este o viață în păcat, în realitate, o viață de robie?

3. Cum îl primește Dumnezeu pe păcătosul care se întoarce la El?

4. Cum atrage Tatăl pe păcătos la Sine însuși?

5. Cum putem fi ca fiul cel mare din această parabolă?