Praful de pe picioare

S-a instalat din nou vara cu toată voioşia ei ce ne inspiră dragoste de viaţă, bucuria de a trăi în mijlocul atâtor frumuseţi ce împodobesc natura. Roua dimineţii, razele mângâietoare ale soarelui ce topesc încetul cu încetul fiecare strop de apă de pe flori,  copacii cei umbroşi ce ne adăpostesc de toropeala de la amiază, iarba fragedă  pe care ne refugiem pentru a scăpa de fierbinţeala  greu de suportat a trotuarelor şi asfalturilor  sunt doar câteva din ofertele naturii ce ne readuc  buna dispoziţie. 

Iar vacanţa cea mult aşteptată ne aduce cu ea  ieşiri în natură, unde pentru a ne depărta o clipă de tumultul zgomotos al oraşelor, pentru a ne refugia în inima naturii trebuie să parcurgem drumuri mai puţin modernizate, unde praful domneşte ca la el acasă. Aceste imagini pitoreşti ne îndreaptă gândul  spre vremuri de demult, spre căi în al căror colb  se afundau ucenicii în misiunea lor,  însoţiţi de  Învăţătorul Divin. Istovite de călătorie, picioarele lor adunau în plus,  pe  pielea brăzdată de vânt şi ploi,  povara prafului de pe drumuri.

Ne întrebăm adesea: A fost întâmplarea cu spălarea picioarelor doar o lecţie de  smerenie,  un act al umilinţei sau ceva mai profund se ascunde în învăţătura lăsată şi nouă peste veacuri, ba chiar milenii? Avea praful de pe picioarele acelor  învăţăcei un înţeles mai adânc, o conotaţie spirituală sau ceea ce s-a întâmplat în camera de sus era doar un ritual asemănător vechilor obiceiuri fariseice legate de o strictă igienă?

„A fost doar o pildă” – spunea  o tânără creştină ce considera ridicol încadrarea acestui gest într-un act de cult atât de solemn. Este drept că Cel care a instituit această nouă ceremonie declara: „Eu v-am dat o pildă”, dar aceasta nu înseamnă că ne-a relatat o parabolă ca multe altele, căci El continuă „ca şi voi să faceţi cum am făcut Eu” (Ioan 13:15) şi în timp ce nu mimează nimic în legătură cu sămânţa semănată, drahma pierdută sau aluatul pus la plămădit, acţionează efectiv oferind practic exemplul Său, oferta serviciului de slujire.

Apostolii au privit cu mirare gestul Lui. Cum să-şi  lase ei picioarele spălate  de Cel ce avea să le fie împărat?  Dar El, Învăţătorul Divin, le-a cerut să se supună chiar dacă nu înţelegeau încă  însemnătatea gestului Său. Şi atunci, în entuziasmul lui, Petru a trecut de la o extremă la alta. Nimic ori totul, părea să fie noua lui deviză. De ce n-a acceptat, însă, Domnul să-i spele lui Petru şimâinile şi capul?
Răspunsul primit ca refuz la cerea lui: „Cine s-a scăldat n-are trebuinţă să-şi spele de- cât picioarele ca să fie curat de tot” urmat de menţiunea :”şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi”, referitor la păcatul ascuns din inima lui Iuda sugerează faptul că nu era vorba doar de curăţenia exterioară a trupului.

Actul spălării picioarelor nu avea să fie un gest care să cureţe mintea. Nu era o dovadă a schimbării unei înţelegeri decisive, aşa cum o face actul botezului. În acest caz  întreg trupul este curăţit, întreaga viaţă  ia o nouă întorsătură. Atunci curăţirea este totală, fiinţa cea veche este îngropată în apa botezului şi o fiinţă nouă renaşte printr-un legământ solemn. Totul capătă altă orientare:  gândire, vorbire, acţiune, priorităţi şi selectarea cărărilor vieţii.

Dar în viaţa de zi cu zi, chiar şi în viaţa de creştin, praful se aşterne inevitabil pe picioarele celor ce pribegesc încă în lumea păcatului. Micile probleme ce apar, micile neînţelegeri, micile conflicte dintre fraţii şi surorile familiei creştine reprezintă praful de pe  picioare ce trebuie îndepărtat pentru ca cel ce tânjeşte după părtăşia sfântă „să fie curat de tot”. Este o nouă ocazie de a îndepărta dintre noi toate câte ne-au tulburat, toate neînţelegerile ce ne-au umplut de colbul acestei lumi în vederea  curăţirii noastre  pentru ca împreună să ne putem apropia de acelaşi trup frânt pentru iertarea păcatelor şi  să devenim astfel una în Hristos, Mântuitorul tuturor.