Partea a III - a. Capitolul 25 Chemarea lui Isaia

Partea a III - a

        UN PROPOVĂDUlTOR AL NEPRlHĂNlRll

“Se poate lua  prada celui puternic? Şi poate să “scape cel prins din prinsoare? Da, zice Domnul, prada celui puternic îi va fi luată, şi cel prins de asupritor va scăpa; căci Eu voi lupta împotriva vrăjmaşilor tăi şi-i voi scăpa pe fiii tăi “.

“ Vor da înapoi, vor fi acoperiţi de ruşine cei ce se încred în idoli ciopliţi şi zic idolilor turnaţi: 'Voi sunteţi dumnezeii noştri!”

(Isaia 49,24.25; 42,17).

        Capitolul 25

Chemarea lui Isaia

 

Domnia cea lungă a ui Ozia (cunoscut sub numele' de Azaria) în ţara lui Iuda şi Beniamin a fost caracterizată printr-o prosperitate mai mare decât aceea a oricărui alt conducător de la moartea lui Solomon, cu aproape două secole mai înainte. Timp de mulţi ani, împăratul a condus cu modestie. Sub binecuvântarea cerului, oştile lui au recâştigat multe din teritoriile care fuseseră pierdute în anii de mai înainte. Cetăţile au fost reclădite şi fortificate, iar poziţia naţiunii printre popoarele din jur a fost mult întărită. Comerţul a reînviat şi bogăţiile popoarelor se scurgeau spre Ierusalim. Numele lui Ozia “s-a întins până departe, căci... a ajuns foarte puternic” (2 Cron. 26,15).

Această prosperitate exterioară, însă, n-a fost însoţită de o reînviorare a puterii spirituale. Slujbele templului continuau ca şi în anii de mai înainte, iar mulţimile se adunau să se închine Dumnezeului celui viu; dar mândria şi formalismul au luat treptat locul umilinţei şi al sincerităţii. Despre Ozia însuşi stă scris: “Când a ajuns puternic, inima i se înălţase şi l-a dus la pieire. A păcătuit împotriva Domnului, Dumnezeului său” (vers. 16).

Păcatul care a avut consecinţe atât de dezastruoase pentru Ozia a fost păcatul încumetării. Călcând o poruncă expresă a lui Iehova, potrivit căreia nimeni, în afară de urmaşii lui Aaron, să nu oficieze ca preoţi, împăratul intră în sanctuar să ardă tămâie pe altar. Azaria, marele preot, şi colaboratorii lui l-au mustrat şi l-au rugat să se întoarcă de la planul lui : “Nu-i drept, Ozia”, i-au spus ei, “lucrul acesta nu-ţi va face cinste” (vers. 16.18).

Ozia s-a umplut de mânie ca el, împăratul, să fie astfel mustrat. Dar nu i s-a îngăduit să pângărească sanctuarul, prin protestul unit al acelora cu autoritate. În timp ce stătea acolo, într-o răzvrătire plină de mânie, a fost lovit deodată de judecata divină. l-a apărut lepra pe frunte. Ruşinat, a fugit ca să nu se mai întoarcă niciodată în curţile templului. Până în ziua morţii sale, survenită câţiva ani mai târziu, a rămas lepros, un exemplu viu al nebuniei de a se depărata de la un lămurit “aşa zice Domnul”. Nici poziţia lui înălţată şi nici viaţa lui îndelungată de slujire nu au putut fi o scuză pentru păcatul încumetării, care a întunecat anii de încheiere a domniei lui şi a adus judecata cerului asupra sa.

Dumnezeu nu priveşte la faţa oamenilor. “Dacă cineva, fie băştinaş, fie străin, păcătuieşte cu voie, huleşte pe Domnul: acela va fi nimicit din mijlocul poporului său” (Numeri 15,30).

Judecata care a căzut peste Ozia părea să aibă o influenţă prevenitoare pentru fiul său. Iotam a purtat răspunderile grele, în anii din urmă ai domniei tatălui său şi a urmat la tron după moartea lui Ozia. Despre Iotam stă scris: “El a făcut ce este plăcut înaintea Domnului; a lucrat întocmai ca tatăl său Ozia. Numai că înălţimile nu le-a stricat; poporul tot mai aducea jertfe şi tămâie pe înălţimi. Iotam a zidit poarta cea mai înaltă a Casei Domnului” (2 Împ. 15,34.35).

Domnia lui Ozia se apropia de sfârşit, iar Iotam ducea deja din poverile ţării când Isaia, din neam regesc, a fost chemat, deşi era tânăr, la misiunea de profet. Vremurile în care Isaia avea să lucreze erau pline de primejdii deosebite pentru poporul lui Dumnezeu. Proorocul urma să fie martor al invadării lui Iuda de către oştile unite ale lui Israel din nord şi ale Siriei; avea să privească oştile asiriene tăbărâte înaintea oraşelor principale ale împărăţiei; în timpul vieţii lui, Samaria avea să cadă, iar cele zece seminţii ale lui Israel aveau să fie împrăştiate printre popoare. Iuda avea să fie de repetate ori invadat de oştile asiriene, iar Ierusalimul urma să sufere un asediu care ar fi avut drept consecinţă căderea, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit în mod miraculos. Primejdii grave ameninţau deja pacea împărăţiei din sud. Ocrotirea divină se retrăgea, şi forţele asiriene erau gata să se răspândească în ţara lui Iuda.

Dar primejdiile din afară, oricât de copleşitoare păreau, nu erau atât de serioase cum erau primejdiile dinăuntru. Perversitatea poporului Său era cea care a dus slujitorului Domnului cea mai mare amărăciune şi cea mai profundă descurajare. Prin apostazia şi răzvrătirea lor, aceia care ar fi trebuit să stea ca purtători de lumină printre popoare atrăgeau judecăţile lui Dumnezeu. Multe din păcatele care grăbeau distrugerea rapidă a împărăţiei din nord, şi care fuseseră mustrate nu demult în termeni categorici de către Osea şi Amos, distrugeau cu repeziciune împărăţia lui Iuda. Rezultatul era deosebit de descurajator când privea starea socială a poporului. În dorinţa lor după câştig, oamenii adăugau casă lângă casă şi ogor lângă ogor (vezi Isaia 5,8). Dreptatea era pervertită şi nici o milă nu se dădea pe faţă pentru cei săraci. Despre aceste rele, Dumnezeu declara: “Prada luată de la sărac este în casele voastre! Cu ce drept călcaţi voi în picioare pe poporul Meu şi apăsaţi pe săraci?” zice Domnul, Dumnezeul oştirilor” (Isaia 3,14.15). Chiar şi judecătorii, a căror datorie era să ocrotească pe cel neajutorat, aveau urechile surde pentru strigătele săracilor şi nevoiaşilor, ale văduvelor şi orfanilor (vezi Isaia 10,1.2).

O dată cu asuprirea şi bogăţia veneau şi îngâmfarea, plăcerea de etalare, beţia înjositoare şi înclinaţia spre benchetuire (vezi Isaia 2,11.12; 3,16.18-23; 5,22.11.12). Şi în zilele lui Isaia, idolatria nu mai provoca nici o surpriză (Isaia 2,8.9). Practicile nelegiuite deveniseră atât de predominante în toate clasele, încât cei puţini, care rămăseseră credincioşi lui Dumnezeu, erau deseori ispitiţi să-şi piardă inima şi să dea loc descurajării şi disperării. Părea că planul lui Dumnezeu pentru Israel era pe cale să fie zădărnicit şi că poporul răzvrătit avea să sufere o soartă asemănătoare cu cea a Sodomei şi Gomorei.

În faţa unor stări ca acestea, nu este surprinzător faptul că atunci când, în ultimul an al domniei lui Ozia, Isaia a fost chemat să-i ducă lui Iuda soliile lui Dumnezeu, de avertizare şi de mustrare, el s-a dat înapoi în faţa acestei răspunderi. Ştia bine că va întâmpina o împotrivire îndârjită. Când şi-a dat seama de incapacitatea de a face faţă situaţiei şi s-a gândit la încăpăţânarea şi necredinţa poporului pentru care avea să lucreze, sarcina lui părea fără nădejde. Să renunţe el în disperare la misiunea lui şi să lase pe cei din Iuda netulburaţi în idolatria lor? Dumnezeii din Ninive trebuia să stăpânească pământul, sfidând pe Dumnezeul cerului? Gânduri ca acestea se adunau în mintea lui Isaia, când stătea sub porticul templului. Deodată, poarta şi perdeaua dinăuntrul templului păreau a fi ridicate sau date la o parte şi i s-a îngăduit să privească înăuntru, în Sfânta Sfintelor, unde nici chiar picioarele proorocului nu puteau pătrunde. Acolo i s-a arătat viziunea lui Iehova stând pe un scaun de domnie înalt, în timp ce mantia de slavă umplea templul. De fiecare parte a tronului străjuiau serafimi cu feţele acoperite în semn de adorare, când slujeau înaintea Făcătorului lor şi se uneau în invocare solemnă: “Sfânt, Sfânt, Sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui”, până acolo încât stâlpul, coloana şi poarta de cedru păreau zguduite din cauza cântării, iar casa s-a umplut de cântarea lor de laudă (ls. 6,3).

Când a văzut această descoperire de slavă şi maiestate a Domnului lui, Isaia a fost copleşit de simţământul curăţiei şi sfinţeniei lui Dumnezeu. Ce contrast izbitor era între desăvârşirea neasemuită a Creatorului lui şi calea păcătoasă a acelora care, ca şi el, se număraseră multă vreme printre cei ce formau poporul ales al lui Israel şi Iuda! '“ Vai de mine”, a strigat el, “sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” (vers. 5). Stând aşa cum era, în lumina deplină a prezenţei divine, înăuntrul sanctuarului, şi-a dat seama că, lăsat în nedesăvârşirea şi neputinţa lui, nu era în stare să aducă la îndeplinire misiunea la care fusese chemat. Dar a fost trimis un serafim să-l mângâie în descurajarea lui şi să-l pregătească pentru misiunea lui cea mare. Un cărbune aprins de pe altar i-a fost pus pe buze împreună cu cuvintele: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” Atunci s-a auzit glasul lui Dumnezeu, întrebând: “Pe cine să trimit şi cine va merge pentru Noi?” Şi Isaia a răspuns: “lată-mă, trimite-mă!” (vers. 7.8).

“ Vizitatorul ceresc a poruncit solului care aştepta:

Du-te şi spune poporului acestuia:

'Întruna veţi auzi şi nu veţi înţelege;

întruna veţi vedea şi nu veţi pricepe!'

Împietreşte inima acestui popor,

ca să nu vadă cu ochii,

să n’audă cu urechile,

să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Mine

şi să nu fie tămăduit” (vers. 9.10).

Datoria proorocului era clară; el trebuia să-şi înalţe glasul de mustrare împotriva relelor care predominau. Dar s-a îngrozit să întreprindă lucrarea fără o asigurare de nădejde. “Până când, Doamne?” a întrebat el (vers. 11 ). Nu este nici unul din poporul Tău gata să înţeleagă să se pocăiască şi să fie vindecat?

Povara sufletului lui în favoarea lui Iuda cel rătăcitor nu avea să fie purtată în zadar. Misiunea lui nu urma să fie în totul neroditoare. Cu toate acestea, păcatele care se înmulţiseră timp de multe generaţii nu puteau fi îndepărtate în zilele lui. De-a lungul întregii vieţi trebuia să fie un învăţător răbdător şi curajos - un prooroc al nădejdii precum şi al judecăţii. Planul divin fiind până la urmă îndeplinit, urma să se arate rodul deplin al străduinţelor lui şi al lucrării tuturor solilor credincioşi ai lui Dumnezeu. O rămăşită avea să fie mântuită. Şi pentru ca acest lucru să se poată realiza, solii de avertizare şi îndemn urmau să fie date naţiunii răzvrătite. Domnul declara:

“Până când vor rămânea cetăţile pustii

şi lipsite de locuitori;

până când nu va mai fi nimeni în case,

şi ţara va fi pustiită de tot;

până când va îndepărta Domnul pe oameni

şi ţara va ajunge o mare pustie?”

(vers. 11.12).

Judecăţile cele aspre care aveau să cadă peste cei nepocăiţi -  război, robie, apăsare, pierderea puterii şi a prestigiului printre popoare-toate acestea urmau să vină pentru ca aceia care vor recunoaşte în ele mâna unui Dumnezeu ofensat să poată fi conduşi la pocăinţă. Cele zece seminţii din împărăţia de nord aveau să fie în curând împrăştiate printre popoare, iar cetăţile lor, pustiite; armatele distrugătoare ale popoarelor ostile aveau să invadeze în nenumărate rânduri ţara lor; chiar şi Ierusalimul avea să cadă în cele din urmă, iar luda urma să fie dus în robie; cu toate acestea, ţara făgăduită nu urma să rămână uitată pentru totdeauna. Asigurarea vizitatorului ceresc la Isaia era:

„Şi chiar a zecea parte

de va mai rămânea din locuitori,

vor fi nimiciţi şi ei la rândul lor.

Dar, după cum terebintul şi stejarul

Îşi păstrează butucul din rădăcină, când sunt tăiaţi,

tot aşa o sămânţă sfântă se va naşte iarăşi

din poporul acesta”.

(vers. 13).

Această asigurare de împlinire finală a planului lui Dumnezeu a adus curaj inimii lui Isaia. Ce importanţă are dacă puterile se rânduiesc împotriva lui Iuda ? Ce importanţă are dacă robul Domnului întâmpină împotrivire şi rezistenţă? Isaia văzuse pe Împăratul, Domnul oştirilor; el auzise cântarea serafimilor: “ Tot pământul este plin de slava Lui”, avea făgăduinţa că soliile lui Iehova către Iuda cel apostaziat vor fi însoţite de puterea convingătoare a Duhului Sfânt; şi proorocul a fost întărit pentru lucrarea care-i stătea înainte (Isaia 6,3). În tot timpul misiunii lui lungi şi grele a dus cu el amintirea acestei viziuni. Timp de şaizeci de ani sau mai mult a stat înaintea copiilor lui Iuda ca un prooroc al nădejdii, devenind mai curajos şi mai îndrăzneţ în prezicerile sale cu privire la biruinţa viitoare a bisericii.