Cap. 16 - Iacov şi Esau

 

 Iacov şi Esau, fiii gemeni ai lui Isaac, prezintă un izbitor contrast, atât în caracter, cât şi în viaţa lor. Această deosebire a fost profetizată de îngerul lui Dumnezeu înainte de naşterea lor. Când, ca răspuns la rugăciunea îngrijorată a Rebecăi, el a declarat că îi vor fi daţi doi fii, el i-a înfăţişat istoria lor viitoare, şi anume că fiecare va deveni capul unei puternice naţiuni, dar că unul va fi mai mare decât celălalt şi că cel mai tânăr va avea întâietate.

Esau a crescut iubind satisfacerea eului, concentrându-şi tot interesul în prezent. Impulsiv în faţa restricţiilor, se complăcea în libertatea sălbatică a vânătorii şi, de timpuriu, a ales viaţa de vânător. Şi, cu toate acestea, el era slăbiciunea tatălui. Păstorul liniştit şi iubitor de pace a fost atras de către vigurosul şi îndrăzneţul său fiu mai mare, care fără teamă străbătea munţii şi pustiul, întorcându-se acasă cu vânat pentru tatăl său şi cu povestiri uimitoare din viaţa sa aventuroasă. Iacov, grijuliu, inteligent şi prevăzător, gândindu-se totdeauna mai mult la viitor decât la prezent, a fost mulţumit să stea acasă, ocupându-se cu îngrijirea turmelor şi cultivarea pământului. Perseverenţa sa răbdătoare, cumpătarea şi prevederea erau apreciate de către mama sa. Sentimentele sale erau profunde şi puternice, iar nobleţea sa, continua sa atenţie adăugau cu mult mai mult la fericirea ei decât o făceau rarele şi zgomotoasele dovezi de iubire ale lui Esau. Pentru Rebeca, Iacov era fiul cel mai scump.

Făgăduinţele făcute lui Avraam şi întărite fiului său au fost păstrate de către Isaac şi Rebeca, ele fiind marele ţel al dorinţelor şi speranţelor lor. Esau şi Iacov erau familiarizaţi cu aceste făgăduinţe. Ei au fost învăţaţi să privească dreptul de întâi născut ca o pro-blemă de mare importanţă, căci el cuprindea nu numai o moştenire a unor bunuri pământeşti, ci şi o superioritate spirituală. Cel care îl primea avea să fie preot al familiei sale şi din urmaşii săi direcţi avea să se ridice Răscumpărătorul lumii. Pe de altă parte, erau şi obligaţii ce îi reveneau celui ce avea dreptul de întâi născut. Cel care avea să moştenească binecuvântările lui trebuia să-şi consacre întreaga viaţă în slujba lui Dumnezeu. Asemenea lui Avraam, el trebuia să fie ascultător de cerinţele divine. În căsătorie, în relaţiile sale familiale, în viaţa publică, el trebuia să ceară sfat de la Dumnezeu.

Isaac a făcut cunoscut fiilor săi privilegiile şi condiţiile acestea şi a arătat în mod lămurit că Esau, fiind cel mai mare, era îndreptăţit la dreptul de întâi născut. Esau însă nu avea nici o plăcere de consacrare, nici o înclinaţie spre o viaţă religioasă. Cerinţele care însoţeau dreptul spiritual de întâi născut erau pentru el nedorite, ba chiar o restricţie urâtă de el. Legea lui Dumnezeu, care era condiţia legământului divin cu Avraam, era privită de către Esau ca un jug al robiei. Hotărât să-şi împlinească poftele, nimic nu dorea el aşa de mult ca libertatea de a face ce-i place. Pentru el, puterea şi bogăţia, petrecerile şi dezmăţul constituiau fericirea. El se fălea cu libertatea neîngrădită a vieţii sale sălbatice şi hoinare. Rebeca îşi amintea cuvintele îngerului şi citea cu o mai clară înţelegere caracterul fiilor săi decât o făcea soţul ei. Ea era convinsă că moştenirea făgăduinţei divine era rânduită lui Iacov. Ea îi repetă lui Isaac cuvintele îngerului, dar sentimentele tatălui erau îndreptate asupra fiului său mai mare şi el rămase neclintit în planurile lui.

Iacov aflase de la mama sa descoperirea divină, şi anume că dreptul de întâi născut avea să-i revină, şi a fost umplut de o negrăită dorinţă după privilegiile pe care acesta i le-ar fi conferit. Nu averile tatălui erau acelea după care umbla el; obiectul dorinţei lui înfocate era dreptul spiritual de întâi născut. Comuniunea cu Dumnezeu, aşa cum făcuse neprihănitul Avraam, să aducă jertfa de ispăşire pentru familia sa, să fie părintele poporului ales şi al lui Mesia cel făgăduit şi să moştenească bunurile nepieritoare cuprinse în binecuvântările legământului - acestea erau privilegiile şi onorurile ce insuflau cele mai aprinse dorinţe ale sale. Mintea sa alerga tot mereu înainte, în viitor, căutând să prindă binecuvântările lui nevăzute.

Cu tainic dor, el asculta tot ceea ce tatăl său povestea cu privire la dreptul spiritual de întâi născut; el păstra cu grijă ceea ce aflase de la mama sa. Zi şi noapte subiectul acesta ocupa mintea sa, până când a devenit interesul care a absorbit întreaga sa viaţă. Dar, în timp ce preţuia binecuvântările veşnice mai mult decât cele trecătoare, Iacov nu avea o cunoaştere experimentală a lui Dumnezeu, pe care-L adora. Inima sa nu fusese reînnoită prin harul divin. El credea că făgăduinţa cu privire la el nu putea fi îndeplinită atâta timp cât Esau păstra dreptul de întâi născut şi făcea mereu planuri cum ar putea ajunge să-şi asigure binecuvântarea pe care fratele său o preţuia atât de puţin, dar care era atât de preţioasă pentru el.

Când Esau, venind într-o zi acasă istovit şi rupt de oboseală de la vânătoare, i-a cerut lui Iacov din hrana pe care o pregătea, acesta, pe care un singur gând îl stăpânea cel mai mult, a prins ocazia şi s-a oferit să satisfacă foamea fratelui său cu preţul dreptului de întâi născut. "Iată-mă, sunt pe moarte", strigă vânătorul nepăsător, gata totdeauna să-şi împlinească poftele, "la ce-mi foloseşte dreptul acesta de întâi născut?" (Gen.25,32). Şi, pentru un blid de linte, el se despărţi de dreptul său de întâi născut şi întări tranzacţia aceasta printr-un jurământ. Dacă ar fi răbdat puţin, el ar fi putut găsi hrană în corturile tatălui său, dar pentru a-şi satisface pe moment dorinţa, el şi-a vândut moştenirea plină de slavă pe care Dumnezeu Însuşi o făgăduise părinţilor săi. Tot interesul său era pentru prezent. El era gata să sacrifice cerul pentru cele pământeşti, să schimbe un viitor bun pentru împlinirea unor pofte trecătoare.

"Astfel şi-a nesocotit Esau dreptul de întâi născut" (Gen. 25,34). După ce a scăpat de el, Esau a avut un simţământ de uşurare. Acum, nimeni nu-i mai putea sta în cale; acum el putea să facă ceea ce dorea. Pentru această sălbatică plăcere, această libertate greşit înţeleasă, cât de mulţi îşi vând dreptul lor la o moştenire curată, nepătată şi veşnică în ceruri! Fiind şi mai departe supus atracţiilor lumeşti, care izbesc privirile, Esau şi-a luat două neveste dintre fiicele lui Het. Ele se închinau la zei falşi, şi idolatria lor era o pricină amară de durere pentru Isaac şi Rebeca. Esau călcase una dintre condiţiile legământului, care interzicea căsătoria între poporul ales şi păgâni; cu toate acestea, Isaac era totuşi neclintit în hotărârea sa de a-i da bine-cuvântarea de întâi născut. Argumentele susţinute de Rebeca, dorinţa puternică a lui Iacov pentru binecuvântare şi indiferenţa lui Esau faţă de îndatoririle pe care le cuprindea acest drept nu au avut nici un efect în a schimba planul tatălui.

Anii au trecut, până când Isaac, bătrân şi orb, aşteptându-şi moartea curând, hotărî să nu mai amâne acordarea binecuvântării fiului său mai mare. Dar, cunoscând opoziţia Rebecăi şi a lui Iacov, el se hotărî să aducă în taină la îndeplinire această solemnă ceremonie. ţinând seama de obiceiul ca la un asemenea prilej să se dea o masă, patriarhul îi ceru lui Esau: "Du-te la câmp şi adu-mi vânat. Fă-mi o mâncare cum îmi place mie" ca să te binecuvânteze sufletul meu înainte de a muri" (Gen.27,3- 4).

Rebeca a înţeles ceea ce el avea de gând să facă. Ea era convinsă că faptul acesta era împotriva a ceea ce Dumnezeu descoperise ca fiind voia Sa. Isaac era în primejdia de a-şi atrage neplăcerea divină şi de a lipsi pe fiul său cel mai mic de poziţia la care îl chemase Dumnezeu. Ea a încercat să-l facă pe Isaac să înţeleagă acest lucru şi se hotărî să se folosească de o stratagemă.

De-abia plecase Esau să aducă la îndeplinire lucrarea sa, că Rebeca se şi apucă să aducă la îndeplinire planul ei. Ea îi spuse lui Iacov ce avusese loc, stăruind asupra necesităţii de a acţiona imediat spre a împiedica darea binecuvântării, pentru totdeauna şi fără putinţă de schimbare, lui Esau. Ea l-a asigurat pe fiul său că, dacă îi va urma sfatul, o va putea obţine aşa cum făgăduise Dumnezeu. Iacov n-a consimţit imediat la planul propus de ea. Gândul de a-l înşela pe tatăl său îl întrista foarte mult. El simţea că un asemenea păcat ar aduce mai degrabă un blestem decât o binecuvântare. Dar aceste scrupule ale sale au fost învinse şi el porni să ducă la îndeplinire sugestiile mamei sale. Nu era intenţia sa să spună în mod direct o minciună, dar, o dată ajuns în prezenţa tatălui său, i s-a părut că a mers prea departe ca să mai poată da înapoi şi obţinu prin înşelăciune binecuvântarea dorită.

Iacov şi Rebeca izbutiră în planurile lor, dar au cules numai necazuri şi întristare prin înşelăciunea lor. Dumnezeu declarase că Iacov avea să primească dreptul de întâi născut, şi cuvântul Său s-ar fi împlinit la timpul potrivit, dacă ei ar fi aşteptat în credinţă ca El să lucreze pentru ei. Dar, ca mulţi care zic că sunt copii ai lui Dumnezeu, ei n-au fost binevoitori să lase problema în mâinile Sale. Rebeca s-a căit amar de sfatul cel rău pe care i l-a dat fiului său; sfatul acesta a fost pricina despărţirii lui de ea şi Rebeca nu i-a mai văzut niciodată faţa. Din clipa în care a primit dreptul de întâi născut, Iacov a fost apăsat de propria sa condamnare. El păcătuise împotriva tatălui său, a fratelui său, împotriva propriului său suflet şi împotriva lui Dumnezeu. În câteva minute el săvârşise o lucrare de care trebuia să se pocăiască o viaţă întreagă. Întâmplarea aceasta era vie înaintea lui în anii de mai târziu, când purtarea nelegiuită a fiilor săi îi apăsa sufletul.

De abia părăsise Iacov cortul tatălui său, că a intrat Esau. Deşi îşi vânduse dreptul de întâi născut şi întărise transferul acesta printr-un jurământ solemn, era acum hotărât să pună mâna pe binecuvântările lui, fără să mai ţină seama de cerinţele fratelui său. De dreptul spiritual erau legate şi drepturile temporare ale titlului de întâi născut, care îi dădeau conducerea familiei, cum şi moştenirea unei părţi duble din averea tatălui său. Acestea erau binecuvântările pe care el le putea preţui: "Tată, scoală-te", a zis el, "şi mănâncă din vânatul fiului tău, pentru ca să mă binecuvânteze sufletul tău".

Tremurând de uimire şi suferinţă, bătrânul părinte orb află de înşelăciunea căreia îi căzuse victimă. Nădejdile cultivate cu drag vreme îndelungată fuseseră nimicite şi simţea până în adâncul sufletului deznădejdea ce trebuie să se fi abătut asupra fiului cel mai mare. Cu toate acestea, i-a străfulgerat în minte convingerea că mâna providenţei a fost aceea care nimicise planul său şi împlinise chiar lucrul acela pe care el era hotărât să-l împiedice. El şi-a adus aminte de cuvintele îngerului adresate Rebecăi şi, în ciuda păcatului de care Iacov se făcea acum vinovat, a văzut în el pe acela care era cel mai bine pregătit să aducă la îndeplinire planurile lui Dumnezeu. În timp ce cuvintele binecuvântării erau pe buzele sale, el simţise spiritul inspiraţiei asupra sa; şi acum, cunoscând toate împrejurările, el ratifică binecuvântarea rostită fără voie asupra lui Iacov: "L-am binecuvântat. De aceea va rămâne binecuvântat" (Gen.27,33).

Esau a desconsiderat cu uşurinţă valoarea binecuvântării câtă vreme aceasta fusese la îndemâna sa, dar el dorea s-o aibă când o pierduse pentru totdeauna. Întreaga putere a naturii lui impulsive, nestăpânite, se trezi, iar durerea şi mânia lui au fost teribile. El strigă plângând amar: "Binecuvântează-mă şi pe mine tată!" "N-ai păstrat nici o binecuvântare pentru mine?" Dar făgăduinţa dată nu putea fi retrasă. Dreptul de întâi născut, pe care-l schimbase cu atâta nepăsare pe o mâncare, nu-l mai putea recâştiga acum. "Pentru o mâncare", pentru satisfacerea de moment a apetitului ce nu fusese niciodată înfrânat, Esau şi-a vândut moştenirea, dar când şi-a văzut nebunia, a fost prea târziu ca să capete binecuvântarea. "Măcar că o cerea cu lacrimi, n-a putut s-o schimbe" (Evr.12,16-17). Esau n-a fost lipsit de privilegiul de a căuta favoarea lui Dumnezeu prin pocăinţă, dar el n-a mai putut găsi nici un mijloc de a recâştiga dreptul de întâi născut. Durerea sa nu izvora din convingerea că a păcătuit; el nu dorea să se împace cu Dumnezeu. Lui îi părea rău de consecinţele păcatului său, şi nu de păcat în sine.

Din cauza indiferenţei sale faţă de binecuvântările şi cerinţele divine, Esau este numit în Sfintele Scripturi "lumesc" (Evr.12,16-17). El îi reprezintă pe aceia care dispreţuiesc valoarea mântuirii realizate pentru ei de către Hristos şi sunt gata să sacrifice moştenirea lor cerească pentru lucrurile pieritoare de pe pământ. Mulţi trăiesc pentru prezent, fără să se gândească sau să se îngrijească de viitor. Asemenea lui Esau ei strigă: "Să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri" (1 Cor.15,32). Ei sunt stăpâniţi de pornirile lor fireşti şi, în loc să practice tăgăduirea de sine, ei trec cu vederea cele mai de preţ lucruri. Dacă trebuie să se renunţe la ceva, la satisfacerea unui apetit stricat sau la binecuvântările cerului, făgăduite numai celui ce se tăgăduieşte pe sine şi se teme de Dumnezeu, cerinţele apetitului biruiesc, iar Dumnezeu şi cerul sunt în totul dispreţuiţi. Cât de mulţi, chiar dintre cei ce mărturisesc a fi creştini, se agaţă de pofte ce sunt dăunătoare sănătăţii şi care tocesc sensibilităţile sufletului. Când li se arată datoria de a se curăţi de toate întinăciunile cărnii şi ale spiritului, desăvârşind sfinţenia în temere de Dumnezeu, ei se simt ofensaţi. Ei îşi dau seama că nu pot împlini astfel de pofte dăunătoare şi totuşi să câştige cerul, şi atunci ajung la concluzia că, deoarece calea spre viaţa veşnică este aşa de îngustă, nicidecum nu vor merge pe ea.

Mulţi sunt aceia care îşi vând dreptul de întâi născut pentru pofte trupeşti. Este sacrificată sănătatea, facultăţile mintale se slăbesc, iar cerul este pierdut; şi toate acestea, numai pentru o plăcere de o clipă - o patimă, care este în acelaşi timp şi dăunătoare, şi înjositoare în caracterul ei. După cum Esau s-a trezit, pentru a-şi da seama de nebunia schimbului făcut de el cu grabă, când era prea târziu pentru a mai recupera pierderea suferită, tot aşa va fi şi în ziua Domnului cu aceia care au schimbat dreptul lor de moştenitori ai cerului cu poftele lor egoiste.