Cap. 59 - Primul împărat al lui Israel

 

Conducerea lui Israel se făcea în numele şi prin autoritatea lui Dumnezeu. Lucrarea lui Moise, a celor şaptezeci de bătrâni, a mai marilor şi a judecătorilor era doar de a aplica legile date de Dumnezeu; ei nu aveau puterea de a da legi naţiunii. Aceasta a fost şi a rămas condiţia existenţei lui Israel, ca naţiune. Veacuri de-a rândul, au fost trimişi de Dumnezeu oameni inspiraţi, pentru a da învăţătură poporului şi a-i arăta cum să păzească legile. Domnul a prevăzut că Israel va cere un împărat, dar n-a consimţit să se schimbe principiile pe care era întemeiat statul. Împăratul trebuia să fie locţiitorul Celui Prea Înalt. Dumnezeu trebuia să fie recunoscut ca fiind Conducătorul naţiunii, iar Legea Lui să fie aplicată ca fiind suprema lege a ţării (vezi Anexa, nota nr.8).

La început, când s-au aşezat în Canaan, israeliţii au recunoscut principiile teocraţiei, iar poporul a prosperat sub conducerea lui Iosua. Dar înmulţirea populaţiei şi legătura cu alte naţiuni au adus o schimbare. Poporul şi-a însuşit multe din obiceiurile vecinilor săi păgâni şi a sacrificat astfel în mare parte caracterul său specific, sfânt. Treptat, şi-a pierdut respectul faţă de Dumnezeu şi a încetat să mai preţuiască onoarea de a fi poporul Său ales. Ademeniţi de luxul şi fastul domnitorilor păgâni, israeliţii s-au săturat de simplitatea lor. Invidia şi gelozia s-au ivit între seminţii. Dezbinarea lăuntrică i-a făcut slabi; au fost expuşi fără încetare atacurilor vrăjmaşilor lor păgâni, iar poporul a ajuns la părerea că seminţiile trebuie să se unească sub o conducere puternică, centrală, pentru a-şi menţine poziţia între păgâni. Cu cât se îndepărtau mai mult de Legea lui Dumnezeu, cu atât mai mult doreau să scape de stăpânirea Domnului lor divin, şi aşa s-a răspândit pretutindeni în Israel dorinţa după monarhie.

Din timpul lui Iosua nu mai fusese condus Israel cu aşa mare înţelepciune şi atâta succes, ca sub administraţia lui Samuel. Învestit de Dumnezeu cu slujba întreită de judecător, profet şi preot, el lucrase cu râvnă neobosită şi zel dezinteresat pentru binele poporului şi naţiunea a prosperat sub înţeleapta lui guvernare. Ordinea fusese restabilită şi temerea de Dumnezeu sporită, iar duhul nemulţumirii ţinut în frâu pentru un timp. Dar, pe măsură ce vârsta lui înainta, a fost nevoit să împartă cu alţii grijile guvernării şi i-a rânduit pe cei doi fii ai săi să stea alături de el, ca ajutoare. În timp ce Samuel îşi îndeplinea mai departe slujba la Rama, tinerii au fost mutaţi la Beer-Şeba, pentru a exercita dreptatea aproape de graniţa de sud a ţării.

Samuel îi alesese pe cei doi fii ai săi în slujba aceasta cu deplina aprobare a poporului; dar ei s-au dovedit nevrednici de alegerea tatălui lor. Prin Moise, Domnul îi dăduse poporului Său îndrumări speciale, ca mai marii lui Israel să judece drept, să se poarte după dreptate cu văduvele şi orfanii şi să nu primească mită. Dar fiii lui Samuel "se dădeau la lăcomie, luau mită şi călcau dreptatea". Fiii profetului nu luaseră seama la prescripţiile pe care el căutase să le imprime în inimile lor. Ei nu imitaseră viaţa plină de lepădare de sine a tatălui lor. Avertizarea dată lui Eli nu făcuse asupra lui Samuel impresia pe care ar fi trebuit să o facă. Într-o anumită măsură, şi el era prea îngăduitor faţă de fiii săi, iar urmarea acestui fapt s-a arătat în caracterul şi în viaţa lor.

Incorectitudinea acestor judecători a pricinuit multă nemulţumire şi a constituit o scuză pentru a cere o schimbare pe care poporul o dorea de multă vreme în ascuns. "Toţi bătrânii lui Israel s-au strâns şi au venit la Samuel, la Rama. Ei au zis: 'Iată că tu eşti bătrân şi copiii tăi nu calcă pe urmele tale; acum pune un împărat peste noi să ne judece, cum au toate neamurile'". Cazurile de abuz din mijlocul poporului nu fuseseră făcute cunoscute lui Samuel. Dacă i s-ar fi spus ce purtări rele au fiii săi, el i-ar fi demis imediat; dar nu lucrul acesta îl doreau petiţionarii. Samuel a văzut că adevăratul lor motiv era mândria şi nemulţumirea, iar cererea lor era urmarea unei intenţii bine cumpănite şi hotărâte. Împotriva lui Samuel nu se ridica nici o plângere. Toţi recunoşteau cinstea şi înţelepciunea conducerii sale, dar bătrânul profet a văzut în cererea lor o acuzaţie împotriva lui şi o încercare directă de a-l da la o parte. Totuşi, el nu şi-a trădat adevăratele sentimente; n-a rostit nici un reproş, ci a adus problema aceasta înaintea Domnului, în rugăciune, şi a căutat sfat numai la El.

Iar Domnul i-a spus lui Samuel: "Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te leapădă, ci pe Mine Mă leapădă, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna de când i-am scos din Egipt până în ziua de azi; M-au părăsit şi au slujit altor dumnezei". Profetului i s-a arătat greşeala pe care o făcea când lăsa să se simtă jignit de purtarea poporului. Nu faţă de el dovediseră ei lipsă de bunăcuviinţă, ci faţă de autoritatea lui Dumnezeu, care îi rânduise pe conducătorii poporului Său. Aceia care îl dispreţuiesc şi îl leapădă pe servul credincios al lui Dumnezeu arată dispreţ nu numai faţă de om, ci şi faţă de Domnul care l-a trimis. Sunt lepădate cuvintele lui Dumnezeu, îndemnurile Lui, sfaturile Lui. Autoritatea Lui era acum cea respinsă.

Timpul celei mai mari prosperităţi a lui Israel fusese acela în care Domnul fusese recunoscut ca Împărat - când legile şi guvernarea instituite de El fuseseră privite ca întrecându-le pe ale celorlalte naţiuni. Moise îi declarase lui Israel următoarele, cu privire la poruncile Domnului: "Aceasta va fi înţelepciunea şi priceperea voastră înaintea popoarelor, care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi şi vor zice: 'Acest neam mare este un popor cu totul înţelept şi priceput!'" (Deut. 4,6). Prin îndepărtarea de Legea lui Dumnezeu, evreii nu au devenit poporul dorit de Dumnezeu şi apoi au pus toate relele - rezultatul propriilor lor păcate şi nebunii - în sarcina guvernării lui Dumnezeu. Atât de deplin fuseseră ei orbiţi de păcat!

Domnul prezisese mai de mult prin profeţii Săi că Israel avea să fie stăpânit de un împărat; dar din aceasta nu reiese că forma aceasta de guvernământ ar fi fost cea mai bună pentru ei sau ar fi fost după voia Lui. El i-a îngăduit poporului să urmeze propria lui alegere, deoarece a refuzat să se conducă după sfatul Său. Osea spune că Domnul, în mânia Lui (Osea 13,11), le-a dat un împărat. Când oamenii aleg să meargă pe căile lor fără să ceară sfat de la Dumnezeu sau dacă acţionează împotriva voinţei Lui clar descoperite, El le satisface dorinţele pentru ca, prin experienţa amară care urmează, să-i facă să-şi dea seama de nebunia lor şi să se căiască de păcatele lor. Tot ce doreşte inima omului împotriva voii lui Dumnezeu se va dovedi în final că e mai mult un necaz decât o bucurie. Dumnezeu dorea ca poporul Său să privească la El ca fiind unicul Legiuitor şi unicul Izvor de putere. Simţind dependenţa lor de Dumnezeu, ei aveau să fie continuu atraşi tot mai aproape de El. Aveau să fie înălţaţi, înnobilaţi şi făcuţi corespunzători pentru înaltul destin la care El îi chemase ca popor ales al Său. Dar prin aşezarea unui om pe tron, gândurile lor erau îndepărtate de Dumnezeu. În cazul acesta îşi puneau nădejdea mai mult în om şi mai puţin în puterea dumnezeiască, iar greşelile împăratului aveau să-i ducă la păcat şi să îndepărteze naţiunea de Dumnezeu.

Samuel a primit porunca să satisfacă cererea, dar să-i avertizeze cu privire la dezaprobarea lui Dumnezeu şi să le facă cunoscute urmările umblării lor. "Samuel a spus toate cuvintele Domnului, poporului care-i cerea un împărat". În chip credincios, el le-a descris poverile ce vor fi aşezate asupra lor şi le-a arătat deosebirea dintre o astfel de stare de apăsare şi starea lor actuală de relativă libertate şi prosperitate. Împăratul lor urma să imite stălucirea şi fastul altor monarhi şi, pentru întreţinerea acestora, în mod necesar trebuia să vină la ei cu cereri grele atât în ce priveşte persoana, cât şi averea lor. Tinerii lor cei mai destoinici aveau să fie luaţi în slujba sa. Pe fiii lor urma să-i ia la carele sale şi între călăreţii lui, ca să alerge înaintea carului lui. Ei trebuia să umple rândurile oştirii lui şi să-i facă armele de război. Fiicele lui Israel aveau să fie luate să pregătească bucatele şi pâinea casei împărăteşti. Pentru a-şi întreţine curtea, împăratul urma să ia cea mai bună parte din câmpiile lor, pe care Domnul li le dăduse. Chiar şi robii şi vitele lor cele mai bune urma să le ia pentru lucrările lui. În afară de aceasta, împăratul urma să ia o zeciuială din toate veniturile lor, din produsele muncii sau din recolta pământului "Şi voi înşivă veţi fi slugile lui", a încheiat profetul. "Şi atunci veţi striga împotriva împăratului vostru pe care-l veţi alege, dar Domnul nu vă va asculta". Oricât de împovărătoare ar fi văzut că sunt cererile monarhiei, de îndată ce monarhia a fost stabilită, ei nu mai puteau s-o desfiinţeze după buna lor plăcere.

Dar poporul a răspuns: "Nu, ci să fie un împărat peste noi, ca să fim şi noi ca toate neamurile; împăratul nostru ne va judeca, va merge înaintea noastră, şi ne va cârmui în toate războaiele noastre".

"Ca toate neamurile". Israeliţii nu-şi dădeau seama că era un privilegiu deosebit şi o binecuvântare să se deosebească în privinţa aceasta de toate neamurile. Dumnezeu îi separase pe israeliţi de toate neamurile, pentru a face din ei propria Sa comoară. Dar ei, dispreţuind această înaltă onoare, doreau cu nerăbdare să imite felul de a fi al păgânilor. Şi totuşi, dorinţa puternică de a se conforma practicilor şi obiceiurilor lumeşti există şi în mijlocul pretinsului popor al lui Dumnezeu. Pe măsură ce se depărtează de Dumnezeu, oamenii urmăresc onorurile şi câştigurile lumii. Creştinii caută continuu să imite deprinderile celor care se închină dumnezeului lumii acesteia. Mulţi susţin că vor avea o influenţă mai mare asupra celor nelegiuiţi dacă se unesc cu oamenii din lume şi imită felul lor de vieţuire. Dar toţi cei care fac astfel se despart de Izvorul puterii lor. Devenind prieteni ai lumii, ei ajung vrăjmaşi ai lui Dumnezeu. De dragul onorurilor lumeşti, ei sacrifică demnitatea nespusă la care i-a chemat Dumnezeu, şi anume de a vesti virtuţile "Aceluia care ne-a chemat de la întuneric la lumina Sa minunată" (1 Petru 2,9).

Cu adâncă durere ascultă Samuel cuvintele poporului; dar Domnul zise: "Ascultă-le glasul şi pune un împărat peste ei". Profetul îşi făcuse datoria. El le înfăţişase cu credincioşie avertizarea, şi ea a fost respinsă. Cu inima împovărată, Samuel i-a dat drumul poporului şi a plecat şi el pentru a pregăti marea schimbare de guvernământ.

Viaţa curată a lui Samuel şi consacrarea lui lipsită de egoism erau o continuă mustrare atât pentru preoţii şi bătrânii care urmăreau numai propriul lor câştig, cât şi pentru mândrul şi firescul popor al lui Israel. Cu toate că nu se înfăţişa cu fast şi lux, totuşi lucrarea lui purta sigiliul Cerului. El era onorat de Mântuitorul lumii, sub a cărui conducere cârmuise poporul evreu. Dar poporul se săturase de evlavia şi consacrarea lui; îi dispreţuia autoritatea plină de modestie şi-l lepăda de dragul unui om care să domnească peste el ca împărat.

În caracterul lui Samuel vedem oglindirea chipului Domnului Hristos. Viaţa curată a Mântuitorului nostru a trezit mânia lui Satana. Viaţa Lui era lumina lumii şi descoperea stricăciunea ascunsă din inima oamenilor. Sfinţenia Domnului Hristos instiga împotriva Lui cele mai sălbatice pasiuni ale celor făţarnici care doreau să treacă drept evlavioşi. Domnul Hristos n-a venit împodobit cu bogăţiile şi onoarea lumii acesteia, şi, cu toate acestea, faptele pe care le săvârşea arătau că avea o putere mai mare decât a oricărui domn de pe pământ. Iudeii aşteptau ca Mesia să sfărâme jugul apăsătorului; cu toate acestea, ei cultivau păcatele care puseseră jugul acesta pe gâtul lor. Dacă Domnul le-ar fi acoperit păcatele şi le-ar fi lăudat evlavia, L-ar fi ales ca împărat; dar ei nu doreau să sufere neînfricata mustrare a viciilor lor. Ei dispreţuiau acea frumuseţe a caracterului în care domneşte bunătatea, curăţia şi sfinţenia, care nu cunoaşte altă ură decât aceea împotriva păcatului. Aşa a fost totdeauna. Lumina cerului îi condamnă pe toţi aceia care refuză să umble în ea. Când sunt mustraţi prin exemplul acelora care urăsc păcatul, cei făţarnici devin unelte ale lui Satana pentru a-i chinui şi persecuta pe cei credincioşi. "Toţi cei ce voiesc să trăiască cu evlavie în Hristos Isus, vor fi prigoniţi" (1 Tim. 3,12).

Cu toate că fusese prezisă mai de mult în profeţie apariţia unei forme monarhice de conducere a poporului Israel, Dumnezeu Îşi rezervase pentru Sine dreptul de a-l alege pe împăratul lor. Evreii au respectat până acum autoritatea lui Dumnezeu, aşa încât şi acum au lăsat alegerea în totul în seama Sa. Alegerea a căzut asupra lui Saul, un fiu al lui Chiş, din seminţia lui Beniamin.

Însuşirile personale ale viitorului împărat erau de aşa natură, încât linguşeau mândria inimii care dusese la dorinţa de a avea un împărat. "Era mai frumos decât oricare dintre copiii lui Israel" (1Sam. 9,2). De o înfăţişare nobilă şi demnă, în floarea vieţii, cu făptura frumoasă şi înaltă, făcea impresia că e născut să comande. Dar farmecului acesta exterior al lui Saul îi lipseau însuşirile cele mai importante care formează adevărata înţelepciune. El nu se obişnuise în tinereţe să-şi înfrâneze pasiunile sale violente şi furi-oase şi nu simţise până atunci puterea înviorătoare a harului lui Dumnezeu.

Saul era fiul unui conducător puternic şi bogat, dar, cu toate acestea, potrivit cu viaţa simplă de pe atunci, se ocupa împreună cu tatăl său de lucrările modeste ale agriculturii. Când câteva din animalele tatălui său s-au pierdut prin munţi, Saul a plecat împreună cu una dintre slugi în căutarea lor. Timp de trei zile au căutat zadarnic şi, cum ajunseseră în apropiere de Rama (vezi Anexa, nota nr. 9), reşedinţa lui Samuel, sluga i-a propus să-l întrebe pe profet cu privire la bunurile pierdute. "Uite, eu am la mine un sfert de siclu de argint", zise el, "îl voi da omului lui Dumnezeu, şi ne va arăta drumul". Lucrul acesta era după obiceiul timpului. Când cineva se apropia de o persoană care era mai presus de el în rang sau slujbă, îi prezenta un mic dar, ca semn de respect.

La apropierea lor de oraş, au întâlnit nişte fete ce ieşeau să scoată apă şi le-au întrebat despre văzător. Ca răspuns, li s-a spus că nu după mult timp trebuia să aibă loc un serviciu divin şi că profetul sosise chiar atunci; trebuia să se aducă o jertfă "pe înălţime", iar după aceea trebuia să aibă loc o masă de jertfă. Sub administraţia lui Samuel se făcuse o schimbare. La data când fusese el chemat de Dumnezeu, serviciile divine de la templu erau privite cu dispreţ. Oamenii "nesocoteau darurile Domnului" (1 Sam. 2,17). Acum, serviciul divin fusese repus în cinste în toată ţara şi poporul dovedea înclinaţia inimii spre cele religioase. Întrucât la cortul întâlnirii nu avea loc nici un serviciu divin, jertfele se aduceau deocamdată altundeva, iar cetăţile preoţilor şi leviţilor, unde poporul se ducea pentru a primi învăţătură, erau folosite în acest scop. De obicei, pentru aducerea jertfelor se foloseau locurile cele mai înalte din localităţile acestea, motiv pentru care se şi numeau înălţimi.

La poarta cetăţii, Saul s-a întâlnit cu profetul. Dumnezeu îi descoperise lui Samuel că la data aceea îi va fi prezentat cel care fusese ales să fie împărat al lui Israel. Pe când stăteau faţă în faţă, Domnul i-a spus lui Samuel: "Iată omul, despre care ţi-am vorbit; el va domni peste poporul Meu".

La rugămintea lui Saul: "Arată-mi, te rog, unde este casa văzătorului", Samuel a răspuns: "Eu sunt văzătorul". Asigurându-l că animalele fuseseră găsite, profetul a stăruit de el să rămână pentru a lua parte la festivitate, dându-i a înţelege unele lucruri care aveau mare importanţă. "Şi pentru cine este păstrat tot ce este mai de preţ în Israel? Oare nu pentru tine şi pentru toată casa tatălui tău?" Inima ascultătorului s-a cutremurat la cuvintele profetului. Fără îndoială, înţelesese ceva din ele, căci căutarea unui împărat devenise pentru toată naţiunea o problemă de cel mai mare interes. Dar considerând cu modestie persoana sa ca fiind de prea puţină însemnătate, Saul răspunse: "Oare nu sunt eu... din una din cele mai mici seminţii ale lui Israel? Şi familia mea nu este cea mai mică dintre toate familiile din seminţia lui Beniamin? Pentru ce dar îmi vorbeşti astfel?"

Samuel l-a condus pe străin la locul de întâlnire, unde se adunaseră fruntaşii cetăţii. După dispoziţiile date de profet, locul de cinste i-a fost dat lui Saul şi i s-a aşezat în faţă porţia cea mai bună. După încheierea serviciului divin, Samuel l-a dus pe oaspetele său la el acasă şi acolo a stat de vorbă cu el pe terasă, prezentându-i marile principii pe care fusese întemeiată conducerea lui Israel, căutând în felul acesta să-l pregătească, în oarecare măsură, pentru înalta lui poziţie.

A doua zi dimineaţa, când Saul a pornit la drum, profetul a mers cu el. La ieşirea din cetate, a poruncit ca sluga să meargă înainte. Apoi i-a poruncit lui Saul să se oprească pentru a primi o solie pe care i-o încredinţa Dumnezeu. "Samuel a luat sticluţa cu untdelemn şi a turnat-o pe capul lui Saul. Apoi l-a sărutat şi a zis: 'Nu te-a uns Domnul ca să fii căpetenia moştenirii Lui?'" Ca dovadă că făcuse lucrul acesta pe temeiul autorităţii divine, Samuel i-a spus toate întâmplările ce trebuia să aibă loc la întoarcerea spre casă şi l-a asigurat pe Saul că va fi împuternicit de Duhul lui Dumnezeu pentru slujba ce-l aştepta. "Duhul Domnului va veni peste tine", spuse profetul, "şi vei fi prefăcut într-un alt om. Când ţi se vor împlini semnele acestea, fă ce vei găsi de făcut, căci Dumnezeu este cu tine".

Saul şi-a continuat drumul mai departe şi totul s-a petrecut aşa cum spusese profetul. Aproape de graniţa lui Beniamin, i s-a spus că animalele pierdute fuseseră găsite. Pe podişul Tabor, a întâlnit trei oameni care se urcau la Betel pentru a se închina lui Dumnezeu. Unul ducea trei iezi, pentru jertfă, altul trei pâini, iar al treilea un burduf cu vin pentru masa de jertfă. L-au salutat pe Saul conform obiceiului şi i-au dat două dintre cele trei pâini. La Ghibea, cetatea de unde era el, o ceată de profeţi care se întorceau de pe "înălţime" cântau laudă lui Dumnezeu cu muzică din flaut, harpă, timpane şi cobze. Când s-a apropiat Saul de ei, Duhul Domnului a venit peste el, a început să cânte cu ei şi să proorocească. El vorbea atât de curgător şi cu atâta înţelepciune şi participa cu atâta zel la cele spre onoarea lui Dumnezeu, încât aceia care-l cunoscuseră mai înainte exclamau uimiţi: "Ce s-a întâmplat cu fiul lui Chiş? Oare şi Saul este între prooroci?"

Când Saul s-a unit cu profeţii serviciului de adorare a lui Dumnezeu, s-a produs în el o mare schimbare prin Duhul lui Dumnezeu. Lumina curăţiei şi sfinţeniei lui Dumnezeu a strălucit în întunericul inimii fireşti. El s-a văzut aşa cum era, cum îl vedea Dumnezeu. A văzut frumuseţea sfinţeniei. De acum era chemat să ducă lupta împotriva păcatului şi a lui Satana şi i s-a arătat că numai de la Dumnezeu trebuie să primească puterea necesară pentru această luptă. Planul de Mântuire, care mai înainte îi păruse întunecos şi nelămurit, i-a fost descoperit puterii sale de pricepere. Domnul i-a acordat curaj şi înţelepciune pentru înalta chemare. El i-a descoperit Izvorul puterii şi al harului şi i-a luminat mintea cu privire la cererile lui Dumnezeu şi la propria sa datorie.

Ungerea lui Saul ca împărat nu fusese făcută cunoscută poporului. Alegerea lui Dumnezeu trebuia să aibă loc public, prin tragere la sorţi. În scopul acesta, Samuel a chemat poporul la Miţpa. Mai întâi s-au făcut rugăciuni ca Dumnezeu să-i călăuzească; apoi a urmat ceremonia solemnă a tragerii la sorţi. În tăcere, poporul aştepta rezultatul. S-a tras la sorţi mai întâi seminţia, apoi neamul şi în sfârşit familia, pentru ca în cele din urmă să fie tras sorţul pentru Saul, fiul lui Chiş, omul ales. Dar Saul nu era în adunare. Împovărat de simţământul marii răspunderi care trebuia să-i revină, se retrăsese pe ascuns. A fost adus înapoi la adunare, care a văzut cu mândrie şi satisfacţie că el avea o înfăţişare nobilă şi împărătească, întrecându-i pe toţi "de la umăr în sus". Însuşi Samuel a exclamat, când l-a înfăţişat poporului: "Vedeţi pe cel pe care l-a ales Domnul? Nu este nimeni în tot poporul care să fie ca el". Iar ca răspuns, din piepturile acelei mari mulţimi s-a înălţat un prelung şi puternic strigăt de bucurie: "Trăiască împăratul!"

Apoi Samuel a expus înaintea poporului "dreptul împărăţiei", explicând lămurit principiile pe care se întemeia conducerea monarhică şi după care trebuia să se conducă. Împăratul nu trebuia să fie un monarh absolut, ci puterea lui trebuia să rămână subordonată voinţei Celui Prea Înalt. Cuvântarea aceasta a fost scrisă într-o carte în care s-au notat prerogativele împăratului, precum şi drepturile şi privilegiile poporului. Cu toate că naţiunea lepădase avertizarea dată de Samuel, profetul, chiar fiind constrâns să se plece în faţa dorinţelor lor, cu sinceritate căuta să le apere libertăţile cât mai mult posibil.

În timp ce, în general, poporul era gata să-l recunoască pe Saul ca împărat, s-a format totuşi un puternic partid advers. Căci alegerea unui împărat din seminţia lui Beniamin, cea mai mică dintre seminţii - trecând cu vederea atât seminţia lui Iuda, cât şi pe cea a lui Efraim, cele mai mari şi mai puternice seminţii - era o desconsiderare pe care n-o puteau admite. Ei nu au vrut să-i jure credinţă lui Saul şi nici să-i aducă darurile obişnuite. Aceia care au fost cei mai aprigi în a cere un împărat erau acum cei care nu doreau să-l admită cu recunoştinţă pe acela pe care-l rânduise Dumnezeu. Aderenţii fiecărui partid aveau favoriţii lor pe care ar fi dorit să-i vadă aşezaţi pe tron şi mai mulţi conducători ar fi dorit să primească ei onoarea aceasta. Invidia şi gelozia mocneau în inima multora. Străduinţele depuse din mândrie sau înălţare de sine au condus la dezamăgire şi nemulţumire.

Saul considera că nu e lucru înţelept să primească demnitatea împărătească într-o astfel de stare de lucruri. Lăsându-l în continuare pe Samuel la conducere, el s-a înapoiat la Ghibea. El a fost condus cu toată cinstea de o grupă de oameni care, văzând în alegerea lui o hotărâre dumnezeiască, erau hotărâţi să-l susţină. Dar el n-a făcut nici un efort ca să-şi impună dreptul la tron cu forţa. Acasă, în ţinutul muntos al lui Beniamin, s-a ocupat în linişte de lucrările agriculturii şi a lăsat pe deplin în mâna lui Dumnezeu apărarea autorităţii sale.

Curând după alegerea lui Saul au năvălit amoniţii, sub conducerea regelui lor Nahaş, în ţinutul seminţiilor de la răsărit de Iordan, ameninţând cetatea Iabes din Galaad. Locuitorii au încercat să obţină un legământ de pace, obligându-se să le plătească bir amoniţilor. Însă regele lor, plin de sălbăticie, era dispus să încheie acest legământ numai cu condiţia de a-i scoate fiecăruia dintre ei ochiul drept, ca să facă din ei dovada veşnică a puterii lui.

Oamenii din cetatea asediată au cerut un răgaz de şapte zile. Până atunci amoniţii s-au retras, zicând că prin aceasta vor face şi mai strălucitoare biruinţa lor. Îndată au fost trimişi soli din Iabes pentru a cere ajutor de la seminţiile ce se aflau la apus de Iordan. Vestea a fost adusă la Ghibea, provocând o mare spaimă. Saul, care se întorcea seara de la câmp, unde arase toată ziua, a auzit jelirile zgomotoase ale poporului care-i spuneau că trebuie să se fi întâmplat o mare nenorocire. El zise: "Ce are poporul de plânge?" Când i s-a povestit dezonoranta întâmplare, s-au trezit toate puterile care dormitau în el. "Duhul lui Dumnezeu a venit peste el... A luat o pereche de boi, i-a tăiat în bucăţi şi le-a trimis prin soli în tot ţinutul lui Israel, zicând: 'Oricine nu va merge după Saul şi Samuel, îşi va vedea boii tăiaţi la fel'".

Trei sute treizeci de mii de bărbaţi s-au adunat pe platoul Bezec sub comanda lui Saul. Îndată au fost trimişi soli la cetatea asediată, cu asigurarea că a doua zi dimineaţa, chiar în ziua când trebuia să se supună amoniţilor, puteau să aştepte ajutor. Printr-un marş forţat în timpul nopţii, Saul şi oştirea lui au trecut Iordanul, ajungând la Iabes în "straja dimineţii". Ca şi Ghedeon, el îşi împărţi oştirea în trei grupe şi se aruncă de îndată asupra amoniţilor care, fără să viseze măcar primejdia, erau mai puţin ca oricând de strajă. În panica ce a urmat, au fost bătuţi deplin. "Cei ce au scăpat, au fost risipiţi şi n-au rămas doi laolaltă" dintre ei.

Rapida hotărâre şi vitejia lui Saul, ca şi talentul strategic de care a dat dovadă, conducând cu succes o oştire atât de mare, erau însuşiri pe care le ceruse poporul pentru a putea să se compare cu alte naţiuni. Poporul îl salută acum ca împărat, atribuind succesul puterii omeneşti şi uitând în felul acesta că, fără binecuvântarea deosebită a lui Dumnezeu, toate străduinţele ar fi fost zadarnice. În entuziasmul lor, unii au făcut propunerea ca să fie omorâţi toţi aceia care la început au refuzat să recunoască autoritatea lui Saul. Dar împăratul a intervenit zicând: "Nimeni nu va fi omorât în ziua aceasta, căci astăzi Domnul a dat o izbăvire lui Israel". Aici Saul a dovedit schimbarea ce avusese loc în caracterul lui. În loc de a-şi atribui sieşi onoarea, toată onoarea I-a dat-o lui Dumnezeu. În loc de a dovedi o dorinţă de răzbunare, el a manifestat un duh de îndurare şi de iertare. Aceasta este o dovadă de netăgăduit că harul lui Dumnezeu locuieşte în inimă.

Acum, Samuel a propus să aibă loc o adunare naţională la Ghilgal, pentru ca acolo să întărească oficial împărăţia lui Saul. Aşa s-a făcut şi "au adus jertfe de mulţumire înaintea lui Dumnezeu şi Saul şi toţi oamenii lui s-au veselit foarte mult acolo".

Ghilgal fusese locul unde Israel şi-a ridicat prima tabără în ţara făgăduită. Aici a ridicat Iosua, prin poruncă dumnezeiască, monumentul de douăsprezece pietre pentru a imortaliza trecerea prin Iordan. Aici fusese reînnoită circumciziunea. Aici au sărbătorit primul Paşte după păcătuirea de la Cadeş şi călătoria prin pustie. Aici încetase mana. Aici Se descoperise Conducătorul oştirii Domnului ca supremul Comandant al oştirii lui Israel. De aici se urcaseră pentru a cuceri Ierihonul şi cetatea Ai. Aici îşi primise Acan pedeapsa pentru păcatul său şi aici se încheiase legământul acela cu gabaoniţii, când israeliţii au fost pedepsiţi pentru neglijenţa lor de a cere sfat de la Dumnezeu. Pe acest podiş, legat de atâtea amintiri emoţionante, au stat Samuel şi Saul şi, când s-au potolit strigătele care îl salutau pe împărat, bătrânul profet a rostit cuvântarea sa de rămas bun, ca fost conducător al naţiunii.

"Iată", a zis el, "v-am ascultat în tot ce mi-aţi zis, şi am pus un împărat peste voi. De acum, iată împăratul care va merge înaintea voastră. Cât despre mine, eu sunt bătrân, am albit... ; am umblat înaintea voastră din tinereţe până în ziua de azi. Iată-mă! Mărturisiţi împotriva mea, în faţa Domnului şi în faţa unsului Lui: cui i-am luat boul, sau cui i-am luat măgarul? Pe cine am apăsat, şi pe cine am năpăstuit? De la cine am luat mită ca să închid ochii asupra lui? Mărturisiţi, şi vă voi da înapoi".

Într-un glas, poporul a răspuns: "Nu ne-ai apăsat, nu ne-ai năpăstuit şi nici n-ai primit nimic din mâna nimănui".

Samuel nu căuta numai să-şi îndreptăţească propriile sale fapte. El făcuse chiar mai înainte cunoscute principiile de care trebuia să fie condus atât poporul, cât şi împăratul şi dorea să adauge la acestea greutatea propriului său exemplu. Din copilărie fusese legat de lucrarea lui Dumnezeu şi, în decursul îndelungatei sale vieţi, avusese înaintea sa o singură ţintă, şi anume onoarea lui Dumnezeu şi prosperitatea deplină a lui Israel.

Înaintea oricărei speranţe de bine pentru popor, israeliţii trebuia să fie aduşi la pocăinţă înaintea lui Dumnezeu. Din cauza păcatului, ei îşi pierduseră credinţa în Dumnezeu şi în capacitatea Lui de a-Şi apăra lucrarea. Înainte ca ei să poată avea adevărata pace, trebuia să fie făcuţi să vadă şi să recunoască exact păcatele de care erau vinovaţi. Ei spuseseră că scopul pentru care doreau un împărat era acesta: "împăratul nostru ne va judeca, va merge înaintea noastră şi ne va cârmui în războaiele noastre". Samuel a povestit istoria lui Israel din ziua de când Dumnezeu îi scosese din Egipt. Domnul, Împăratul împăraţilor, fusese în fruntea lor şi condusese războaiele lor. Adesea, păcatele lor îi vânduseră în mâna inamicilor, dar ei încă nu se întorseseră de pe căile lor rele, când mila lui Dumnezeu le ridicase un eliberator. "Domnul a trimis pe Ierubaal şi pe Barac, pe Iefta şi pe Samuel şi v-a izbăvit din mâna vrăjmaşilor voştri care vă înconjurau şi aţi locuit în linişte". Şi, cu toate acestea, când s-a apropiat primejdia, au strigat: "Un împărat să domnească peste noi", după cum spunea profetul, "totuşi Domnul, Dumnezeul vostru era împăratul vostru".

Apoi Samuel a continuat: "Acum, mai aşteptaţi aici, ca să vedeţi minunea pe care o va face Domnul sub ochii voştri. Nu suntem la seceratul grânelor? Voi striga către Domnul, şi va trimite tunete şi ploaie. Să ştiţi atunci şi să vedeţi cât de rău aţi făcut înaintea Domnului, când aţi cerut un împărat pentru voi". "Samuel a strigat către Domnul şi Domnul a trimis chiar în ziua aceea tunete şi ploaie". În timpul seceratului grânelor, în mai şi iunie, în Orient nu ploua. Cerul era fără nori, iar atmosfera era limpede şi liniştită. O vijelie atât de puternică în această perioadă din an a umplut inima tuturor de spaimă. În umilinţă, poporul îşi recunoscu de data aceasta păcatul - exact acel păcat de care se făcuse vinovat. "Roagă-te Domnului, Dumnezeului tău, pentru robii tăi, ca să nu murim; căci la toate păcatele noastre am mai adăugat şi pe acela de a cere un împărat pentru noi".

Samuel nu a lăsat poporul într-o stare de deznădejde, căci aceasta ar fi zădărnicit orice încercare pentru o vieţuire mai bună. Satana i-ar fi făcut să-L privească pe Dumnezeu ca fiind aspru şi neiertător şi ar fi fost expuşi astfel la numeroase ispite. Dumnezeu este milos şi iertător, totdeauna gata să dovedească milă faţă de poporul Său, dacă el ascultă de glasul Lui. "Nu vă temeţi!" a răsunat solia lui Dumnezeu prin servul Său: "Aţi făcut tot răul acesta, dar nu vă abateţi de la Domnul şi slujiţi Domnului din toată inima voastră. Nu vă abateţi de la El; altfel aţi merge după lucruri de nimic, care nu aduc nici folos, nici izbăvire, pentru că sunt lucruri de nimic. Domnul nu va părăsi pe poporul Lui".

Samuel n-a spus nimic despre desconsiderarea la care fusese supus; n-a rostit nici un cuvânt de mustrare pentru nerecunoştinţa cu care Israel răsplătise lunga lui viaţă de lepădare de sine, ci el i-a asigurat că inima lui simte şi mai departe pentru ei: "Departe iarăşi de mine să păcătuiesc împotriva Domnului, încetând să mă rog pentru voi! Vă voi învăţa calea cea bună şi cea dreaptă. Temeţi-vă numai de Domnul şi slujiţi-I cu credincioşie din toată inima voastră; căci vedeţi ce putere desfăşoară El printre voi. Dar, dacă veţi face răul, veţi pieri, voi şi împăratul vostru".