Cap. 54 - Samson

 

În mijlocul apostaziei care se întindea tot mai mult, închinătorii credincioşi ai lui Dumnezeu au continuat să se roage stăruitor pentru eliberarea lui Israel. Chiar dacă părea că nu sunt ascultaţi, chiar dacă an după an puterea apăsătorilor devenea tot mai chinuitoare, providenţa divină le pregătea totuşi un ajutor. Chiar în primii ani ai apăsării din partea filistenilor, s-a născut un copil prin care Dumnezeu a rânduit să umilească puterea acestor vrăjmaşi puternici.

La hotarele ţinutului deluros care domina podişul filistean se afla orăşelul ţorea. Aici locuia familia lui Manoah, din seminţia lui Dan, una dintre puţinele familii care rămăseseră credincioase Domnului în mijlocul apostaziei generale. „Îngerul Domnului" i S-a arătat soţiei sterpe a lui Manoah, cu vestea că ea va naşte un fiu prin care Domnul dorea să înceapă să-l izbăvească pe Israel. În vederea acestui lucru, Îngerul i-a dat îndrumări atât cu privire la propria ei viaţă cât, şi cu privire la educaţia copilului. „Acum ia bine seama să nu bei nici vin, nici băutură tare, şi să nu mănânci nimic necurat". Şi aceeaşi oprelişte trebuia să fie respectă de la început şi pentru copil, cu adăugarea faptului că părul său nu trebuia să fie tăiat; copilul trebuia să fie închinat Domnului, ca nazireu, de la naştere.

Femeia l-a căutat pe soţul ei şi, după ce i L-a descris pe Înger, a repetat solia Sa. Temându-se ca nu cumva să se facă vreo greşeală în lucrarea însemnată încredinţată ei, bărbatul s-a rugat după aceea: „Doamne, Te rog, să mai vină o dată la noi omul lui Dumnezeu pe care l-ai trimis, şi să ne înveţe ce să facem pentru copilul care se va naşte".

Când, mai târziu, Îngerul S-a arătat din nou, întrebarea îngrijorată a lui Manoah a fost: „Acum, dacă se va împlini cuvântul Tău, ce va trebui să păzim cu privire la copil, şi ce va fi de făcut?" Îndrumările anterioare au fost repetate: „Femeia să se ferească de tot ce i-am spus. Să nu guste nici un rod din viţă, să nu bea nici vin, nici băutură tare şi să nu mănânce nimic necurat; să păzească tot ce i-am poruncit".

Copilul făgăduit lui Manoah era rânduit de Dumnezeu să facă o lucrare însemnată, iar pentru a câştiga însuşirile necesare acestei însărcinări era nevoie să fie bine îndrumate atât deprinderile mamei, cât şi ale copilului. După porunca Îngerului, Manoah nu trebuia să-i îngăduie soţiei sale să bea vin sau băutură îmbătătoare şi nici să mănânce ceva necurat. „Tot ce i-am poruncit" aşa trebuia să facă. Copilul va fi influenţat spre bine sau spre rău prin deprinderile mamei. Ea însăşi trebuie să fie stăpânită de principii şi să practice cumpătarea şi stăpânirea de sine, dacă vrea într-adevăr binele copilului ei. Sfătuitori neînţelepţi vor căuta să o convingă pe mamă că e nevoie să-şi îndeplinească orice dorinţă şi orice poftă; dar învăţătura aceasta este greşită şi nesănătoasă. Prin porunca expresă a lui Dumnezeu, mama este aşezată sub cea mai solemnă obligaţie de a exercita stăpânire de sine.

Şi atât taţii, cât şi mamele sunt părtaşi ai acestei răspunderi. Ambii părinţi le transmit copiilor lor particularităţile lor corporale şi spirituale, înclinaţiile şi poftele lor. Din cauza necumpătării părinţilor, adesea, copiii sunt lipsiţi de putere morală şi corporală. Cei ce folosesc băuturile alcoolice şi tutunul le transmit copiilor poftele lor nesăţioase, sângele lor aprins şi nervii lor excitaţi. Oamenii desfrânaţi le lasă adesea ca moştenire urmaşilor poftele lor nesfinte şi chiar boli dezgustătoare. Şi, întrucât copiii au şi mai puţină putere să se împotrivească ispitei decât părinţii lor, fiecare generaţie are tendinţa să decadă tot mai mult. Părinţii sunt răspunzători în cea mai mare parte nu numai pentru patimile aprinse şi poftele sucite ale copiilor lor, dar şi pentru defectele multora care se nasc surzi, orbi, bolnăvicioşi.

Fiecare tată şi fiecare mamă ar trebui să se întrebe: „Ce să facem pentru copilul care se va naşte?" Lucrarea influenţelor dinainte de naştere este prea puţin apreciată de cei mai mulţi; dar învăţătura pe care Cerul le-a trimis-o acestor părinţi evrei, şi care a fost repetată de două ori în chipul cel mai solemn, arată cum priveşte Creatorul nostru această problemă.

Şi nu era suficient ca făgăduitul copil să primească de la părinţi o bună moştenire. Aceasta trebuia să fie urmată de o educaţie îngrijită şi de formarea deprinderilor bune. Dumnezeu a poruncit ca viitorul judecător şi salvator al lui Israel să fie îndrumat din copilărie către înfrânarea strictă a poftelor. Chiar de la naştere trebuia să fie nazireu, fapt prin care avea să-i fie totdeauna oprită folosirea vinului şi a băuturilor îmbătătoare. Lecţiile de cumpătare, lepădare şi stăpânire de sine trebuie date copilului chiar din fragedă pruncie.

Interdicţia îngerului cuprindea în sine tot ce este „necurat". Deosebirea dintre alimentele curate şi necurate nu era doar o rânduială ceremonială şi arbitrară, ci se sprijinea pe principii de sănătate. Prin observarea acestei deosebiri poate fi explicată, în mare măsură, vitalitatea deosebită care a caracterizat poporul iudeu mii de ani. Principiile cumpătării trebuie duse mai departe, trecând de simpla abţinere de la folosirea băuturilor alcoolice. Folosirea alimentelor excitante sau indigeste este adesea tot atât de dăunătoare sănătăţii şi, în multe cazuri, seamănă sămânţa beţiei. Adevărata cumpătare ne învaţă să ne reţinem de la tot ce este dăunător şi să folosim cu pricepere pe cele sănătoase. Puţini sunt aceia care pricep aşa cum ar trebui legătura strânsă ce există între deprinderile lor de vieţuire şi destoinicia lor în această viaţă şi soarta lor veşnică. Apetitul trebuie să fie supus continuu puterilor morale şi intelectuale. Trupul să slujească duhului, iar nu duhul trupului.

Făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Manoah a fost împlinită la vremea ei prin naşterea unui fiu, căruia i s-a dat numele Samson. Pe măsură ce creştea, băiatul dovedea că era înzestrat cu o putere corporală nemaipomenită. Totuşi, aceasta depindea nu atât de mult - cum de altfel ştiau prea bine şi Samson, şi părinţii lui - de muşchii lui cei puternici, cât de starea lui de nazireu, al cărei semn era părul lui lung. Dacă ar fi îndeplinit poruncile dumnezeieşti tot atât de credincios ca şi părinţii lui, Samson ar fi avut parte de o viaţă nobilă şi fericită. Dar relaţiile cu cei idolatri l-au stricat. Întrucât orăşelul ţorea se afla aproape de hotarul filistenilor, Samson s-a împrietenit cu ei. În felul acesta, din tinereţe a avut relaţii strânse care i-au întunecat toată viaţa. Lui Samson i-a plăcut o tânără care locuia în orăşelul filistean Timna şi s-a hotărât să o ia de soţie. Singurul răspuns dat părinţilor săi temători de Dumnezeu, care s-au străduit să-l convingă să renunţe la planul său, a fost: „Îmi place". În cele din urmă, părinţii au cedat dorinţelor lui şi nunta a avut loc.

Chiar atunci când a ajuns la vârsta de bărbat, când trebuia să îndeplinească chemarea dumnezeiască - mai presus de toate, timpul când trebuia să-I rămână credincios lui Dumnezeu - Samson a intrat în legături cu vrăjmaşii lui Israel. El n-a întrebat dacă Îl poate proslăvi mai bine pe Dumnezeu dacă se uneşte cu persoana pe care şi-a ales-o singur sau dacă nu cumva se situează într-o poziţie din care nu poate îndeplini scopul ce trebuia să fie realizat prin viaţa lui. Dumnezeu le-a făgăduit înţelepciune tuturor celor care caută să-L proslăvească, dar aceia care sunt nesăţioşi în a-şi împlini poftele nu au nici o făgăduinţă.

Cât de mulţi se poartă ca Samson! De câte ori se încheie căsătorii între credincioşi şi necredincioşi, pentru că la alegere domneşte înclinaţia soţului sau soţiei! Părţile nu cer sfat de la Dumnezeu şi nici nu au în vedere onoarea Lui. Creştinismul trebuie să aibă o putere stăpânitoare asupra legăturilor de căsătorie; dar prea adesea se întâmplă ca principiile care duc la această unire să nu fie în concordanţă cu principiile creştine. Satana caută fără încetare să-şi sporească puterea asupra poporului lui Dumnezeu, îndemnându-l să încheie legământ cu supuşii lui, iar pentru a ajunge la aceasta, el caută să trezească în inimi pasiuni nesfinte. Dar în Cuvântul Său, Domnul l-a învăţat lămurit pe poporul Său să nu se unească cu aceia în care nu locuieşte iubirea Lui. „Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii?" (2 Cor. 6, 15.16).

La sărbătoarea nunţii lui, Samson a fost adus în legături de familie cu aceia care Îl urau pe Dumnezeul lui Israel. Acela care de bunăvoie intră în legături de felul acesta se va vedea constrâns să se conformeze, într-o măsură oarecare, obiceiurilor şi datinilor tovarăşilor săi. Timpul folosit în felul acesta este mai rău decât irosit. Se cultivă gânduri şi se rostesc cuvinte care tind să dărâme cetăţuia principiilor şi să slăbească citadela sufletului.

Femeia, de dragul căreia Samson călcase porunca lui Dumnezeu, pentru ca să o aibă, s-a dovedit necredincioasă faţă de soţul ei chiar înainte de a se fi sfârşit sărbătoarea nunţii. Indignat de această lipsă de credincioşie, Samson a părăsit-o şi s-a întors singur, deocamdată, la casa părintească din ţorea. Mai târziu, după ce i s-a mai potolit mânia, când s-a întors să-şi ia mireasa, a găsit-o căsătorită cu un altul. Apoi, când în răzbunarea lui a devastat semănăturile şi viile filistenilor, i-a provocat prin aceasta s-o ucidă, cu toate că ameninţările lor o duseseră la înşelăciunea aceea cu care a început necazul. Samson îşi dovedise puterea lui minunată când, cu mâna goală, a ucis un leu tânăr, iar la Ascalon a omorât treizeci de bărbaţi. De această dată, stăpânit de mânie din cauza uciderii barbare a soţiei sale, a pus mâna pe filisteni şi „i-a bătut aspru". Dorind apoi un adăpost mai sigur în faţa vrăjmaşilor săi, s-a retras la „stânca Etam" din Iuda.

În locul acesta a fost urmărit de o oaste puternică, iar locuitorii din Iuda, în spaima lor, s-au învoit să-l predea vrăjmaşilor. Ca urmare a acestei hotărâri, trei mii de bărbaţi din Iuda s-au dus la el. Dar, chiar în aşa de mare număr fiind, nu ar fi îndrăznit să se apropie de el dacă nu s-ar fi simţit siguri că el nu le va face nici un rău concetăţenilor lui. Samson s-a învoit să fie legat şi predat filistenilor, dar le-a cerut mai întâi bărbaţilor lui Iuda făgăduinţa că nu-l vor ataca, constrângându-l în felul acesta să-i omoare. S-a lăsat deci legat cu două funii noi şi a fost dus în tabăra vrăjmaşilor, însoţit de strigăte de bucurie. Dar, în timp ce strigătele lor trezeau ecouri printre stânci, „Duhul Domnului a venit peste el". El a rupt frânghiile cele noi şi tari ca şi cum ar fi fost nişte fire arse de foc. Apoi, luând în mână prima armă ce i-a stat la îndemână şi care, deşi nu era decât o falcă de măgar, a ajuns mai aprigă decât o sabie sau o suliţă, i-a lovit pe filisteni până când au fugit îngroziţi, lăsând şi o mie de morţi pe câmpul de bătaie.

Dacă ar fi fost gata să se unească cu Samson şi să exploateze biruinţa, israeliţii ar fi scăpat de puterea apăsătorului. Dar ajunseseră laşi şi lipsiţi de curaj. Ei au neglijat să împlinească însărcinarea pe care le-o dăduse Dumnezeu, şi anume să-i alunge pe păgâni; se făcuseră părtaşi la datinile lor degradante, suferiseră ororile lor şi le scuzaseră chiar şi nedreptăţile, atâta timp cât nu erau îndreptate împotriva lor. Când au fost aduşi sub puterea apăsătorului, s-au plecat ca nişte sclavi la această umilire de care ar fi putut să scape dacă ar fi ascultat de Dumnezeu. Chiar şi atunci când Domnul a ridicat un salvator între ei, nu rareori l-au părăsit şi s-au unit cu vrăjmaşii.

După această biruinţă israeliţii l-au făcut pe Samson judecător şi el a domnit douăzeci de ani peste Israel. Dar un pas greşit pregăteşte drumul pentru un altul. Samson călcase porunca lui Dumnezeu, luându-şi o soţie dintre filisteni, şi din nou îndrăzni să meargă între ei - vrăjmaşii lui de moarte acum - pentru a-şi satisface o poftă nepermisă. Încrezându-se în marea lui putere care produsese atâta groază printre filisteni, se duse fără sfială la Gaza, intrând la o femeie desfrânată din locul acela. Locuitorii cetăţii au aflat de prezenţa sa şi erau nerăbdători să se răzbune. Vrăjmaşul era prins sigur înăuntrul zidurilor cetăţii celei mai întărite dintre toate cetăţile; erau siguri de prada lor şi aşteptau dimineaţa pentru ca să-şi definitiveze biruinţa. La miezul nopţii Samson s-a trezit. Glasul acuzator al conştiinţei îl umplea de nelinişte la gândul că a călcat legământul de nazireu. Dar, în ciuda păcatului său, îndurarea lui Dumnezeu nu-l părăsise. Din nou l-a ajutat puterea Lui minunată pentru a-l scăpa. Mergând la porţile cetăţii, le-a smuls din locul lor şi le-a dus împreună cu stâlpii şi zăvoarele lor pe vârful unui deal, pe drumul către Ierihon.

Dar cu toate că abia scăpase, nu s-a lăsat de faptele lui rele. Nu a mai îndrăznit să se ducă între filisteni, dar a continuat să caute acele plăceri senzuale care l-au dus la pieire. „După aceea a iubit o femeie în valea Sorec", nu departe de locul său de naştere. Numele ei era Dalila, „mistuitoarea". Valea Sorec era vestită pentru viile ei; şi acestea erau o ispită pentru nazireul călător, care începuse să consume vin, şi în felul acesta rupsese încă una dintre legăturile care îl uneau cu Dumnezeu şi sfinţenia Sa. Filistenii urmăreau de aproape tot ce făcea vrăjmaşul lor, iar când el s-a înjosit prin această nouă legătură de iubire, s-au hotărât să-l nimicească prin Dalila.

O delegaţie formată din bărbaţii cel mai bine văzuţi din fiecare provincie a filistenilor a fost trimisă în valea Sorec. Ei nu îndrăzneau să încerce să-l prindă cât timp era stăpânit de puterea lui cea mare, dar planul era să afle, dacă era posibil, secretul puterii lui. De aceea au mituit-o pe Dalila cu bani, ca să afle lucrul acesta şi să li-l dezvăluie.

De câte ori trădătoarea îl urmărea cu întrebările ei, el o înşela, spunând că şi peste el ar veni slăbiciunea celorlalţi oameni dacă s-ar purta cu el într-un anumit mod. Când ea punea la încercare afirmaţia lui, se dovedea că este o înşelăciune. Atunci, învinovăţindu-l că o înşeală, i-a spus: „Cum poţi spune: ‘Te iubesc!’ când inima ta nu este cu mine? Iată că de trei ori ţi-ai bătut joc de mine şi nu mi-ai spus de unde-ţi vine puterea ta cea mare". De trei ori avusese Samson dovada palpabilă că filistenii erau învoiţi cu amanta lui să-l distrugă; dar de câte ori uneltirea ei eşua, ea spunea că a fost o glumă, iar el alunga orbeşte teama.

În fiecare zi Dalila insista cu cererea ei, până când „sufletul său s-a umplut de o nelinişte de moarte"; dar, cu toate acestea, o putere ciudată îl ţinea legat de ea. Biruit în cele din urmă, Samson i-a destăinuit taina: „Briciul n-a trecut peste capul meu, pentru că sunt închinat Domnului din pântecele maicii mele. Dacă aş fi ras, puterea m-ar părăsi, aş slăbi, şi aş fi ca oricare alt om". Imediat a fost trimis un sol la domnitorii filistenilor, stăruind pe lângă ei să vină fără întârziere. În timp ce luptătorul dormea, pletele grele ale părului de pe capul lui au fost îndepărtate. Apoi ea strigă aşa cum făcuse şi de trei ori mai înainte: „Filistenii sunt asupra ta, Samson!" Trezindu-se brusc, el a crezut că va putea să-şi folosească puterea nimicindu-i, aşa cum făcuse şi altădată; dar braţele lipsite de putere nu l-au mai ascultat şi şi-a dat seama că „Domnul Se lepădase de el". După ce i-a fost tăiat părul, Dalila a început să-l necăjească, să-l facă să sufere, punând astfel la încercare puterea lui, deoarece filistenii nu îndrăzneau să se apropie de el până ce nu erau pe deplin convinşi că-l părăsise puterea. Atunci au pus mâna pe el şi l-au dus la Gaza, după ce mai întâi i-au scos ambii ochi. Aici a fost legat cu lanţuri în închisoarea lor şi pus la munci grele.

Ce schimbare se petrecuse cu cel care fusese judecătorul şi viteazul lui Israel! Acum era slab, orb, rob şi constrâns să facă cele mai înjositoare lucrări. Pas cu pas, călcase condiţiile sfintei sale chemări. Dumnezeu avusese faţă de el îndelungă răbdare; dar pentru că se dăduse atât de mult în voia păcatului, încât şi-a trădat taina puterii, Domnul S-a îndepărtat de el. Nu era nici o putere în părul său lung, dar era un semn al credincioşiei lui faţă de Dumnezeu; şi când simbolul a fost sacrificat prin lăsarea în voia împlinirii patimilor, binecuvântările - al căror semn era - au fost şi ele pierdute.

În suferinţele şi înjosirea sa de a fi batjocura filistenilor, Samson a învăţat mai mult cu privire la slăbiciunea sa decât oricând mai înainte, iar necazurile l-au adus la pocăinţă. Pe măsură ce părul îi creştea, îi revenea treptat, treptat şi puterea; dar vrăjmaşii lui, care-l considerau un prizonier închis şi fără nici un sprijin, nu-şi făceau nici o grijă.

Filistenii le atribuiau zeilor lor biruinţa şi, plini de bucurie, aduceau ocări Dumnezeului lui Israel. S-a hotărât o sărbătoare în cinstea lui Dagon, zeul peşte, „apărătorul mării". Din oraşe şi din sate, s-au adunat poporul şi toţi domnitorii din podişul filistean. Mulţime de închinători umpleau templul cel mare şi se îngrămădeau în galeriile aflate de-a lungul acoperişului. Era o scenă de sărbătoare şi bucurie. Au fost aduse jertfe şi apoi a urmat muzica şi praznicul. Apoi, ca cel mai însemnat trofeu al puterii lui Dagon, a fost adus Samson. Apariţia lui Samson i-a făcut pe toţi să izbucnească în strigăte de bucurie. Poporul şi domnitorii l-au slăvit pe zeul lor, care îl biruise pe acela care „pustia ţara şi ne înmulţea morţii". După un timp, ca şi când era obosit, Samson a cerut voie să se rezeme de cei doi stâlpi centrali pe care se sprijinea acoperişul templului. Atunci s-a rugat în inima lui: „Doamne, Dumnezeule, adu-ţi aminte de mine, Te rog, Dumnezeule, dă-mi putere numai de data acesta, şi cu o singură lovitură să-mi răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!" Zicând aceste cuvinte, a cuprins cei doi stâlpi cu braţele sale puternice şi, strigând: „Să mor împreună cu filistenii", „s-a plecat cu toată puterea", iar acoperişul s-a prăbuşit, nimicind dintr-o singură lovitură toată mulţimea cea mare. Aşa încât „cei pe care i-a prăpădit la moartea lui au fost mai mulţi decât cei pe care îi omorâse în timpul vieţii".

Zeul şi adoratorii lui, preoţii şi ţăranii, nobilii şi ostaşii au fost îngropaţi laolaltă sub ruinele templului lui Dagon. Între ei se afla trupul uriaş al aceluia care fusese ales de Dumnezeu ca eliberator al poporului Său. Vestea acestei morţi fulgerătoare a fost dusă în ţara lui Israel şi rudele au venit de pe dealurile lor şi au luat trupul neînsufleţit al viteazului mort. Apoi „s-au suit înapoi şi l-au îngropat între ţorea şi Eştaol, în mormântul tatălui său Manoah".

Făgăduinţa lui Dumnezeu, că prin Samson „va începe să izbăvească pe Israel de mâna filistenilor", se împlinise; dar cât de întunecoasă şi teribilă fusese istoria acestei vieţi, care ar fi putut să fie o laudă pentru Dumnezeu şi o cinste pentru popor! Dacă Samson ar fi rămas credincios chemării sale cereşti, planul lui Dumnezeu s-ar fi putut realiza pentru onoarea şi slava Sa. Dar el s-a lăsat în voia ispitelor, iar misiunea lui s-a împlinit în înfrângere, robie şi moarte.

Fizic, Samson era cel mai puternic om de pe pământ, dar în ce priveşte stăpânirea de sine, cinstea şi tăria sufletească se găsea printre cei mai slabi. Mulţi privesc în chip greşit patimile tari ca fiind tărie de caracter, când de fapt omul care se lasă stăpânit de patimile sale este un om slab. Adevărata mărime a unui om se măsoară după tăria sentimentelor pe care şi le stăpâneşte, şi nu după a acelora care-l stăpânesc.

Grija providenţială a lui Dumnezeu fusese asupra lui Samson, ca să poată fi pregătit să îndeplinească lucrarea pe care fusese chemat s-o facă. Chiar de la începutul vieţii sale fusese înconjurat de situaţii favorabile dezvoltării tăriei fizice, vigorii intelectuale şi curăţiei morale. Dar, sub influenţa prietenilor lui răi, el s-a desprins din legătura lui cu Dumnezeu, singura capabilă să-l păstreze pe om în siguranţă, şi a fost smuls de curentul răului. Aceia care sunt ispitiţi pe calea datoriei trebuie să fie siguri că Dumnezeu îi sprijineşte; dar dacă oamenii se aşează de bună voie sub puterea ispitei, vor cădea mai curând sau mai târziu.

Satana se străduieşte cu toată puterea lui să-i rătăcească tocmai pe aceia pe care are de gând să-i folosească Dumnezeu ca unelte ale Sale în vederea ajungerii unui anumit scop. El ne atacă în părţile noastre slabe şi caută ca, prin slăbiciunile caracterului nostru, să stăpânească asupra întregii fiinţe; şi el ştie că va avea succes dacă omului îi plac aceste slăbiciuni. Dar nu e nevoie ca cineva să fie înfrânt. Omul nu este lăsat să biruie puterea răului numai prin propriile sale puteri, prin eforturile sale slabe. Ajutorul este la îndemână şi îi va fi oferit oricărui suflet care-l cere din toată inima. Îngerii lui Dumnezeu, care urcă şi coboară pe scara pe care a văzut-o Iacov în viziune, îi vor ajuta pe toţi cei care vor să urce până la cele mai înalte culmi ale cerului.