Lecția 2. Nevoia păcătosului de Hristos
Verset de memorat: „Drept răspuns, Isus i-a zis: «Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu».” (Ioan 3:3)
Lectură recomandată: Calea către Hristos, capitolul 2, pp. 17–22.
„Singura speranță de răscumpărare pentru neamul nostru căzut este în Hristos.” — Hristos, Lumina lumii, p. 147 (cap. 15).
DUMINICĂ, 5 IULIE
1. STAREA ORIGINALĂ A OMULUI
a. Descrieți starea inițială a omului în Eden. Geneza 1:26, 27, 31; Psalmi 8:4–6
Geneza 1:26-27, 31: „Apoi Dumnezeu a zis: „Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.” Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească și parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse și iată că erau foarte bune. Astfel, a fost o seară și apoi a fost o dimineață: aceasta a fost ziua a șasea.“
Psalmi 8:4-6: „Îmi zic: Ce este omul, ca să Te gândești la el? Și fiul omului, ca să-l bagi în seamă? L-ai făcut cu puțin mai prejos decât Dumnezeu și l-ai încununat cu slavă și cu cinste. I-ai dat stăpânire peste lucrurile mâinilor Tale, toate le-ai pus sub picioarele lui.“
„Omul a fost înzestrat la început cu puteri nobile și cu o minte bine echilibrată. El era desăvârșit în ființa sa și în armonie cu Dumnezeu.” — Calea către Hristos, p. 17 (cap. 2).
„Omul trebuia să poarte chipul lui Dumnezeu, atât în asemănarea exterioară, cât și în caracter. Numai Hristos este „chipul întipărit” al Tatălui (Evrei 1:3); dar omul a fost creat după asemănarea lui Dumnezeu. Natura lui era în armonie cu voia lui Dumnezeu. Mintea lui era capabilă să înțeleagă lucrurile divine. Afecțiunile lui erau curate; poftele și pasiunile lui erau sub controlul rațiunii. El era sfânt și fericit, purtând chipul lui Dumnezeu și trăind în deplină ascultare de voia Sa.” — Patriarhi și profeți, p. 45 (cap. 2).
b. Cum a lucrat Satan pentru a zădărnici planul divin în crearea omului? Geneza 3:1–7; Romani 6:16; 1 Ioan 2:16
Geneza 3:1-7: „Șarpele era mai șiret decât toate fiarele câmpului pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: ‘Să nu mâncați din toți pomii din grădină’?” Femeia a răspuns șarpelui: „Putem să mâncăm din rodul tuturor pomilor din grădină. Dar, despre rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: ‘Să nu mâncați din el și nici să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți.’” Atunci, șarpele a zis femeii: „Hotărât că nu veți muri, dar Dumnezeu știe că, în ziua când veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul.” Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat și plăcut de privit și că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui și a mâncat; a dat și bărbatului ei, care era lângă ea, și bărbatul a mâncat și el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin și și-au făcut șorțuri din ele.“
Romani 6:16: „Nu știți că, dacă vă dați robi cuiva ca să-l ascultați, sunteți robii aceluia de care ascultați, fie că este vorba de păcat, care duce la moarte, fie că este vorba de ascultare, care duce la neprihănire?“
1 Ioan 2:16: „Căci tot ce este în lume: pofta firii pământești, pofta ochilor și lăudăroșia vieții, nu este de la Tatăl, ci din lume.“
„Prin neascultare, puterile [omului] au fost pervertite, iar egoismul a luat locul iubirii. Natura lui a devenit atât de slăbită prin fărădelege, încât i-a fost imposibil, prin propria putere, să reziste puterii răului. El a fost făcut rob al lui Satan și ar fi rămas astfel pentru totdeauna, dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit în mod special. Scopul ispititorului a fost să zădărnicească planul divin în crearea omului și să umple pământul de vai și pustiu. Apoi ar fi arătat toate aceste rele ca fiind rezultatul lucrării lui Dumnezeu în crearea omului.” — Calea către Hristos, p. 17 (cap. 2).
LUNI, 6 IULIE
2. FUGIND DE PREZENȚA LUI DUMNEZEU
a. După păcatul lor, cum au reacționat Adam și Eva când au auzit glasul lui Dumnezeu? Geneza 3:8–10
Geneza 3:8-10: „Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei, și omul și nevasta lui s-au ascuns de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om și i-a zis: „Unde ești?” El a răspuns: „Ți-am auzit glasul în grădină și mi-a fost frică, pentru că eram gol, și m-am ascuns.” “
b. De ce ființele umane păcătoase nu pot sta în prezența Celui Infinit? Exodul 33:20; Deuteronomul 4:23, 24
Exodul 33:20: „Domnul a zis: „Fața nu vei putea să Mi-o vezi, căci nu poate omul să Mă vadă și să trăiască!” “
Deuteronom 4:23-24: „Vegheați asupra voastră, ca să nu dați uitării legământul pe care l-a încheiat cu voi Domnul Dumnezeul vostru și să nu faceți vreun chip cioplit, nici vreo înfățișare oarecare, pe care te-a oprit Domnul Dumnezeul tău s-o faci. Căci Domnul Dumnezeul tău este un foc mistuitor, un Dumnezeu gelos.“
„În starea sa fără păcat, omul se bucura de o comuniune plină de bucurie cu Acela „în care sunt ascunse toate comorile înțelepciunii și ale cunoașterii” (Coloseni 2:3). Dar după păcatul său, el nu mai putea găsi bucurie în sfințenie și a căutat să se ascundă de prezența lui Dumnezeu. Aceasta este și astăzi starea inimii nerenăscute. Ea nu este în armonie cu Dumnezeu și nu găsește nicio bucurie în părtășia cu El. Păcătosul nu ar putea fi fericit în prezența lui Dumnezeu; s-ar feri de tovărășia ființelor sfinte. Dacă i s-ar îngădui să intre în cer, acesta nu i-ar aduce nicio bucurie. Spiritul iubirii neegoiste care domnește acolo — fiecare inimă răspunzând inimii Iubirii Infinite — nu ar atinge nicio coardă corespondentă în sufletul lui. Gândurile, interesele și motivele lui ar fi străine de cele care îi animă pe locuitorii fără păcat de acolo. El ar fi o notă discordantă în melodia cerului. Cerul ar fi pentru el un loc de chin; ar dori să fie ascuns de Acela care este lumina lui și centrul bucuriei sale. Nu un decret arbitrar din partea lui Dumnezeu îi exclude pe cei răi din cer; ei sunt excluși prin propria lor nepotrivire pentru tovărășia de acolo. Slava lui Dumnezeu ar fi pentru ei un foc mistuitor.” — Calea către Hristos, pp. 17, 18 (cap. 2).
c. De ce este imposibil pentru om, prin sine însuși, să scape de pedeapsa păcatului? Iov 14:4; Romani 8:7, 8; Isaia 64:6
Iov 14:4: „Cum ar putea să iasă dintr-o ființă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.“
Romani 8:7-8: „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământești este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu și nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământești nu pot să placă lui Dumnezeu.“
Isaia 64:6: „Toți am ajuns ca niște necurați și toate faptele noastre bune sunt ca o haină mânjită. Toți suntem ofiliți ca o frunză și nelegiuirile noastre ne iau ca vântul.“
„Este imposibil pentru noi, prin noi înșine, să scăpăm din groapa păcatului în care am căzut. Inimile noastre sunt rele și nu le putem schimba. „Cine poate scoate ceva curat din ceva necurat? Niciunul.” (Iov 14:4)... Educația, cultura, exercitarea voinței, efortul omenesc, toate au domeniul lor potrivit, dar aici sunt neputincioase. Ele pot produce o corectitudine exterioară a comportamentului, dar nu pot schimba inima; nu pot curăți izvoarele vieții. Trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o viață nouă de sus, înainte ca oamenii să poată fi schimbați din păcat în sfințenie. Acea putere este Hristos. Harul Său singur poate înviora facultățile lipsite de viață ale sufletului și îl poate atrage pe om la Dumnezeu, la sfințenie.” — Ibid., p. 18.
MARȚI, 7 IULIE
3. NEVOIA DE UN MÂNTUITOR
a. Ce trebuie să înțelegem despre inima omenească? Psalmi 14:1–3; Romani 3:9–11
Psalmi 14:1-3: „Nebunul zice în inima lui: „Nu este Dumnezeu!” S-au stricat oamenii, fac fapte urâte; nu este niciunul care să facă binele. Domnul Se uită de la înălțimea cerurilor peste fiii oamenilor, să vadă de este vreunul care să aibă pricepere și care să caute pe Dumnezeu. Dar toți s-au rătăcit, toți s-au dovedit niște netrebnici; nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar.“
Romani 3:9-11: „Ce urmează atunci? Suntem noi mai buni decât ei? Nicidecum. Fiindcă am dovedit că toți, fie iudei, fie greci, sunt sub păcat, după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar. Nu este niciunul care să aibă pricepere. Nu este niciunul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu.“
„Cuvântul lui Dumnezeu declară: „Toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu” (Romani 3:23). „Nu este niciunul care să facă binele, niciunul măcar” (Romani 3:12). Mulți se amăgesc cu privire la starea inimii lor. Ei nu își dau seama că inima firească este nespus de înșelătoare și deznădăjduit de rea. Ei se învelesc cu propria lor neprihănire și sunt mulțumiți dacă ating propriul lor standard omenesc de caracter; dar cât de fatal greșesc atunci când nu ajung la standardul divin și, prin ei înșiși, nu pot împlini cerințele lui Dumnezeu.” — Solii alese, vol. 1, p. 320 (secț. 5, cap. 48: Standardul divin)
b. De ce nu suntem capabili, ca ființe umane, să discernem domeniul spiritual și să vedem Împărăția lui Dumnezeu? 1 Corinteni 2:14; 2 Corinteni 4:4
1 Corinteni 2:14: „Dar omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie, și nici nu le poate înțelege, pentru că trebuie judecate duhovnicește.“
2 Corinteni 4:4: „A căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca să nu vadă strălucind lumina Evangheliei slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu.“
„Mântuitorul a spus: „Dacă un om nu se naște de sus”, dacă nu primește o inimă nouă, dorințe, scopuri și motive noi, care să ducă la o viață nouă, „nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:3, n.m.). Ideea că este necesar doar să dezvoltăm binele care există în mod natural în om este o amăgire fatală. „Omul firesc nu primește lucrurile Duhului lui Dumnezeu; căci pentru el sunt o nebunie și nici nu le poate cunoaște, pentru că trebuie judecate duhovnicește.” „Nu te mira că ți-am spus: Trebuie să vă nașteți din nou.” Despre Hristos este scris: „În El era viața, și viața era lumina oamenilor” — singurul „Nume sub cer dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiți”.” — Calea către Hristos, pp. 18, 19 (cap. 2).
c. Deși nu ne putem mântui singuri, ce putem face? Matei 11:28–30; Ioan 3:3.
Matei 11:28-30: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre. Căci jugul Meu este bun și sarcina Mea este ușoară.”
Ioan 3:3: „Drept răspuns, Isus i-a zis: „Adevărat, adevărat îți spun că, dacă un om nu se naște din nou, nu poate vedea Împărăția lui Dumnezeu”.“
„Dumnezeu urma să Se descopere în Hristos, „împăcând lumea cu Sine” (2 Corinteni 5:19). Omul ajunsese atât de degradat prin păcat, încât îi era imposibil, prin sine însuși, să ajungă în armonie cu Acela a cărui natură este curăția și bunătatea. Dar Hristos, după ce l-a răscumpărat pe om de sub condamnarea legii, putea să-i ofere putere divină care să se unească cu efortul omenesc. Astfel, prin pocăință față de Dumnezeu și credință în Hristos, copiii căzuți ai lui Adam puteau deveni din nou „fii ai lui Dumnezeu”.” — Patriarhi și profeți, p. 64 (cap. 4).
MIERCURI, 8 IULIE
4. RUGĂMINTEA PĂCĂTOSULUI
a. Care era problema apostolului Pavel când a ajuns la o deplină cunoaștere a stării sale ca păcătos înaintea lui Dumnezeu? Romani 7:12, 14, 24
Romani 7:12, 14, 24: „Așa că Legea, negreșit, este sfântă, și porunca este sfântă, dreaptă și bună... Știm, în adevăr, că Legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului... O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?…“
„Nu este suficient să percepem bunătatea iubitoare a lui Dumnezeu, să vedem bunăvoința și duioșia părintească a caracterului Său. Nu este suficient să discernem înțelepciunea și dreptatea Legii Sale, să vedem că ea este întemeiată pe principiul veșnic al iubirii. Apostolul Pavel a văzut toate acestea când a exclamat: „Mărturisesc că Legea este bună.” „Legea este sfântă, iar porunca este sfântă, dreaptă și bună.” Dar el a adăugat, în amărăciunea chinului și disperării sufletului său: „Eu sunt firesc, vândut rob păcatului” (Romani 7:16, 12, 14). El tânjea după curăția și neprihănirea la care, prin el însuși, era neputincios să ajungă și a strigat: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?” (Romani 7:24). Acesta este strigătul care s-a înălțat din inimi împovărate în toate țările și în toate veacurile. Pentru toți există un singur răspuns: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii.” (Ioan 1:29).” — Calea către Hristos, p. 19.
„Sunt mulți care își dau seama de neputința lor și care tânjesc după acea viață spirituală care să-i aducă în armonie cu Dumnezeu; ei se străduiesc zadarnic să o obțină... Mântuitorul Se apleacă asupra celor cumpărați cu sângele Său, spunând cu o tandrețe și o milă de nespus: „Vrei să te faci sănătos?” ” — Hristos, Lumina lumii, p. 203 (cap. 21).
b. Prin ce mijloc i-a dat Dumnezeu lui Iacov asigurarea că nu este părăsit atunci când a fugit de fratele său Esau? Geneza 28:10–13
Geneza 28:10-13: „Iacov a plecat din Beer-Șeba și și-a luat drumul spre Haran. A ajuns într-un loc unde a rămas peste noapte, căci asfințise soarele. A luat o piatră de acolo, a pus-o căpătâi și s-a culcat în locul acela. Și a visat o scară rezemată de pământ, al cărei vârf ajungea până la cer. Îngerii lui Dumnezeu se suiau și se coborau pe scara aceea. Și Domnul stătea deasupra ei și zicea: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tatălui tău Avraam și Dumnezeul lui Isaac. Pământul pe care ești culcat ți-l voi da ție și seminței tale.“
„[Iacov] simțea că este un proscris și știa că toate aceste necazuri fuseseră aduse asupra lui prin propriul său drum greșit. Întunericul disperării apăsa asupra sufletului său și abia îndrăznea să se roage. Dar era atât de singur, încât simțea nevoia de protecție din partea lui Dumnezeu așa cum nu o mai simțise niciodată înainte. Cu lacrimi și profundă umilință, și-a mărturisit păcatul și a implorat o dovadă că nu era cu totul părăsit. Totuși, inima lui împovărată nu găsea alinare. Își pierduse toată încrederea în sine și se temea că Dumnezeul părinților săi l-a lepădat.
Dar Dumnezeu nu l-a părăsit pe Iacov. Mila Sa era încă întinsă asupra slujitorului Său rătăcitor și neîncrezător. Domnul a descoperit cu compasiune exact ceea ce îi era necesar lui Iacov — un Mântuitor. El păcătuise, dar inima lui a fost umplută de recunoștință când a văzut descoperită o cale prin care putea fi restaurat în favoarea lui Dumnezeu.” — Patriarhi și profeți, p. 183 (cap. 17).
JOI, 9 IULIE
5. LEGĂTURA DINTRE CER ȘI PĂMÂNT
a. Care este lecția ce trebuie învățată din scara pe care a văzut-o Iacov în pustie? Geneza 28:16, 17; Ioan 1:51
Geneza 28:16-17: „Iacov s-a trezit din somn și a zis: „Cu adevărat, Domnul este în locul acesta, și eu n-am știut.” I-a fost frică și a zis: „Cât de înfricoșat este locul acesta! Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” “
Ioan 1:51: „Apoi i-a zis: „Adevărat, adevărat vă spun că, de acum încolo, veți vedea cerul deschis și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și coborându-se peste Fiul omului”.“
„În această viziune, planul de răscumpărare i-a fost prezentat lui Iacov, nu pe deplin, ci în acele părți care îi erau esențiale la acel moment. Scara misterioasă descoperită lui în vis era aceeași la care S-a referit Hristos în conversația Sa cu Natanael. [Ioan 1:51 citat.] Până la răzvrătirea omului împotriva guvernării lui Dumnezeu, existase o comuniune liberă între Dumnezeu și om. Dar păcatul lui Adam și al Evei a separat pământul de cer, astfel încât omul nu mai putea avea comuniune cu Creatorul său. Totuși, lumea nu a fost lăsată într-o singurătate fără speranță. Scara Îl reprezintă pe Isus, mijlocul de comunicare rânduit.” — Patriarhi și profeți, p. 184 (cap. 17).
b. Descrieți legătura pe care a stabilit-o mijlocirea lui Hristos. Romani 3:23–26; Evrei 1:14
Romani 3:23-26: „Căci toți au păcătuit și sunt lipsiți de slava lui Dumnezeu. Și sunt socotiți neprihăniți, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credința în sângele Lui, o jertfă de ispășire, ca să-Și arate neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel încât să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus.“
Evrei 1:14: „Nu sunt oare toți duhuri slujitoare trimise să îndeplinească o slujbă pentru cei ce vor moșteni mântuirea?“
„În apostazie, omul s-a înstrăinat de Dumnezeu; pământul a fost separat de cer. Peste prăpastia care se afla între ele nu putea exista nicio comuniune. Dar, prin Hristos, pământul este din nou legat de cer. Prin propriile Sale merite, Hristos a trecut peste prăpastia pe care păcatul o făcuse, astfel încât îngerii slujitori să poată avea comuniune cu omul. Hristos îl leagă pe omul căzut, în slăbiciunea și neputința lui, de Sursa puterii infinite.” — Calea către Hristos, p. 20 (cap. 2).
„Inima lui Dumnezeu tânjește după copiii Săi pământești cu o iubire mai puternică decât moartea. Prin dăruirea Fiului Său, El a revărsat asupra noastră tot cerul într-un singur dar. Viața, moartea și mijlocirea Mântuitorului, slujirea îngerilor, apelurile Duhului, Tatăl lucrând deasupra tuturor și prin toți, interesul neîncetat al ființelor cerești — toate sunt angajate în favoarea răscumpărării omului.” — Ibid., p. 21.
VINERI, 10 IULIE
ÎNTREBĂRI DE REVIZUIRE PERSONALĂ
1. Comparați starea omenirii înainte și după cădere.
2. După cădere, ce a făcut omul și de ce?
3. Care a fost singurul răspuns la problema păcatului?
4. Explicați semnificația simbolului minunat dat lui Iacov în visul său.
5. Ce mijloace de comunicare menține Dumnezeu cu omenirea?