Partea 6. Cap.49-LA SĂRBĂTOAREA CORTURILOR

Partea 6 - Cel lepădat

Cap.49-LA SĂRBĂTOAREA CORTURILOR

De trei ori pe an, iudeii erau obligaţi să se adune pentru scopuri religioase la Ierusalim. Învăluit în stâlpul de nor, Conducătorul nevăzut al lui Israel dăduse îndrumări cu privire la aceste adunări. În timpul robiei nu putuseră fi ţinute, dar când poporul a revenit în ţară, a început să ţină din nou aceste sărbători. Era planul lui Dumnezeu ca aceste aniversări să-L readucă în mintea oamenilor. Dar cu puţine excepţii, preoţii şi conducătorii naţiunii pierduseră lucrul acesta din vedere. Acela care rânduise aceste adunări naţionale şi care le lămurise însemnătatea era martor la pervertirea lor.

Sărbătoarea Corturilor era cea din urmă adunare din an. Planul lui Dumnezeu era ca, la data aceasta, poporul să se gândească la bunătatea şi îndurările Lui. Întreaga ţară fusese sub ocrotirea Sa, primind binecuvântările Sale. Zi şi noapte, El le purtase de grijă. Ploaia şi soarele făcuseră pământul să producă roade. În văile şi câmpiile Palestinei recolta era acum adunată. Măslinele fuseseră culese, iar uleiul preţios fusese adunat în vase. Palmierii îşi dăduseră fructele. Ciorchinii de struguri purpurii fuseseră călcaţi în teasc.

Sărbătoarea ţinea şapte zile şi pentru sărbătorirea ei, locuitorii Palestinei, împreună cu israeliţii care locuiau în alte ţări, îşi părăseau căminurile şi veneau la Ierusalim. De aproape şi de departe, oamenii veneau aducând cu ei semnele bucuriei. Bătrâni şi tineri, bogaţi şi săraci toţi aduceau câte un cadou oarecare ca un tribut de mulţumire Aceluia care încununase anul cu bunătăţi şi făcuse ca paşii Lui să reverse belşugul. Se aducea din păduri tot ce putea să fie plăcut ochiului şi să dea expresia bucuriei tuturor; oraşul avea înfăţişarea unei păduri frumoase.

Sărbătoarea aceasta nu era numai o expresie a recunoştinţei pentru recoltă, ci şi o amintire a grijii ocrotitoare a lui Dumnezeu pentru Israel în pustie. În amintirea locuirii lor corturi, în timpul sărbătorii israeliţii locuiau în colibe, sau corturi făcute din verdeaţă. Acestea erau aşezate pe străzi, în curţile templului sau pe acoperişuri. Dealurile şi văile care înconjurau Ierusalimul erau de asemenea pline cu aceste locuinţe înverzite şi păreau vii din cauza mulţimii de oameni.

Cu cântări sfinte şi cu mulţumiri, închinătorii sărbătoreau această ocazie. Cu puţin înainte de această sărbătoare era ziua ispăşirii, când, după ce îşi mărturiseau păcatele, oamenii erau declaraţi în pace cu cerul. În felul acesta, se pregătea calea pentru bucuria sărbătorii. "Lăudaţi pe Domnul căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veci" [Ps. 106,1]. Cuvintele acestea răsunau triumfător, în timp ce tot feluri de instrumente, împreună cu strigăte de osana, însoţeau cântarea. Templul era centrul bucuriei tuturor. Aici avea loc solemnitatea ceremoniilor pentru jertfă. Aici, rânduite de o parte şi de alta a scării de marmură albă de la clădirea sfântă, corul leviţilor conducea serviciul cântărilor. Mulţimea credincioşilor, fluturând ramuri de palmieri şi de mirt, prindea ecoul corului; şi iarăşi melodia era reluată de glasurile din apropiere şi depărtare, până când dealurile din jur răsunau de cântecele de laudă.

Noaptea, atât templul cât şi curtea strălucea de lumină artificială. Muzica instrumentelor, unduirea ramurilor de palmier, osanalele voioase, marea adunare de oameni peste care se revărsa lumina din lămpile suspendate, costumele preoţilor şi măreţia ceremoniilor se uneau pentru a da naştere unei privelişti care îl impresiona adânc pe privitor. Dar cea mai impresionantă ceremonie a sărbătorii, care dădea naştere celei mai mari veseli, era acela care amintea un eveniment petrecut în călătoria prin pustie.

Încă din zorii zilei, preoţii sunau prelung şi pătrunzător din trâmbiţele lor de argint, iar trâmbiţele şi strigătele oamenilor din colibele lor răsunau pe deal şi câmpie, salutând ziua de sărbătoare. Apoi preotul scotea din apele curgătoare ale Chedronului un vas plin cu apă şi, ridicându-l, în timp ce trâmbiţele sunau, urca pe treptele largi ale templului, cu pas solemn şi rar, în timp ce cânta: "Picioarele mi se opresc al porţile tale, Ierusalime !". Ps.122,2.

El aducea ulciorul cu apă la altarul care se afla în mijlocul curţii preoţilor. Aici erau două vase de argint, iar lângă fiecare dintre ele se afla un preot. Ulciorul cu apă era turnat într-un vas, iar celălalt, un ulcior cu vin şi conţinutul acestora curgea într-un tub care comunica cu Chedronul şi era dus la Marea Moartă. Turnarea acestei ape consacrate reprezenta izvorul care a ţâşnit din stâncă la porunca lui Dumnezeu pentru a stinge setea copiilor lui Israel. Atunci glasul de bucurie suna mai departe: "Domnul, Dumnezeu este tăria mea şi pricina laudelor mele... veţi scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii'. Is. 12,2.3.

În timp ce fiii lui Iosif făceau pregătiri pentru a lua parte la Sărbătoarea Corturilor, au văzut că Hristos nu făcea nici o mişcare pentru a arăta că ar vrea să meargă şi El. L-au urmărit cu nelinişte. De când cu vindecarea de la Betesda, nu mai luase parte la adunările naţionale. Pentru a ocoli certuri zadarnice cu conducătorii din Ierusalim, El Îşi restrânsese lucrarea la Galilea. Aparenta neglijare a marilor adunări religioase şi vrăjmăşia făţişă a preoţilor şi rabinilor era o cauză de nelinişte pentru cei din jurul Lui şi chiar pentru ucenicii şi rudele Sale. În Învăţăturile Sale, El arătase binecuvântările ascultării de legea lui Dumnezeu şi cu toate acestea părea indiferent faţă de slujbele care fuseseră rânduite de Dumnezeu. Faptul că avea de-a face cu vameşii şi alţi oameni cu nume rău, faptul că nu ţinea seama de datinile rabinilor şi libertatea cu care nu respecta pretenţiile tradiţionale cu privire la Sabat, totul părea că-L pune în vrăjmăşie cu autorităţile religioase şi dădea maştere la multe întrebări. Fraţii Săi socoteau drept o greşeală îndepărtarea Lui de oamenii mari şi învăţaţi ai neamului. Ei gândeau că oamenii aceştia aveau desigur dreptate şi că Hristos greşea când li Se împotrivea. Dar ei observaseră viaţa Lui neprihănită şi, deşi nu se uniseră cu ucenicii, fuseseră adânc impresionaţi de lucrările Lui. Popularitatea Lui în Galilea le mulţumea ambiţia; ei tot mai sperau că va da o dovadă a puterii Lui care îi va face pe farisei să vadă că El era ceea ce pretindea. Ce ar fi fost dacă El era Mesia, Prinţul lui Israel! Ei cultivau gândul acesta cu o satisfacţie plină de mândrie.

Erau aşa de nerăbdători în privinţa aceasta, încât au stăruit ca Hristos să meargă la Ierusalim. "Pleacă de aici", au zis ei, "şi du-Te în Iudeea, ca să vadă ucenicii tău lucrările pe care le faci. Nimeni nu face ceva în ascuns când caută să facă cunoscut; dacă faci aceste lucruri, arată-Te lumii". Acest "dacă" exprima îndoiala şi necredinţa. Ei Îl socoteau fricos şi slab. Dacă El ştia că este Mesia, la ce bun această neînţeleasă rezervă? De ce nu făcea nimic? Dacă avea cu adevărat puterea aceasta, de ce nu merge curajos la Ierusalim să-Şi susţină pretenţiile? Pentru ce să nu facă în Ierusalim minunile de care se dusese vestea în Galilea? Nu Te ascunde în provincii lăturalnice, ziceau ei, unde să faci minunile cele mari în folosul unor ţărani şi pescari nepricepuţi. Arată-Te în capitală, câştigă sprijinul preoţilor şi conducătorilor şi uneşte naţiunea pentru a întemeia noua împărăţie.

Aceşti fraţi ai lui Isus judecau după aceleaşi motive egoiste care se află atât de des în inima celor cu ambiţie după slavă. Acesta era spiritul ce domnea în lume. Ei erau supăraţi că în loc de a căuta un tron pământesc, Hristos Se declara ca fiind Pâinea vieţii. Ei au fost foarte dezamăgiţi când atâţia ucenici L-au părăsit. Ei înşişi se depărtaseră de El ca să nu fie siliţi să recunoască ce arătau şi faptele Lui - că El era trimisul lui Dumnezeu.

"Isus le-a zis: 'Vremea Mea n-a sosit încă, dar vouă vremea vă este totdeauna prielnică. Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele. Suiţi-vă voi la praznicul acesta; Eu încă nu Mă sui la praznicul acesta, fiindcă nu Mi s-a împlinit vremea'. După ce le-a spus lucrul acesta a rămas în Galilea". Fraţii Îi vorbiseră oarecum poruncitor, arătându-I ei ce drum trebuie să urmeze. El le-a întors mustrarea, neaşezându-i în aceeaşi categorie cu ucenicii Lui cei plini de sacrificiu de sine, ci împreună cu lumea. "Pe voi lumea nu vă poate urî", a zis El; "pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele". Lumea nu urăşte pe cei ce i se aseamănă în spirit, îi iubeşte ca pe unii care sunt ai ei.

Pentru Hristos, lumea nu era un loc în care a venit pentru a duce o viaţă uşoară sau pentru a dobândi mărire personală. El nu căuta să pună mâna pe puterea şi slava acestei lumi. Nu acesta era răsplata pe care o dorea El. Lumea era locul în care fusese trimis de Tatăl Său. El fusese dat pentru viaţa lumii, pentru a realiza marele Plan al Mântuirii. El Îşi îndeplinea lucrarea pentru o lume căzută. Dar nu trebuia să Se încumete şi nici să grăbească primejdia sau criza. Fiecare eveniment din lucrarea Sa avea ceasul lui anumit. El trebuia să aştepte cu răbdare. El ştia că avea să întâmpine ura lumii. Ştia că lucrarea Sa se va termina cu moartea, dar nu era voia Tatălui Său ca El să Se expună prea devreme.

De la Ierusalim, vestea despre minunile lui Hristos se împrăştiase peste tot pe unde erau răspândiţi iudeii şi, deşi de mai mult luni lipsise de la sărbători, interesul faţă de El nu scăzuse. Din toate părţile pământului veniseră mulţi la Sărbătoarea Corturilor în speranţa de a-L vedea. La începutul sărbătorilor, mulţi întrebaseră despre El. Fariseii şi conducătorii Îl aşteptau să vină, nădăjduind să găsească un prilej pentru a-L condamna. Ei întrebau cu nerăbdare: "unde este?", dar nimeni nu ştia. Mai mult decât la toate, oamenii se gândeau la El. De frica preoţilor şi conducătorilor, nimeni nu îndrăznea să-L recunoască drept Mesia, dar pretutindeni se discuta în ascuns şi cu interes despre El. Mulţi Îl apărau ca pe un trimis al lui Dumnezeu, în timp ce alţii Îl denunţau ca pe un înşelător al poporului.

Între timp, Isus a ajuns la Ierusalim pe ascuns. El alesese un drum neumblat, pentru a-i evita pe călătorii care se îndreptau din toate părţile spre cetate. Dacă S-ar fi alăturat uneia dintre caravanele care suiau la sărbătoare, atenţia publică ar fi fost atrasă către El la intrarea în cetate şi o demonstraţie publică în favoarea Sa ar fi aţâţat autorităţile împotriva Lui. Pentru ca să evite aceasta, a ales să facă drumul singur.

În timpul sărbătorii, când frământarea mulţimii cu privire la El ajunsese la culme, a intrat în curtea Templului, în mijlocul mulţimii. Din cauza lipsei de la sărbătoare se spusese că El nu îndrăznea să Se arete în faţa preoţilor şi conducătorilor. Toţi au fost surprinşi când L-au văzut. Orice glas a fost adus la tăcere. Toţi se minunau de demnitatea şi curajul arătat în faţa vrăjmaşilor puternici care căutau să-I ia viaţa.

Stând în picioare în mijlocul acestei mari mulţimi, Isus a vorbit aşa cum nu mai făcuse nimeni vreodată. Cuvintele Sale dovedeau o cunoaştere a legilor şi instituţiilor lui Israel, a serviciului jertfelor şi învăţăturilor profeţilor care o întrecea cu mult pe cea a rabinilor şi a preoţilor. El a sfărâmat barierele formalismului şi tradiţiei. Scenele vieţii viitoare păreau să se desfăşoare cu claritate în faţa Lui. Ca unul ce privea nevăzutul, El vorbea despre cele pământeşti şi despre cele cereşti, despre cele omeneşti şi despre cele dumnezeieşti cu o autoritate absolută. Cuvintele Sale erau foarte clare şi convingătoare; şi din nou ca la Capernaum, oamenii se mirau de învăţătura Lui, "deoarece cuvântul Lui era puternic". Luca 4,32. În diferite chipuri, El arătase ascultătorilor Săi nenorocirile ce vor veni asupra tuturor acelora care vor lepăda binecuvântările pe care venise să le aducă. El dăduse toate dovezile posibile că venise de la Dumnezeu şi făcuse orice sforţare posibilă pentru a-i aduce la pocăinţă. El voia să-Şi scape propriul neam de vina de a-L fi lepădat şi omorât pe Fiul lui Dumnezeu.

Toţi se minunau de cunoştinţele pe care le avea din lege şi din profeţii, şi întrebarea aceasta trecea de la unul la altul: "Cum are omul acesta învăţătură, căci n-a învăţat niciodată?" Nimeni nu era socotit învăţător în cele religioase dacă nu studiase în şcolile rabinice, şi atât Isus cât şi Ioan Botezătorul erau consideraţi ca ignoranţi, din cauză că nu primiseră această educaţie. Cei care îi ascultau erau impresionaţi de cunoştinţa lor din Scriptură, ştiind că ei "n-au învăţat niciodată". E adevărat că de la oameni nu învăţaseră, dar Dumnezeul cerului era Învăţătorul lor şi de la El primiseră cea mai înaltă înţelepciune.

Când Isus a vorbit in curtea Templului, oamenii au rămas uimiţi. Chiar şi oamenii care erau mai mult porniţi împotriva Lui s-au simţit neînstare de a-I face vreun rău. În acest timp, toate celelalte interese erau uitate.

Zi după zi, El a învăţat norodul, până în ziua din urmă, "care era ziua cea mare a praznicului". Dimineaţa acestei zile i-a aflat pe oameni obosiţi de îndelunga durată a serbărilor. Deodată Isus Şi-a înălţat glasul care a răsunat prin curţile Templului: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cine crede în Mine, în inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura". Starea poporului a făcut ca acest apel să fie foarte puternic. Ei stăruiseră în scene de nesfârşită pompă şi sărbătoare, ochii lor fuseseră orbiţi de lumină şi culoare, iar urechile lor, mângâiate de cea mai bogată muzică, dar în tot şirul acestor ceremonii nu fusese nimic care să împlinească lipsurile spirituale, nimic care să aline setea sufletului pentru cele nepieritoare. Isus îi invită să vină şi să bea din izvorul vieţii, din ceea ce avea să fie în ei ca un izvor de apă, curgând în viaţă veşnică.

De dimineaţă, preotul săvârşise ceremonia care comemora lovirea stâncii în pustie. Stânca aceea era un simbol al Său, care avea să dea ocazie prin moartea Sa să curgă râuri de mântuire pentru toţi cei însetaţi. Cuvintele lui Hristos erau cuvinte de viaţă. Acolo, în prezenţa mulţimii adunate, El S-a oferit pentru a fi lovit, ca apa vieţii să se poată revărsa în lume. Lovind pe Hristos, Satana credea că va distruge pe Dumnezeul vieţii, dar din Stânca lovită au curs râuri de apă vie. Când Isus a vorbit astfel către popor, inima oamenilor a fost mişcată de o teamă plină de respect, şi mulţi erau gata să zică împreună cu femeia din Samaria: "Dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete". Ioan 4,15.

Isus cunoştea nevoile sufletului. Fastul, bogăţiile şi onoarea nu pot mulţumii inima. "Dacă însetează cineva, să vină la Mine". Bogatul, săracul, cel de sus şi cel de jos sunt toţi la fel de bineveniţi. El făgăduieşte să uşureze mintea împovărată, să mângâie pe cel întristat şi să dea nădejde celui descurajat. Mulţi din cei care Îl ascultau pe Isus erau întristaţi din cauza nădejdilor spulberate, mulţi nutreau dureri ascunse, mulţi căutau să-şi astâmpere dorinţa inimii prin bucuriile lumii şi lauda oamenilor, dar când totul era câştigat, vedeau că au muncit din greu numai pentru a ajunge la o fântână crăpată, din care nu puteau să-şi aline setea. În mijlocul scânteierii scenei voioase, ei stăteau nemulţumiţi şi trişti. Dar cuvintele lui Isus: "Dacă însetează cineva", i-au trezit brusc din meditaţia lor întristată şi, în timp ce ascultau cuvintele care au urmat, mintea lor s-a luminat de o nouă nădejde. Duhul Sfânt a prezentat simbolul înaintea lor până când au văzut în El oferta darului nepreţuit al mântuirii.

Apelul lui Hristos către sufletul însetat încă mai răsună şi ni se adresează cu şi mai mare putere decât celor care L-au auzit în templu, în ziua cea din urmă a praznicului. Fântâna este deschisă pentru toţi. Celor obosiţi şi zdrobiţi li se oferă băutura înviorătoare a vieţii veşnice. Isus încă mai strigă: "Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea". "Celui ce-i este sete să vină. Cine vrea să ia apa vieţii fără plată". "Oricui va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu-i va fi sete, ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă care va ţâşni în viaţa veşnică". Apoc. 22,17; Ioan 4,11.