Conţinut
Hristos - lumina lumii

Partea 3. Cap.10-GLASUL ÎN PUSTIE

Partea 3 – Cel uns

De la anunţarea Lui prin Ioan Botezătorul până la închiderea lui Ioan

"Dumnezeu a uns cu Duhul Sfânt şi cu puterea pe Isus din Nazaret, Care umbla din loc în loc şi făcea bine ". Fapte 10,38.

Cap.10-GLASUL ÎN PUSTIE

Înainte-mergătorul lui Hristos s-a ridicat din credincioşii lui Israel, care de multă vreme aşteptau venirea lui Mesia. Bătrânul preot Zaharia şi soţia lui Elisabeta, "erau amândoi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu"; şi prin viaţa lor liniştită şi sfântă lumina credinţei strălucea ca o stea în mijlocul întunericului acelor vremuri rele. Acestei perechi evlavioase i se făgăduia un fiu, care trebuia să meargă "înaintea feţei Domnului, pentru a pregăti căile Lui ".

Zaharia locuia în "ţinutul muntos al iudeii", dar se duse la Ierusalim pentru a servi o săptămână în templu, o slujire care se crea de două ori pe an de la preoţii fiecărei cete. "Dar pe când slujea Zaharia în faţa lui Dumnezeu la rândul cetei lui, după obiceiul preoţiei, a ieşit la sorţ să intre să tămâieze în templul Domnului ". El stătea în faţa altarului de aur din locul sfânt al sanctuarului. Norul de fum frumos mirositor se înălţă spre cer împreună cu rugăciunile lui Israel. Deodată şi-a dat seama de o prezenţă divină. Un înger al Domnului "a stătut în picioare la dreapta altarului pentru tămâiere". Locul pe care-l luase îngerul dovedea că este binevoitor, dar Zaharia n-a luat seamă la lucrul acesta. Mulţi ani se rugase pentru venirea Răscumpărătorului; acum cerul trimise un sol să-l înştiinţeze că rugăciunile lui erau pe punctul să fie ascultate; dar îndurarea lui Dumnezeu i s-a părut prea mare ca să o poată crede. El era plin de teamă şi se simţea vinovat. Dar a fost ascultat cu o fericită asigurare: "Nu te teme, Zahario, fiindcă rugăciunea ta a fost ascultată. Nevastă-ta Elisabeta îţi va naşte un fiu, căruia îi vei pune numele Ioan. El va fi pentru tine o pricină de bucurie şi veselie, şi mulţi se vor bucura de naşterea lui. Căci va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea nici vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt... El va întoarce pe mulţi din fiii lui Israel la Domnul, Dumnezeul lor. Va merge înaintea lui Dumnezeu în duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţiilor la copii şi pe cei ascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnul un norod bine pregătit pentru El". Zaharia a zis îngerului: " Din ce voi cunoaşte lucrul acesta ? Fiindcă eu sunt bătrân şi nevastă-mea este înaintată în vârstă ". Zaharia ştia bine că i se dăduse lui Avraam un fiu la vârstă înaintată, pentru că avuse încredere în Acela care făgăduise. Dar, pentru o clipă, bătrânul preot, şi-a întors gândul spre slăbiciunea omenească. El uitase că ceea ce Dumnezeu făgăduieşte este în stare să şi facă. Ce deosebire între necredinţa aceasta şi credinţa plăcută şi copilărească a Mariei, fecioare din Nazaret, care la cuvintele de minunată înştiinţare spuse de înger a răspuns: "Iată roaba Domnului, facă-mi-se după cuvintele tale". Luca 1,38.

Naşterea unui fiu lui Zaharia, întocmai ca naşterea unui fiu a lui Avraam şi a fiului Mariei, ne dezvăluie un mare adevăr spiritual, adevăr pe care îl învăţăm cu greu şi-l uităm uşor. În noi înşine nu avem nici o putere de a face vreun lucru bun, dar ceea ce nu putem face noi, va fi lucrat prin puterea lui Dumnezeu în orice suflet bun şi credincios. Prin credinţă fusese dat copilul făgăduinţei, prin credinţă ia naştere viaţa spirituală şi ni se dă putere să facem lucrările neprihănirii. La întrebarea lui Zaharia, îngerul a spus: "Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu; am fost trimis să-ţi vorbesc şi să-ţi aduc această veste bună". Cu cinci sute de ani mai înainte Gabriel îi descoperise lui Daniel perioada profetică care ajungea până la venirea lui Hristos. Cunoaşterea faptului că această perioadă se apropia de sfârşit a făcut pe Zaharia să se roage pentru venirea lui Mesia. Acum se găsea în faţa lui însuşi trimisul prin care profeţia fusese dată, pentru a-i vesti realizarea ei. Cuvintele spuse de înger: "Eu sunt Gabriel, care stau înaintea lui Dumnezeu", arată c[ el are un loc de foarte mare cinste în curţile cereşti. Când el venise cu înştiinţarea la Daniel, i-a spus: "Nimeni nu mă ajută împotriva acestora, afară de voievodul vostru, Mihail" (Hristos).Dan 10,21. Vorbind despre Daniel în Apocalips, Mântuitorul a spus: "Le-a făcut cunoscut, trimiţând prin îngerul Său la robul său Ioan". Apoc. 1,1. Iar îngerul a declarat lui Ioan "Eu sunt împreună slujitor cu tine şi cu fraţii tăi prooroci". Apoc.22,9. Ce frumos lucru -îngerul care este întâiul în slavă înaintea lui Dumnezeu este cel ales pentru a descoperi oamenilor păcătoşi planurile lui Dumnezeu.

Zaharia se arătase neîncrezător în cuvintele îngerului. El urma deci să nu mai vorbească până la împlinirea lor. ,,Iată" a zis îngerul, "vei fi mut;...până în ziua când se vor împlini aceste lucruri, pentru că n-ai crezut cuvintele Mele, care se vor împlini la vremea lor". Datoria preotului în această slujbă era să se roage pentru iertarea păcatelor publice şi naţionale pentru venirea lui Mesia; dar când Zaharia a încercat să facă lucrul acesta, n-a putut să rostească nici o vorbă. Când a ieşit să binecuvânteze pe credincioşi, le făcea semne într-una, şi a rămas mut. Ei îl aşteptaseră multă vreme şi se temeau ca nu cumva să-l fi lovit mânia lui Dumnezeu. Dar când a ieşit din Sfânta, faţa lui strălucea de slava lui Dumnezeu şi "au înţeles că avuse o vedenie în templu" Zaharia le-a făcut cunoscut ce văzuse şi auzise şi "după ce i s-au împlinit zilele de slujbă, Zaharia s-a dus acasă".

Curând după naşterea copilului făgăduit, limba tatălui a fost dezlegată şi: "el vorbea şi binecuvânta pe Dumnezeu. Pe toţi vecini i-a apucat frica şi în tot ţinutul acela muntos al Iudeii se vorbea despre aceste lucruri. Toţi cei ce la auzeau le păstrau în inima lor şi ziceau: 'Oare ce va fi pruncul acesta?' " Toate acestea aveau scopul de a atrage atenţia asupra venirii lui Mesia, a cărui cale trebuia să o pregătească Ioan.

Duhul Sfânt a venit asupra lui Zaharia care a profetizat lucrarea fiului său, spunând aceste cuvinte frumoase: Şi tu, pruncule, vei fi chemat prooroc al Cerului Prea Înalt, Căci vei merge înaintea Domnului, ca să pregăteşti căile Lui Şi să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii, Care stă în iertarea păcatelor lui; Datorită marii îndurări a Dumnezeului nostru, În urma căreia ne-a cercetat Soarele care răsare din înălţime, Ca să lumineze pe cei ce zac în întunericul şi în umbra morţii, Şi să ne îndrepte picioarele pe cale păcii !

"Iar pruncul creştea şi se întărea în duh. Şi a stat în locuri pustii până în ziua arătării lui înaintea lui Israel". Înainte de a se naşte Ioan îngerul spusese: "Va fi mare înaintea Domnului. Nu va bea vin, nici băutură ameţitoare şi se va umple de Duhul Sfânt". Dumnezeu chemase pe fiul lui Zaharia la o lucrare mare, cea mai mare lucrare încredinţată vreodată oamenilor. Pentru a putea face lucrarea acesta, Dumnezeu trebuie să fie cu el. Duhul lui Dumnezeu avea să fie cu el numai dacă asculta de cele spuse de înger.

Ioan trebuia să fie un sol a lui Iehova, pentru a duce oamenilor lumina lui Dumnezeu. El trebuia să dea o nouă îndrumare gândurilor lor. Trebuia să-i impresioneze cu sfinţenia cerinţelor lui Dumnezeu şi cu nevoia lor după dreptatea Sa desăvârşită. Un asemenea sol trebuia să fie sfânt. Trebuie să fie un templu al Duhului Sfânt. Pentru a putea îndeplini lucrarea sa, trebuia să fie sănătos la corp şi plin de tărie intelectuală şi morală. De aceea era nevoie ca el să-şi stăpânească poftele şi patimile. Trebuia să dea dovadă de o aşa stăpânire de sine încât să poată sta neclintit în orice împrejurări, ca şi stâncile şi munţii pustiei.

Pe timpul lui Ioan Botezătorul, lăcomia după averi ş iubirea de lux şi petrecere erau larg răspândite. Plăcerile senzuale, petrecerile şi beţiile provocau boli şi degenerare fizică, întunecând înţelegerea spirituală împotrivirea faţă de păcat. Ioan trebuia să fie un reformator. Prin viaţa lui cumpătată şi prin îmbrăcămintea lui simplă el trebuia să fie o mustrare pentru excesele timpului. De aceea s-au dat părinţilor lui Ioan învăţăturile cunoscute - învăţături de viaţă cumpătată aduse de un înger de la tronul lui Dumnezeu.

Caracterul este mai impresionabil în copilărie şi tinereţe. Atunci trebuie să câştige un om puterea de se stăpâni. În casă şi la masă, viaţa de familie, se exercită influenţe ale căror urmări ţin veşnic. Mai mult decât orice dar natural, obiceiurile formate în primii ani decid dacă un om va fi biruit sau biruitor în lupta vieţii. Tinereţea este timpul semănatului. Ea stabileşte ce fel de seceriş vom aduna în viaţa acesta şi în cea viitoare.

Ca prooroc, Ioan urma "să întoarcă inima părinţilor la copii şi pe cei neascultători la umblarea în înţelepciunea celor neprihăniţi, ca să gătească Domnului un norod bine pregătit pentru El". Prin lucrarea de a pregăti calea pentru întâia venire a lui Hristos, el era reprezentantul acelora care au să pregătească un popor pentru a doua venire a Domnului. Lumea s-a dedat la plăceri. Rătăcirile şi minciunile sunt fără număr. Cursele Satanei pentru a pierde suflete s-au înmulţit. Toţi aceia care vor să-şi desăvârşească sfinţenia în temere de Dumnezeu trebuie să înveţe cumpătarea şi stăpânirea de sine. Poftele şi patimile trebuie puse sub stăpânirea puterilor mai înalte ale minţii. Această stăpânire de sine este absolut trebuincioasă, ca să avem aceea forţă intelectuală şi aceea pătrundere spirituală care ne va face in stare să înţelegem şi să practicăm adevărurile sfinte ale Cuvântului lui Dumnezeu. Din cauza aceasta cumpătarea are locul ei anumit în pregătirea pentru a doua venire a lui Hristos. De fapt, fiul lui Zaharia ar fi urmat să fie educat pentru preoţie. Dar învăţătura din şcolile rabinilor l-ar fi făcut nepotrivit pentru lucrarea sa. Dumnezeu nu l-a trimis la profesorii de teologie ca de acolo să învaţă cum să interpreteze Scripturile. Dumnezeu l-a chemat în pustie ca să înveţe din lucrurile naturii şi de la Dumnezeul naturii. Locuinţa si-a ales-o într-o regiune singuratică, în mijlocul dealurilor pustii, cu trecători sălbatice şi peşteri stâncoase. Dar era voia lui să uite bucuriile şi strălucirea vieţii pentru disciplina aspră a pustiei. Aici mediul înconjurător era favorabil obiceiurilor de simplitate şi de lepădare de sine. Netulburat de zgomotele lumii, el putea să studieze aici învăţăturile naturii, revelaţiei şi ale Providenţei. Cuvintele spuse lui Zaharia de către înger fuseseră deseori repetate lui Ioan de părinţii lui temători de Dumnzeu. Din copilărie i s-a arătat fără încetare lucrarea pe care o avea de făcut şi el a primit această sfântă însărcinare. Pentru el locurile singuratice ale pustietăţii erau o scăpare binevenită din societatea în care bănuiala, necredinţa şi stricăciunea ajunseseră să stăpânească aproape totul. Nu se încredea în propriile sale puteri de a sta tare împotriva ispitei şi se ferea de a fi mereu în apropierea păcatului, ca nu cumva să piardă simţământul nesupusei lui păcătoşenii.

Fiind la naştere consacrat lui Dumnezeu ca nazireu, el şi-a însuşit acest vot, consacrându-se pentru viaţa întreagă. Era îmbrăcat ca profeţi de pe vremuri şi veşmântul era din păr de cămilă strâns cu o cingătoare de piele. Se hrănea cu lăcuste şi miere sălbatică, pe care le găsea în pustie şi bea apă curată din izvoarele dealurilor.

Ioan însă nu ducea o viaţă de lenevie, de tristeţe ascetică sau de înstrăinare egoistă. Din timp în timp căuta să se amestece printre oameni şi totdeauna era un observator interesat de ceea ce se petrece în lume. Din locul lui retras el urmărea desfăşurarea evenimentelor. Cu o putere de pricepere iluminată de Duhul Sfânt, el studia caracterul oamenilor ca să ştie cum să ajungă la inima lor cu solia cerului. Povoara misiunii sale îl apasă. În singurătate, prin meditaţie şi rugăciune, căuta să-şi oţelească sufletul pentru lucrarea care-l aştepta.

Deşi se afla în pustie, nu era scutit de ispite. Pe cât era posibil închidea orice cale pe care ar fi venit Satana. Cu toate acestea ispititorul îl ataca. Dar sensibilitatea lui spirituală era trează; el îşi dezvoltase tăria şi hotărârea de caracter şi cu ajutorul Duhului Sfânt putea să recunoască apropierea lui Satana şi să se împotrivească puterii lui..

Ioan a găsit în pustie atât şcoala cât şi sanctuarul. Ca şi Moise în munţii Madianului, el era înconjurat de prezenţa lui Dumnezeu şi de dovezile puterii Sale. El n-a avut parte ca marele conducător a lui Israel să locuiască în mijlocul solemnei maiestăţi a singurătăţii munţilor, dar în faţa lui se aflau înălţimile Moabului, dincolo de Iordan, vorbindu-i de Acela care a întărit munţii şi i-a încins cu putere. Înfăţişarea tristă şi înfricoşătoare a naturii unde se află locuinţa lui din pustie îi zugrăvea şi mai bine starea lui Israel. Via roditoare a Domnului ajunsese o ruină întristătoare. Dar deasupra pustiului se întindea cerul frumos şi strălucitor. Norii care se adunau negri şi aducători de furtună erau încoronaţi de curcubeul făgăduinţei. La fel strălucea deasupra decăderii lui Israel slava făgăduită a domniei lui Mesia. Norii de mânie erau ţinuţi în frâu de curcubeul legământului Său de har.

Singur în noaptea tăcută, citea făgăduinţa dată de Dumnezeu lui Avraam cu privire la urmaşi numeroşi ca stelele. Lumina zorilor, colorând munţii Moabului, povestea despre Acela care trebuia să fie: "ca lumina dimineţii când răsare soarele în dimineaţa fără nori". 2 Sam.23,4.

Iar în strălucirea din miezul zilei vedea splendoarea înfăţişării Lui, "când se va descoperii slava Domnului şi orice făptură o va vedea ".Is. 40,5.

Cu inima plină de temere, dar şi de bucurie, el cerceta sulurile profetice, descoperirile cu privire la venirea lui Mesia - sămânţa făgăduită care avea să zdrobească capul şarpelui; Silo, "pacificatorul", care trebuia să vină înainte de se pune capăt domniei pe tronul lui David. Timpul venise. În palatul de pe muntele Sion trona un guvernator roman. Pe temeiul cuvântului neînşelător al Domnului, Hristos se născuse. Tablourile inspirate din cartea lui Isaia, arătând slava lui Mesia, erau studiul lui ziua şi noaptea; Odrasla din rădăcina lui Işai, un Împărat care va domni în dreptate, hotărând cu nepărtinire asupra nenorociţilor ţării, un loc de scăpare împotriva furtunii....umbra unei stânci mari într-un pământ ars de soare. Israel nu va mai fi numit "Părăsită " nici ţara "Pustiu "ci Domnul îl va numii "Plăcerea mea ",iar pământul lui "Beula "Is. 11,4; 32,2; 62,4. Inima singuraticului exilat era plină de această viziune glorioasă. El privea pe Împărat în frumuseţea Lui şi uita de sine. El admira maiestatea sfinţeniei şi se simţea fără putere şi nevrednic. Era gata să alerge ca trimis al cerului, fără să se teamă de vreun om, pentru că privise la Dumnezeu. Putea să stea drept şi fără teamă în faţa monarhilor pământului, pentru că se închinase înaintea Împăratului împăraţilor. Ioan n-a înţeles deplin natura Împărăţiei lui Mesia. El aştepta ca Israel să fie scăpat de vrăjmaşii lui naţionali; dar din ţinta cea mare a nădejdii lui era venirea Împăratului în dreptate şi aşezarea lui Israel ca un neam sfânt. Aşa credea el că o să se împlinească proorocia dată la naşterea lui:

Îşi aduce aminte de legământul Lui cel sfânt,...

Că, după ce ne va izbăvi din mâna vrăjmaşilor noştri, Ne va îngădui să-l slujim fără frică, În sfinţenie şi neprihănire, în toate zilele vieţii noastre.

El vedea poporul său înşele, mulţumit de sine şi dormind în păcat. El dorea să-i trezească la o viaţă mai sfântă. Solia pe care i-o dăduse Dumnezeu trebuia să-i trezească din letargia lor, să-i facă să tremure din cauza marii lor păcătoşenii. Înainte ca sămânţa Evangheliei să poată fi semănată, ţarina inimii trebuia desţelenită. Înainte să caute vindecare la Isus, trebuia să-şi dea seama de primejdia adusă de rănile păcatului.

Dumnezeu nu trimite soli pentru a linguşi pe păcătos. El nu trimite solii de pace, ca să legene pe oamenii nesfinţit într-o siguranţă falsă. El pune poveri grele pe conştiinţa făcătorului de rele şi îi străpunge sufletul cu săgeţile convingerii. Îngerii slujitori îi prezintă judecăţile îngrozitoare ale lui Dumnezeu, ca să adâncească simţul nevoii sale şi să-l facă să strige: Ce trebuie să fac ca să fiu mântuit ? Atunci mâna care a umilit până la ţărână ridică pe cel pocăit. Glasul care a mustrat păcatul şi a făcut de ruşine îngâmfarea şi ambiţia întreabă cu cea mai duioasă iubire: Ce doreşti să fac pentru tine ? Când a început lucrarea lui Ioan, naţiunea era într-o stare de frământare şi de nemulţumire care ducea la revoltă. La îndepărtarea lui Arhelau, Iudeea fusese pusă sub directa cârmuire a Romei. Tirania şi jafurile puse la cale de guvernatorii romani şi sforţările lor neîncetate de a introduce simbolurile şi obiceiurile păgâneşti aprinseră revolta, care fusese înecată în sângele miilor de vitejii a lui Israel. Toate acestea făcuse să crească ura împotriva Romei şi o dată cu aceasta dorinţa de a fi eliberaţi de sub stăpânirea ei.

În mijlocul certurilor şi luptei s-a auzit un glas venit din pustie, un glas neaşteptat şi aspru, dar plin de nădejde: Pocăiţi-vă; căci Împărăţia Cerurilor s-a apropiat. Cu o putere nouă şi neînţeleasă el a mişcat pe oameni. Prooroci vorbiseră despre venirea lui Hristos ca despre un eveniment din viitorul îndepărtat; dar acum le venea vestea că ea s-a apropiat. Înfăţişarea neobişnuită a lui Ioan făcea pe oameni să se gândească la văzătorii din vechime. În purtarea şi îmbrăcămintea lui semăna cu proorocul Ilie. Cu spiritul şi puterea lui Ilie, el denunţa corupţia naţională şi mustra aspru păcatele vremii. Cuvintele lui erau simple, hotărâte şi pătrunzătoare. Mulţi credeau că este un profet înviat din morţi. Naţiunea întreagă era pusă în mişcare. Mulţimile alergau la Ioan, în pustie.

Ioan vestea venirea lui Mesia şi chema pe oameni la pocăinţă.Ca simbol pentru curăţirea de păcate, el îi boteza în apele Iordanului. În felul acesta intuitiv el declara că aceia care se numeau aleşii lui Dumnezeu erau mânjiţi de păcat şi că, fără o curăţire a inimii şi a vieţii, ei nu puteau să aibă intrare în Împărăţia lui Mesia. Prinţi şi rabini, soldaţi, vameşi şi ţărani, veneau să asculte pe prooroc. Câtva timp înştiinţările solemne de la Dumnezeu i-au alarmat. Mulţi ajungeau la pocăinţă şi primeau botezul. Oamenii de orice rang se supuneau cererilor Botezătorului, ca să poată fi părtaşi la Împărăţia vestită de el.

Mulţi cărturari şi farisei veneau mărturisindu-şi păcatele şi cerând să fie botezaţi. Ei voiau să arete că sunt mai buni decât ceilalţi oameni, determinând şi pe alţii să aibă o părere foarte înaltă despre evlavia lor. Acum tainele vinovate ale vieţii lor erau dezvăluite. Ioan era iluminat de Duhul Sfânt că mulţi dintre aceşti oameni nu aveau convingere reală de păcat. Ei erau oportunişti. Arătându-se prieteni ai profetului sperau să fie bine văzuţi de Domnul care trebuia să vină. Botezându-se prin mâna acestui tânăr, dar cunoscut învăţător, ei socoteau că vor putea să-şi întărească influenţa asupra poporului. Ioan i-a întâmpinat cu întrebarea plină de mustrare: "Pui de năpârci, cine v-a învăţat să fugiţi de mânia viitoare ?Faceţi dar roade vrednice de pocăinţă. Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: "Avem ca tată pe Avraam !.Căci vă spun că Dumnezeu chiar şi din pietrele acestea poate să ridice pe fiii lui Avraam. ".

Iudeii dăduseră o greşită interpretare făgăduinţei despre bunăvoinţa veşnică a lui Dumnezeu faţă de Israel: "Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui nume este Domnul oştirilor; Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zise Domnul, şi neamul lui Israel va încete pe vecie să fie un neam înaintea Mea ! Aşa vorbeşte Domnul: "Dacă cerurile sus pot fi măsurate, şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi eu tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul ". Ier. 31,35-37. Iudeii priveau coborârea naturală din Avraam ca dându-le drepte la această făgăduinţă, dar treceau cu vederea condiţiile pe care le pusese Dumnezeu. Înainte de a da făgăduinţa, El a zis: "Voi pune legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu...Căci le voi ierta nelegiuirea şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor".vers.33-34.

Binecuvântarea lui Dumnezeu este asigurată oamenilor care au legea Lui scrisă în inimă. Ei sunt una cu El. Dar iudeii se depărtaseră de Dumnezeu. Din cauza păcatelor, ei sufereau sub judecăţile Lui. De aceea se şi găseau robi la o naţiune păgână. Din cauza păcatelor mintea lor era întunecată şi pentru că, pe vremuri, Dumnezeu avusese milă de ei, îşi scuzau păcatele. Se amăgeau că sunt mai buni ca alţi oameni şi au drept la binecuvântările Lui. Lucrurile acestea "au fost scrise pentru învăţătura noastră, peste care au venit sfârşiturile veacurilor". 1 Cor.10,11. De câte ori interpretăm greşit binecuvântările lui Dumnezeu şi ne mângâiem cu gândul că suntem bine văzuţi pentru vreun lucru bun, care este în noi ! Dumnezeu nu poate face pentru noi ceea ce El vrea. Darurile lui sunt folosite pentru plăceri personale şi pentru a înăspri inima în necredinţă şi păcat.

Ioan spunea învăţătorilor lui Israel că îngâmfarea, egoismul şi cruzimea lor dovedea că sunt pui de năpârci, un blestem ucigător pentru oameni, şi nu copii lui Avraam cel drept şi ascultător. ţinând seama de lumina pe care o primiseră de la Dumnezeu erau mai răi decât păgânii faţă de care se simţeau superiori. Uitaseră "stânca de unde fuseseră tăiaţi şi groapa de unde fuseseră scoşi". Dumnezeu nu avea nevoie de ei ca să-Şi poată realiza planurile. După cum chemase pe Avraam dintr-un popor păgân, tot aşa putea să cheme şi pe alţii în slujba Sa. Inima acelora putea atunci să pară fără viaţă ca şi pietrele pustiului, dar Duhul Lui putea să-i trezească ca să facă voia Lui şi să primească împlinirea făgăduinţei. "Iată" zicea proorocul, "securea a şi fost înfiptă la rădăcina pomilor. Deci orice pom, care nu face roadă bună, va fi tăiat şi aruncat în foc". Valoarea unui pom este hotărâtă nu de nume, ci de roadele lui. Dacă roadele sunt fără valoare, numele nu poate scăpa un pom de la pieire. Ioan a spus iudeilor că situaţia lor faţă de Dumnezeu urma să fie hotărâtă de caracterul şi viaţa lor. Mărturisirile de credinţă erau lipsite de valoare. Dacă viaţa şi caracterul lor nu erau în armonie cu legea lui Dumnezeu, nu erau poporul Lui.

Sub cuvintele lui cercetătoare de inimă, ascultătorii se convingeau. Ei au venit la el cu o întrebare: "Ce să facem "?El le-a răspuns: "Cine are două haine, să împartă cu cine n-are nici una şi cine are de mâncare să facă la fel". Pe vameşi îi învăţa să se ferească de nedreptate, iar pe soldaţi de brutalitate.

El spunea că toţi aceia care deveneau supuşi ai Împărăţiei lui Hristos trebuiau să dea dovadă de credinţă şi pocăinţă. Bunătatea, cinstea şi credincioşia trebuiau să se vadă în viaţa lor. Trebuia să ajute pe cei lipsiţi şi să-şi aducă darurile înaintea lui Dumnezeu. Trebuia să apere pe cei fără de apărare şi să dea pildă de virtute şi împreună simţire. În felul acesta urmaşii lui Hristos vor da dovadă de puterea transformatoare a Duhului Sfânt. În viaţa lor de toate zilele se va vedea dreptatea, mila şi iubirea lui Dumnezeu. Dacă nu, ei aveau să fie ca pleava care se aruncă în foc.

"Cât despre Mine ", le-a spus Ioan, "eu vă botez cu apă, spre pocăinţă, dar cel ce vine după mine, este mai puternic decât mine şi eu nu sunt vrednic nici măcar să-I duc încălţămintele. El vă va boteza cu Duhul Sfânt şi cu foc". Matei 3,11. Profetul Isaia spusese că Domnul va curăţii pe poporul Său de nelegiuirile lor "cu duhul judecăţii şi cu duhul nimicirii ".Cuvântul lui Israel către Dumnezeu era: "Îmi voi înainta mâna împotriva ta, îţi voi topi zgura...Toate părticelele de plumb le voi depărta de tine". Is. 4,4;1,25. Pentru păcat, oriunde s-ar găsi, Dumnezeul nostru este un foc mistuitor. Evr. 12,29. În toţi aceia care se supun puterii Sale, Duhul Sfânt va mistui păcatul. Dar dacă oamenii se agaţă de păcat, ei se identifică cu el. Atunci slava lui Dumnezeu, care nimiceşte păcatul, trebuie să-i nimicească şi pe ei. Iacov, după o noapte de luptă cu Îngerul, a strigat: "Am văzut pe Dumnezeu faţă în faţă, şi totuşi am scăpat cu viaţă". Gen 32,30. Iacov fusese vinovat de un mare păcat în purtarea sa faţă de Esau, dar se pocăise. Greşeala lui era iertată, iar păcatul lui curăţit; de aceea putea să stea în faţa lui Dumnezeu, cultivând de bună voie păcatul, au fost nimiciţi de "suflarea gurii Sale "şi prăpădiţi de "arătare venirii Sale ".2 Tes.2,8. Strălucirea slavei lui Dumnezeu, care dă viaţă celui drept, va nimici pe nelegiuiţi.

Pe timpul lui Ioan Botezătorul, Hristos era aproape să Se arate pentru a face cunoscut caracterul lui Dumnezeu. Însăşi prezenţa Lui urma să facă pe oameni să-şi dea seama de păcatele lor. Numai dacă voiau să fie curăţaţi de păcat putea să vină în comuniune cu El. Numai cei cu inima curată puteau rămâne în faţa Lui.

Aşa a dus Ioan Botezătorul solia dumnezeiască lui Israel. Mulţi au luat aminte la învăţătura lui. Mulţi au sacrificat totul, numai ca să asculte. Mulţumirile mergeau după acest nou învăţător din loc în loc şi nu erau puţini aceia care nutreau nădejdea că el ar fi Mesia. Dar când Ioan a văzut pe oameni îndreptându-se către el, a căutat orice ocazie să le îndrepte credinţa către Acela care trebuia să vină.

Partea 3. Cap.10-GLASUL ÎN PUSTIE