Conţinut
Hristos - lumina lumii

Cap.25-CHEMAREA LA MARE

 

Se lumina de ziuă deasupra Galileii. Ucenicii obosiţi de o noapte de muncă neroditoare încă se mai aflau în corăbiile lor pe lac. Isus venise să petreacă o oră de linişte lângă apă. Spera ca în norii zilei să poată găsi puţină odihnă de mulţimea care Îl urmărea în fiecare zi. Dar n-a trecut mult şi oamenii au început să se adune în jurul Lui. Numărul lor a crescut cu repeziciune astfel că El era ascultat din toate părţile. Între timp ucenicii au sosit la ţărm. Pentru a scăpa de îmbulzeala mulţimii Isus s-a urcat în corabia lui Petru şi i-a spus s-o îndepărteze puţin de mal. De aici Isus putea să fie mai bine auzit şi văzut de toţi şi din barcă a început să înveţe mulţimea adunată pe ţărm.

Ce privelişte era aceasta pentru îngeri; slăvitul lor Conducător stătea într-o corabie de pescari, legănate de valurile fără odihnă, predicând vestea cea bună a mântuirii mulţimii care asculta îmbulzindu-se pe malul apei! Acela care era Proslăvitul cerului făcea cunoscute oamenilor de rând lucrurile mari ale Împărăţiei Sale. Cu toate acestea nu s-ar fi găsit un loc mai potrivit pentru lucrarea Lui. Lacul, munţii, câmpiile întinse, lumina care se revărsa pe pământ, toate îi puneau la îndemână mijloacele de a ilustra învăţăturile Sale şi a le imprima în minte. Şi nici o învăţătură nu era rostită fără, să aducă un rod. Fiecare solie pornită de pe buzele Lui atingea o inimă ca un cuvânt la vieţii veşnice.

Cu fiecare clipă se aduna pe ţărm tot mai multă lume. Bătrânii sprijinindu-se pe toiegele lor, săteni vânjoşi venind de la munte, pescarii veniţi de la munca lor de pe lac, negustori şi rabini, bogaţi şi învăţaţi, bătrâni şi tineri aducând pe bolnavii şi pe suferinzii lor, se îmbulzeau să asculte cuvintele Învăţătorului divin. Proorocii au privit înainte la scene de felul acesta şi au scris: ţara lui Zabulon şi Neftali, În spre mare, dincolo de Iordan, Galilea Neamurilor, Norodul acesta care zăcea în întuneric, A văzut o mare lumină Şi peste cei ce zăceau în ţinutul şi umbra morţii A răsărit lumina. Mat. 4,15-16. Afară de mulţimea de pe ţărmurile Ghenezaretului, Isus mai avea în mintea Sa, când ţinea predica la mare şi pe alţi ascultători. Privind de-a lungul veacurilor, a văzut pe cei credincioşi ai Lui duşi la închisoare şi la judecată, în singurătate, în ispită şi în suferinţă. Fiecare scenă de bucurie, de luptă sau de disperare era observată de El. În cuvintele pe care le rostea celor adunaţi, El spunea şi celorlalte suflete cuvinte potrivite care aveau să fie solie de mângâiere şi întristare, de speranţă în încercare, de lumină cerească în întuneric. Prin Sfântul Duh, glasul acela care vorbea din corabia pescarului pe marea Galileii urma să fie auzit rostind pace inimilor omeneşti din timpul sfârşitului. Odată cuvântarea încheiată Isus s-a întors către Petru şi l-a rugat să depărteze corabia la adânc şi să arunce mrejele pentru pescuire. Dar Petru era descurajat. Toată noaptea nu prinsese nimic. Cât fusese singur se gândise la soarta lui Ioan Botezătorul, care zăcea singur în închisoare. Se gândise la ce aştepta pe Isus şi pe urmaşii Lui, la rezultatul slab al lucrării din Iudeea şi la răutatea preoţilor şi rabinilor. Până şi ocupaţia pe care o avea nu îl mai slujea şi, în timp ce se uita la mrejea goale, viitorul i se părea întunecat şi plin de descurajare. "Învăţătorule", a zis el, "toată noaptea ne-am trudit şi n-am prins nimic; dar, la cuvântul Tău, voi arunca mrejele." Noaptea era singurul timp favorabil pentru pescuit cu năvoadele în apa limpede a lacului. După ce muncise din greu toată noaptea, părea fără nădejde să arunce năvoadele ziua; Dar Isus dăduse poruncă şi iubirea pentru Domnul lor a făcut pe ucenici să asculte. Simon şi fratele lui au coborât mrejele. Când a încercat să scoată era aşa de mult peşte încât începeau să de rupă. Au fost nevoiţi să cheme pe Iacov şi pe Ioan în ajutor. După încărcare peştelui amândouă corăbii erau aşa de pline, încât ameninţau să se cufunde.

Dar Petru nu se gândea la belşug sau la corăbii. Minunea aceasta, care întrecea pe toate celelalte la care fusese martor, era pentru el manifestare puterii Dumnezeieşti. În Isus a văzut pe Acela care ţinea sub stăpânirea Sa toată natura. Prezenţa dumnezeirii dăduse pe faţă cât era el de păcătos. Iubirea pentru Învăţătorul, ruşinea pentru necredinţa lui, recunoştinţa pentru îndurarea lui Hristos şi, mai presus de toate, simţul curăţeniei personale în faţa infinitei purităţi, l-au copleşit. În timp ce tovarăşii lui puneau la loc sigur peştele din mreje, Petru a căzut la picioarele Mântuitorului şi i-a zis: "Doamne pleacă de la mine că sunt un om păcătos." Era prezenţa aceleiaşi sfinţenii dumnezeieşti care făcuse pe profetul Daniel să cadă mort înaintea îngerului lui Dumnezeu. El zicea: "Puterile m-au lăsat, culoarea mi s-a schimbat, faţa mi s-a sluţit, şi am pierdut orice vlagă". Tot astfel s-a întâmplat când Isaia a privit slava Domnului. El a exclamat: "Vai de mine! Sunt pierdut căci sunt un om cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor". Dan 10,8; Is 6,5. Natura omenească cu slăbiciunea şi păcatul ei, ajunsese faţă-n faţă cu desăvârşirea Dumnezeirii şi el se simţea cu totul nedemn şi nesfânt. La fel s-au petrecut lucrurile cu toţi aceia care li s-a îngăduit să vadă măreţia şi maiestatea lui Dumnezeu.

Petru a zis: "Pleacă de la mine, căci sunt un om păcătos", dar s-a agăţat de picioarele lui Isus simţind că nu poate să fie despărţit de El. Mântuitorul i-a spus: "nu te teme de acum încolo vei fi pescar de oameni". După ce Isaia şi-a dat seama de sfinţenia lui Dumnezeu, şi de nevrednicia sa, i s-a încredinţat solia dumnezeiască. Numai după ce Petru a fost dus la lepădare de sine şi la dependenţa desăvârşită de puterea dumnezeiască a primit chemare în lucrarea lui Hristos.

Până la data aceea nici unul dintre ucenici nu se unise deplin cu Isus ca împreună lucrători ai Lui. Ei fuseseră martori la multe minuni ale Lui şi ascultară învăţătura Lui; dar nu părăsiseră cu totul ocupaţiile lor de mai înainte. Închiderea lui Ioan Botezătorul fusese pentru ei o mare dezamăgire. Dacă aşa se întâmplase cu lucrare lui Ioan, speranţa pentru Învăţătorul lor era foarte mică deoarece toţi conducătorii religioşi se uniseră împotriva Lui. În împrejurările acestea era bine să se întoarcă pentru un timp la pescuit. Dar acum Isus i-a chemat să părăsească viaţa lor de mai înainte şi să se unească pentru totdeauna cu El. Petru a primit chemarea. Ajungând la ţărm Isus a chemat şi pe ceilalţi trei ucenici: "Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni". Îndată ei au lăsat totul şi L-au urmat.

Înainte de a le cere să părăsească mrejele şi corăbiile lor de pescuit, Isus le-a dat asigurarea că Dumnezeu le va împlini toate nevoile. Folosirea corăbiei lui Pertu pentru lucrarea Evangheliei, a fost bogat răsplătită. El, care este "bogat...pentru toţi cei care-l cheamă", a zis: "Daţi şi vi se va da; ba încă vi se va turna în sân o măsură bună îndesată, clătinată, care se va vărsa pe deasupra". Rom. 10,12; Luca 6,38. Cu măsura aceasta a răsplătit El lucrarea ucenicilor. Orice sacrificiu făcut pentru lucrarea Sa va fi răsplătită după "nemărginita bogăţie a harului Său." Efes. 3,20;2,7. În timpul nopţii aceleia triste pe lac când au fost despărţiţi de Hristos, ucenicii au fost greu apăsaţi de necredinţă, şi obosiţi de munca fără reuşită. Dar prezenţa lui le-a aprins iarăşi credinţa şi le-a adus bucurie şi izbândă. Aşa e şi cu noi; despărţiţi de Hristos lucrarea noastră este neroditoare şi este uşor să ajungem la neîncredere şi nemulţumire. Dar când el este aproape şi noi lucrăm sub ocrotirea Lui, ne bucurăm văzând dovada puterii Lui. Lucrarea lui Satana este de a descuraja; Lucrarea lui Hristos este de a inspira credinţă şi nădejde.

Învăţătura profundă pe care minunea a dat-o ucenicilor este o învăţătură şi pentru noi, şi anume că Acela care poate să adune peştii din mare, poate să impresioneze şi inimile oamenilor, şi să-i atragă cu funiile iubirii Sale, aşa încât slujitorii Săi să poată ajunge "pescari de oameni".

Pescarii aceştia din Galilea erau oameni umili şi neînvăţaţi; dar Hristos, Lumina lumii era în stare să le dea putere din belşug, în vederea lucrării pentru care fuseseră aleşi. Mântuitorul n-a dispreţuit educaţia, deoarece atunci când e cârmuită de iubirea lui Dumnezeu, şi consacrată în slujba Lui, cultura intelectuală este o binecuvântare. Dar El a lăsat la o parte pe înţelepţii timpului Său deoarece erau atât de încrezători in sine încât nu puteau să aibă mila de suferinţele oamenilor şi să devină împreună lucrători cu Omul din Nazaret. În bigotismul lor socoteau o batjocură să fie învăţaţi de Hristos. Domnul Isus căuta conlucrarea acelora care vor să devină mijloace desăvârşite pentru transmiterea harului Său. Cel dintâi lucru pe care trebuie să-l înveţe toţi aceia care vor să devină lucrători împreună cu Dumnezeu este lecţia neîncrederii în sine; atunci sunt pregătiţi să li se dea caracterul lui Hristos. Aceasta nu se poate primi prin educaţie la şcolile cele mai înalte. Este rodul înţelepciunii care se poate primi numai de la Învăţătorul ceresc.

Isus a ales pescari needucaţi deoarece ei nu fuseseră educaţi in tradiţiile şi obiceiurile greşite din vremea lor. Erau oameni cu daruri înnăscute şi erau umili şi gata să primească învăţătura - oameni pe care El îi putea educa pentru lucrarea Sa. Pe căile zilnice sunt oameni care duc cu răbdare povara muncii lor zilnice, dar care nu-şi dau seama că au unele capacităţi care, dacă ar fi puse la lucru, i-ar ridica la acelaşi nivel cu oamenii cei mai onoraţi ai lumii. E nevoie de atingerea unei mâini iscusite pentru trezirea acestor facultăţi adormite. Isus a chemat oameni de felul acesta pentru a fi conlucrătorii Lui şi le-a dat privilegiul de a fi împreună cu El. Niciodată n-au avut oamenii mari ai lumii un asemenea Învăţător. La sfârşitul educaţiei date de Mântuitor ucenicii nu mai erau neştiutori şi inculţi. Ei deveniseră asemenea Lui la minte, şi la caracter iar oamenii şi-au dat seama că au fost împreună cu Isus. Lucrarea cea mai înaltă a educaţiei nu este de a da numai cunoştinţe, ci de a împărtăşi acea energie dătătoare de viaţă care este primită prim legătura dintre o minte şi o altă minte, dintre o inimă şi o altă inimă. Numai viaţa poate să dea viaţă. Ce privilegiu minunată aveau ei deci să fie trei ani în legătură zilnică cu aceea viaţă dumnezeiască de la care a pornit orice impuls dătător de viaţă care a binecuvântat lumea! Mai presus de tovarăşi lui, Ioan, ucenic iubit, s-a predat acestei minunate iubiri. El spune: "Viaţa a fost arătată şi noi am văzut-o, şi mărturisim despre ea, şi vă vestim viaţa veşnică, viaţa care a fost la Tatăl şi care ne-a fost arătată". "Noi toţi am primit din plinătatea Lui, şi har după har".

Apostolii Domnului nostru nu aveau nimic care să aducă slava persoanei lor. Era evident că succesul lucrării lor se datora numai lui Dumnezeu. Viaţa acestor oameni, caracterul pe care şi l-au format, şi lucrarea cea mare pe care Dumnezeu a dus-o la îndeplinire prin ei constituie o dovadă puternică de ceea ce face El pentru aceia care sunt ascultători şi gata de a învăţa.

Acela care iubeşte mai mult pe Isus va face cel mai mult bine. Nelimitată va fi eficienţa aceluia care, dând eul la o parte, dă prilej Duhului sfânt să lucreze asupra inimii şi trăieşte o viaţă deplin consacrată lui Dumnezeu. Dacă oamenii vor suporta disciplina fără să se plângă şi fără să slăbească pe cale, Dumnezeu îi va învăţa fiecare oră şi fiecare zi. El doreşte să descopere îndurarea Sa. Dacă poporul Său va îndepărta piedicile, El va revărsa apele mântuirii ca nişte râuri să curgă printre oameni. Dacă oamenii cu umilinţă ar fi fost încurajaţi să facă tot binele pe care l-ar putea face, dacă nu s-ar fi aşezat asupra lor mâini care să-i ţină pe loc, ar fi fost o sută de lucrători acolo unde astăzi nu e decât unul.

Dumnezeu ia pe oameni aşa cum sunt, şi le face educaţia pentru lucrarea Sa, dacă se supun Lui. Duhul lui Dumnezeu, primit în suflet, va înviora toate puterile. Sub conducerea Duhului Sfânt, mintea care s-a predat fără rezervă lui Dumnezeu se dezvoltă în mod armonios şi este întărită să împlinească cerinţele lui Dumnezeu. Caracterul slab şi necredincios se transformă într-un caracter plin de putere şi de statornicie. Consacrarea continuă produce o legătură atât de strânsă între Isus şi ucenicii Lui încât creştinul devine asemenea Lui la minte şi la caracter. Prin legătura cu Hristos el va avea vederi mai clare şi mai cuprinzătoare. Puterea lui de înţelegere va fi mai pătrunzătoare, judecata lui mai echilibrată. Cel ce doreşte să fie în slujba lui Hristos este atât de înviorat de puterea dătătoare de viaţă a Soarelui Neprihănirii încât poate să aducă mai multă roadă pentru slava lui Dumnezeu.

Oameni având cea mai înaltă educaţie în ce priveşte arta şi ştiinţele au luat învăţături preţioase de la creştini cu viaţa smerită pe care lumea i-a socotit ca neînvăţaţi. Dar aceşti neînsemnaţi ucenici primiseră o educaţie în cea mai înaltă şcoală. Ei au stat la picioarele Aceluia care a vorbit cum "n-a vorbit un alt om niciodată".