Cap.13-BIRUINţA

 

"Atunci diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina templului şi I-a zis: Dacă ieşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris: El va porunci îngerilor Să vegheze asupra Ta ; Şi Ei te vor lua pe mâini, Ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră ".

Satana credea că acum dă luptă cu Isus pe terenul Lui. Însuşi vrăjmaşul acesta înverşunat folosea cuvinte care porneau din gura lui Dumnezeu. El încă se mai arăta ca un înger de lumină şi da de înţeles că are cunoştinţe din Scriptură şi că înţelege valoarea celor scrise. Isus a fost mai înainte Cuvântul lui Dumnezeu ca să-Şi susţină credinţa, iar ispititorul îl folosea acum cu gândul să sprijine amăgirea. El spunea că a vrut doar să vadă câtă credinţă are Isus şi acum Îi lăudă statornicia. Deoarece Mântuitorul a arătat că are încredere în Dumnezeu, Satana stăruia ca El să dea o nouă dovadă de credinţă. Dar ispita este din nou începută prin cuvintele care semănau îndoială: "Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu". Hristos era ispitit să răspundă la acest "dacă"; dar s-a abţinut şi n-a îngăduit nici mai slabă umbră de îndoială. El nu avea de ce să-şi pună viaţa în primejdie pentru a da o dovadă lui Satana.

Ispititorul gândea că se poate folosi de firea omenească a lui Hristos şi căuta să-L aducă la îngâmfare. Cu toate că Satana poate ademeni pe cineva, totuşi nu poate să-l constrângă la păcat. El a spus lui Isus: "aruncă-Te jos", ştiind că El nu-L putea arunca pentru că atunci Dumnezeu ar fi intervenit şi L-ar fi salvat. Satana nu putea nici să-l oblige pe Isus să se arunce. Dacă Hristos nu consimţea la ispită, nu putea fi biruit. Nici toată puterea pământului sau a infernului nu putea să-L forţeze să Se depărteze cât de puţin de voia Tatălui Său.

Ispititorul nu ne poate constrânge niciodată să păcătuim. El nu poate să ne stăpânească mintea decât dacă ea este predată puterii lui. Întâi trebuie să consimtă voinţa şi credinţa trebuie să se desprindă de Hristos şi numai după aceia poate Satana să-şi exercite puterea asupra noastră; dar orice dorinţă păcătoasă pe care o cultivăm îi dă lui un punct de sprijin. Orice punct în care noi nu ajungem la o măsură pusă de Dumnezeu este o poartă deschisă pe care poate să intre vrăjmaşul să ne ispitească şi să ne distrugă. Şi orice greşeală sau înfrângere din partea noastră dă diavolului prilej să învinuiască pe Hristos. Când Satana cita făgăduinţa: "El va porunci îngerilor să vegheze asupra Ta", a lăsat la o parte cuvintele: "Să te păzească în toate căile Tale"; adică în toate căile în care putem alege pe Dumnezeu. Isus a refuzat să lase calea ascultării. Deşi avea o încredere deplină în Tatăl Său, nu vroia să Se aşeze fără să I se ceară într-o situaţie care ar fi făcut necesară intervenţia Tatălui pentru a-l salva de la moarte. El nu voia să forţeze cerul să vină să-L scape şi astfel să greşească şi să nu dea omului o pildă de încredere şi supunere. Isus a spus Satanei: "De asemenea este scris: Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău". Cuvintele acestea le spusese Moise copiilor lui Israel când însetaseră în pustie şi au cerut ca Moise să le dea apă, strigând: "Este oare Domnul în mijlocul nostru, sau nu este?" Exod. 17,7. Dumnezeu făcuse pentru ei minuni şi, cu toate acestea, în vreme de încercare s-au îndoit şi au cerut o dovadă că El era cu ei. În necredinţa lor, ei căutau să-L pună la încercare. Satana îl constrângea pe Hristos să facă acelaşi lucru. Dumnezeu dăduse dovadă că Isus era Fiul lui Dumnezeu. Şi acum, dacă ar fi cerut o dovadă că El era Fiul lui Dumnezeu, ar fi însemnat să pună la încercare Cuvântul lui Dumnezeu - să-L ispitească. La fel ar fi când ar cere cineva un lucru pe care Dumnezeu nu l-a făgăduit. Ar însemna neîncredere şi ar fi de fapt o încercare sau ispitire a Lui. Noi nu trebuie să cerem lui Dumnezeu ceva ca să încercăm dacă va împlini Cuvântul Său, ci pentru că îl va împlini; nu să încercăm dacă ne iubeşte. "Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui ! Căci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce Îl caută". Evr.11,6.

Dar credinţa nu e în nici un fel amestecată cu încumetarea. Numai acela care are adevărata credinţă este sigur fără de încumetare. Căci încumetarea este o credinţă contrafăcută de Satana. Credinţa cere cu stăruinţă împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu şi aduce roade în ascultare. Încumetarea se întemeiază şi ea pe făgăduinţe, dar le foloseşte ca şi Satana pentru a acuza nelegiuirea. Credinţa ar fi făcut pe primii noştri părinţi să se încreadă în iubirea lui Dumnezeu şi să asculte de poruncile Lui. Încumetarea i-a făcut să încalce legea Lui crezând că iubirea Lui cea mare îi va scăpa de urmările păcatului lor. Aceea nu este credinţă, care cere favoarea cerului fără să împlinească condiţiile pe baza cărora urmează să se acorde harul. Adevărate credinţă se întemeiază pe făgăduinţele şi pe urmările Sfintei Scripturi. Deseori, când Satana nu reuşeşte să provoace îndoiala, reuşeşte să ne aducă la încumetare. Dacă ne poate face să ne aşezăm fără să fie nevoie în calea ispitei, ştie că biruinţa e a lui. Dumnezeu va apăra pe toţi aceia care merg pe cărarea ascultării, dar când omul se depărtează de ea, ajunge pe terenul lui Satana. Acolo cădem cu siguranţă. Mântuitorul ne-a dat porunca aceasta: "Vegheaţi şi rugaţi-vă ca să nu cădeţi în ispită". Marcu 14,38. Meditaţia şi rugăciunea ne vor feri de a ne arunca de bună voie în calea primejdiei şi în felul acesta vom fi scăpaţi de multe înfrângeri. Cu toate acestea, să nu pierdem curajul atunci când suntem atacaţi de ispită. Adesea când ajungem într-o încercare ne îndoim că Duhul Sfânt ne duce până acolo. Dar conducerea Duhului a dus pe Isus în pustie ca să fie ispitit de Satana. Când Dumnezeu ne duce într-o încercare, El are un plan de îndeplinit pentru binele nostru. Isus nici nu s-a încrezut în făgăduinţele lui Dumnezeu mergând fără să fie nevoie în ispită s-a descurajat când a venit ispita asupra Lui. Noi deci să nu facem altfel. "Dumnezeu care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci împreună cu ispita a pregătit şi mijlocul ca să ieşiţi din ea, ca să puteţi răbda. " El zice "Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri şi împlineşte-ţi juruinţele făcute Celui Prea Înalt. Cheamă-Mă în ziua necazului şi eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi". 1 Cor.10,13; 50,14.15. Isus a biruit şi în cea de-a doua ispită; şi acum Satana s-a arătat în adevăratul lui caracter. Dar nu s-a arătat într-un chip îngrozitor de monstru, cu copite despicate şi cu aripi de liliac. El era un înger puternic, cu toate că era căzut. El îşi zicea că este domnul revoltei şi dumnezeul acestei lumi.

Aşezând pe Isus pe un munte înalt, Satana a făcut ca toate împărăţiile lumii, cu toată slava lor, să treacă în viziune panoramică pe dinaintea Lui. Lumina soarelui bătea strălucitor pe oraşe mari cu temple, cu palate de marmură, pe întinse câmpii roditoare şi livezi încărcate de fructe. Urmele răutăţii erau ascunse. Ochii lui Isus, care în ultima vreme întâlniseră numai tristeţe şi pustietate, priveau acum la scene de neîntrecută frumuseţe şi îmbelşugare. Atunci s-a auzit şi glasul ispititorului: "ţie îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta". Misiunea lui Hristos putea să fie împlinită numai prin suferinţă. În faţa Lui era o viaţă de tristeţe, de greutăţi şi de lupte şi o moarte de ocară. Trebuia să poarte păcatele lumii întregi. Trebuia să sufere despărţirea de iubirea Tatălui Său. Iată, acum ispititorul se oferea să predea puterea pe care o luase pe nedrept. Hristos se putea salva de viitorul acela îngrozitor recunoscând supremaţia lui Satana. Dar dacă făcea lucrul acesta ar fi însemnat să renunţe la biruinţa în lupta cea mare. Satana păcătuise în ceruri căutând să se înalţe mai presus de Fiul lui Dumnezeu. Dacă acum câştiga însemna ca revolta să triumfe. Când Satana a declarat lui Hristos: împărăţiile şi slava lumii îmi sunt date mie şi le dau oricui voiesc, el a spus adevărul numai în parte şi l-a spus numai pentru a servi la cauza lui printr-o nouă înşelăciune. Împărăţia lui Satana era ceea ce el smulsese de la Adam, Dar Adam nu era decât reprezentantul Creatorului. Stăpânirea lui nu era independentă. Pământul era a lui Dumnezeu, şi El a dat totul Fiului Său. Adam trebuia să domnească în calitate de supus a lui Hristos. Deşi prin trădare Adam a trecut stăpânirea lui în mâinile lui Satana, Hristos a rămas împărat de drept. De aceia şi spunea Domnul către Nebucadneţar: "Cel Prea Înalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor, şi o dă cui îi place". Daniel 4,17.Satana poate exercita stăpânire smulsă prin înşelăciune numai atât cât îi îngăduie Dumnezeu. Când ispititorul a oferit lui Hristos împărăţia şi slava luminii, a propus prin aceasta lui Hristos să predea adevăratul lui mod de a împărăţi asupra lumii şi să aibă stăpânirea ca un supus a lui Satana. O asemenea împărăţie dorea să aibă şi iudeii. Ei doreau împărăţia acestei lumi. Dacă Hristos ar fi dorit să le dea asemenea împărăţie, L-ar fi primit cu mare bucurie. Dar asupra ei zăcea blestemul păcatului, cu toate nenorocirile aduse de el. Hristos a spus atunci ispititorului: "Înapoia Mea, Satano! Este scris: "Domnul, Dumnezeului tău să te închini şi numai Lui să-I slujeşti ". Acela care se revoltase în cer oferea lui Hristos împărăţiile acestei lumi ca să cumpere omagiul Lui faţă de principiile răutăţii; dar el nu putea fi cumpărat. El venise să întemeieze o împărăţie a neprihănirii şi nu ave de gând să-şi părăsească planurile. Cu aceeaşi ispită Satana se apropie de oameni, faţă de care are mai mare succes decât faţă de Hristos. Oamenilor le oferea împărăţia acestei lumi, cu condiţia să recunoască supremaţia lui. El le cerea să jertfească cinstea, să desconsidere conştiinţa şi să se lase stăpâniţi de egoism. Hristos îi invită să caute mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea ei; Dar Satana îi urmăreşte şi le spune: "Oricât ar fi de adevărate lucrurile despre viaţa veşnică, dacă vrei să ai succes în lumea aceasta, trebuie să-mi serveşti mie. Eu ţin în mâna mea binele tău. Pot să-ţi dau bogăţii, plăceri, onoruri şi fericire. Ascultă sfatul. Nu te lăsa sedus de idei ciudate de cinste sau sacrificiul de sine. Calea ţi-o pregătesc eu". Astfel sunt rătăciţi foarte mulţi oameni. Ei sunt de acord să trăiască pentru slujirea eului şi Satana este mulţumit. În timp ce-i adoarme cu nădejdea de a pune stăpânire pe lume, el câştigă stăpânire asupra vieţii lor. Dar el oferă ceea ce nu le poate da şi în curând le va fi luat. În schimb îi mângâie cu dreptul lor la moştenirea fiilor lui Dumnezeu. Satana pusese la îndoială faptul că Isus era fiul lui Dumnezeu, dar când a fost respins, i s-a dat dovadă că el nu putea conteste acesta. Dumnezeu a străbătut corpul omenesc suferind. Satana n-a avut putere să se împotrivească poruncii. Scrâşnind de umilinţă şi ură, a fost silit să se retragă din faţa Răscumpărătorului omenirii. Biruinţa lui Hristos era tot aşa de desăvârşită ca şi înfrângerea lui Adam.

Tot aşa şi noi putem să ne împotrivim ispitei şi să obligăm pe Satana să plece de la noi. Isus a câştigat biruinţa prin supunere şi credinţă în Dumnezeu, iar prin apostolul ne spune: "Supuneţi-vă diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi el se va apropia de voi". Iacov 4,7.8. Noi nu ne putem salva singur din puterea ispititorului. El a biruit omenirea şi atunci când încercăm să-i stăm împotrivă prin puterile noastre ajungem cu siguranţă o pradă a vicleniei lui. "Dar numele Domnului este un turn tare. Cel neprihănit fuge în el şi stă la adăpost". Prov. 18,10. Satana tremură şi fuge din faţa celei mai slabe fiinţe care găseşte în numele aceste puternic.

După ce vrăjmaşul s-a depărtat, Isus a căzut sfârşit de putere la pământ, cu faţa palidă, ca mort. Îngerii cerului vegheaseră asupra luptei privind la iubitul lor Conducător care trecea prin suferinţe aşa de mari pentru a ne deschide o cale de scăpare. El a suferit încercarea aceasta, mai mare decât vom fi chemaţi să suportăm vreodată. Îngerii slujeau acum Fiului lui Dumnezeu, care zăcea ca mort la pământ. A fost întărit cu hrană, mângâiat cu cuvinte de iubire din partea tatălui Său şi prin asigurarea că întreg cerul a triumfat prin biruinţa Lui. Recăpătându-şi puterile, inima lui mare se îndreptă plină de iubire către om şi El porneşte mai departe să termine lucrarea pe care o începuse cu gândul să nu Se odihnească până când nu va fi înfrânt vrăjmaşul şi neamul omenesc nu va fi răscumpărat. Noi nu vom putea pricepe cât a costat răscumpărarea noastră, până nu vom sta în faţa lui Dumnezeu, împreună cu Răscumpărătorul nostru. Când slava locuinţelor veşnice va străluci înaintea ochilor noştri extaziaţi, ne vom aminti că Isus a părăsit toate acestea pentru noi şi nu numai că S-a exilat din curţile cereşti, dar a riscat să fie înfrânt şi să fie pierdut pentru veşnicie. Atunci vom depune la picioarele Lui coroanele noastre şi vom cânta cu tărie: "Vrednic este Mielul, care a fost junghiat, să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda." Apoc.5,12.