Conţinut
Hristos - lumina lumii

Cap.31-PREDICA DE PE MUNTE

 

Rareori a adunat Isus numai pe ucenici pentru a primi cuvintele Sale. El n-a ales ca ascultători ai Lui numai pe aceia care cunoşteau calea vieţii. Lucrarea Lui era de a ajunge la mulţimile care zăceau în ignoranţă şi rătăcire. El împărţea învăţăturile Sale pline de adevăr acolo unde ele puteau ajunge în minţile întunecate. El Însuşi, care era Adevărul, sta cu coapsele încinse şi cu braţele mereu întinse pentru a binecuvânta, şi prin cuvintele de avertizare, de îndemn şi de încurajare căuta să înalţe pe aceia care veneau la El.

Cu toate că predica de pe munte a fost destinată ucenicilor, a fost rostită în auzul mulţimii. După întărirea apostolilor prin binecuvântare, Isus a mers pe malul lacului. Aici începuseră să se adune oameni încă din zorii zilei. Afară de mulţimea obişnuită de prin cetăţile Galileii se găseau şi oameni din Iudeea şi chiar din Ierusalim, din Perea, din Decapole, din Idumea, tocmai de la sudul Iudeii, de asemeni erau şi din Tir şi Sidon, cetăţi feniciene de pe ţărmul Mării Mediterane. "Când au auzit tot ce făcea, au venit", "ca să-L asculte şi să fie vindecaţi de bolile lor...din El ieşea o putere care îi vindeca pe toţi". Marcu 3,8; Luca 6,17-19.

ţărmul îngust nu oferea condiţii ca glasul Lui să fie auzit de cei care doreau, şi Isus s-a retras pe coasta muntelui. Ajungând la un podiş care oferea un loc plăcut de adunare pentru mulţimea nenumărată, S-a aşezat pe iarbă iar ucenicii şi mulţimea I-au urmat pilda.

Locul ucenicilor era întotdeauna lângă Isus. Oamenii se îmbulzeau mereu în jurul Lui, totuşi ucenicii înţelegeau că ei nu trebuie să fie daţi la o parte din faţa Lui. Ei luau loc chiar lângă El, ca să nu piardă nici un cuvânt din învăţăturile Lui. Erau ascultători atenţi, doritori să înţeleagă adevărurile pe care aveau să le facă cunoscute în toate ţările şi pentru toate vremurile.

Cu un simţământ că acum trebuie să se aştepte la ceva neobişnuit se strânseseră aproape de Învăţătorul lor. Ei credeau că împărăţia trebuie să se întemeieze în curând şi din evenimentele dimineţii primiseră asigurarea că acum trebuie să se vestească ceva cu privire la această împărăţie. Un sentiment de aşteptare stăpânea şi mulţimea, şi feţe curioase dădeau dovadă de interesul lor cel mare. În timp ce oamenii stăteau pe coasta înverzită a dealului aşteptând cuvintele Învăţătorului divin, inima le era plină de gânduri despre slava viitoare. Erau acolo cărturari şi farisei care aşteptau ziua când să stăpânească peste romanii care erau priviţi cu atâta ură şi să aibă bogăţiile şi splendoarea marelui imperiu universal. ţăranii săraci şi pescarii sperau să audă cuvinte de încurajare că sărăcăcioasele lor colibe, hrana lor neîndestulătoare, viaţa lor de muncă, teama lor de lipsă, trebuie să fie schimbate în palate pline de belşug şi zile de viaţă uşoară. În locul hainelor aspre cu care se îmbrăcau ziua şi în locul învelitorii cu care se acopereau noaptea, ei nădăjduiau ca Hristos să le dea hainele scumpe şi bogate ale asupritorilor lor. Inima lor tresărea plină de speranţă îngâmfată că Israel trebuia să fie onorat în curând în faţa naţiunilor ca aleşi ai Domnului, iar Ierusalimul să fie aşezat în fruntea unui imperiu universal.

Hristos a dezamăgit nădejdea unei măreţii lumeşti. În predica de pe munte El a căutat să îndrepte ce se stricase printr-o greşită educaţie şi să dea ascultătorilor Săi o dreaptă concepţie despre Împărăţia Sa şi despre propriul Său caracter. Dar El n-a atacat direct rătăcirile oamenilor. El a văzut mizeria lumii adusă de păcat, dar nu le-a pus în faţă o descriere vie a stării lor de nelegiuire. I-a învăţat lucruri nemărginit mai bune decât acelea pe care le cunoscuseră. Fără a combate ideile lor despre Împărăţia lui Dumnezeu, El le-a făcut cunoscut condiţiile intrării în această Împărăţie, lăsând pe seama lor să tragă concluziile privitoare la natura ei. Adevărurile pe care El le-a învăţat nu sunt de mai mică însemnătate pentru noi decât pentru mulţimea care-L urma pe Isus. Nu mai puţin ca ei noi trebuie să învăţăm principiile fundamentale ale Împărăţiei lui Dumnezeu.

Cele dintâi cuvinte ale lui Hristos pentru oamenii adunaţi pe munte au fost cuvinte de binecuvântare. Fericiţi sunt aceia, a zis El, care îşi recunosc sărăcia spirituală şi simt nevoia lor de mântuire. Evanghelia trebuie să fie predicată săracilor. Ea nu este descoperită celor îngâmfaţi spiritual, celor care susţin că sunt bogaţi şi n-au nevoie de nimic, ci celor umili şi întristaţi. Un singur izvor s-a descoperit pentru păcat, un singur izvor pentru cei săraci cu duhul.

Inima mândră se luptă să cumpere mântuirea, dar atât vrednicia cât şi titlul nostru pentru cer se găsesc în neprihănirea lui Hristos. Domnul nu poate face nimic pentru refacerea omului până când, convins de propria lui slăbiciune şi scăpat de încrederea în sine, nu se predă conducerii lui Dumnezeu. Atunci el poate să primească darul pe care Dumnezeu aşteaptă să-l reverse. Nimic nu este reţinut de la cel care îşi simte nevoia. El poate să vină fără nici o piedică direct la Acela în care locuieşte toată plinătatea. "Căci aşa vorbeşte Cel Prea Înalt, a cărui locuinţă este veşnică şi al cărui nume este sfânt: 'Eu locuiesc în locuri înalte şi în sfinţenie dar sunt cu omul zdrobit şi smerit, ca să înviorez duhurile smerite şi să îmbărbătez inimile zdrobite.' " Is. 57,15.

"Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi". Prin cuvintele acestea Hristos că plânsul are putere în sine să ridice vina păcatului. El nu aprobă prefăcătoria sau umilinţa voită. Plânsul de care vorbeşte El aici nu constă nici din deprimare nici din lamentări. Deşi ne întristăm din cauza păcatului, noi trebuie să ne bucurăm de preţioasele privilegii pe care le avem ca fii ai lui Dumnezeu.

Adesea noi ne întristăm şi plângem din cauză că faptele rele aduc urmări neplăcute pentru noi, dar aceasta nu e pocăinţă. Adevărata întristare pentru păcat este urmarea lucrării Duhului Sfânt. Duhul descoperă igratitudinea inimii care a dispreţuit şi a întristat pe Mântuitorul şi-l aduce plin de mâhnire la piciorul crucii. Prin fiecare păcat, Isus este rănit din nou; şi atunci când privim la acela pe care noi L-am străpuns, plângem pentru păcatele care I-au adus.

Omul lumesc poate spune că întristarea aceasta poate fi o slăbiciune; dar ea este puterea care leagă pe omul pocăit de Cel Atotputernic cu legături ce nu pot fi sfărâmate. Ea arată că îngerii lui Dumnezeu aduc înapoi binecuvântările pierdute prin împietrirea inimii şi neascultare. Lacrimile celui care se pocăieşte sunt doar picăturile de ploaie ce vin înaintea soarelui sfinţeniei. Întristarea aceasta prevesteşte o bucurie care va fi ca un izvor viu pentru suflet. "Recunoaşte-ţi numai nelegiuirea, recunoaşte numai că ai fost necredincios Domnului Dumnezeului tău"; "nu voi arunca o privire întunecată împotriva voastră, căci sunt milostiv, zice Domnul". Ier.3,13.12. "Să dau celor întristaţi din Sion", are El în gând, "să le dau o cunună împărătească în loc de cenuşă, o haină de laudă în locul unui duh mâhnit". Is.61,3.

Există mângâiere şi pentru aceia care plâng în timp de întristare şi încercare. Amărăciunea adusă de durere şi umilinţă e mult mai de preţ decât dedarea la păcate. Prin întristare Dumnezeu ne descoperă punctele slabe din caracter pentru ca prin harul Său să ne putem înfrânge defectele. Ne sunt descoperite capitole necunoscute ale vieţii noastre şi ni se dă ocazia să arătăm dacă primim mustrarea şi sfatul lui Dumnezeu. Când suntem aduşi în încercare, nu trebuie să ne irităm şi să ne plângem. Nu trebuie să ne revoltăm şi să ne smulgem de sub mâna lui Hristos. Trebuie să ne umilim sufletul în faţa lui Dumnezeu. Căile Domnului sunt întunecate şi triste pentru acela care aşteaptă ca lucrurile să se desfăşoare potrivit dorinţelor sale. Pentru firea noastră omenească ele se arată întunecoase şi lipite de bucurie. Dar căile lui Dumnezeu sunt căi pline de îndurare şi sfârşitul este mântuirea. Ilie nu ştia ce face atunci, în pustie, când zicea că nu-i mai trebuie viaţa şi se ruga să moară. Domnul, în îndurarea Sa, nu S-a luat după cuvântul lui. În faţa lui Ilie se găsea încă o mare lucrare de făcut; şi chiar dacă lucrarea lui s-ar fi terminat, el nu trebuia să piară în descurajare şi în singurătatea pustietăţii. El nu avea să se pogoare în ţărâna mormântului, ci să se înalţe în slavă cu convoiul carelor cereşti la tronul de sus.

Cuvântul spus de Dumnezeu pentru cel întristat zice: "I-am văzut căile şi totuşi îi voi tămădui; îl voi călăuzi şi îl voi mângâia pe el şi pe cei care plâng împreună cu el". "Le voi preface jalea în veselie şi le voi da bucurie după necazurile lor." Is.57,18; Ier.31,13.

"Ferice de cei blânzi". Greutăţile cu care avem să dăm piept pot fi foarte mult uşurate de umilinţa aceea care se ascunde în Hristos. Dacă avem umilinţa Domnului, ne vom ridica mai presus de dispreţ, de refuzurile altora, de necazurile la care suntem expuşi în fiecare zi şi ele vor înceta de a răspândi întuneric asupra spiritului nostru. Cea mai înaltă dovadă de nobleţe la un creştin este stăpânirea de sine. Acela care atunci când e tratat cu cruzime şi insulte nu păstrează un spirit calm şi încrezător, răpeşte lui Dumnezeu dreptul de a descoperi în el propria Sa desăvârşire de caracter. Umilinţa inimii este tăria care dă biruinţă urmaşilor lui Hristos; ea este dovada legăturii lor cu cerul. "Domnul este înălţat; totuşi vede pe cei smeriţi." Ps. 138,6. Aceia care dau pe faţă spiritul blând şi smerit al lui Hristos sunt priviţi cu duioşie de Dumnezeu. Lumea poate să privească cu dispreţ la ei, dar în ochii Lui ei sunt de mare valoare. Nu numai cei înţelepţi, cei mari, cei bogaţi vor câştiga dreptul de a pătrunde în curţile cereşti, nu numai lucrătorul activ plin de zel şi muncă neîncetată. Nu! Cel sărac de duh, flămânzind după prezenţa lăuntrică a lui Hristos, cel smerit cu inima pentru care ambiţia cea mai înaltă este să facă voia lui Dumnezeu, şi aceştia vor câştiga o intrare îmbelşugată. Ei vor face parte din numărul celor care şi-au spălat hainele si le-au albit în sângele Mielului: "Pentru aceasta ei stau înaintea scaunului de domnie al lui Dumnezeu şi Îi slujesc zi şi noapte în templul Lui. Cel ce şade pe scaunul de domnie Îşi va întinde peste ei cortul Lui". Apoc. 7,15.

"Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire". Simţământul de nevrednicie va face inima să flămânzească şi să înseteze după dreptate şi dorinţa aceasta nu va fi dezamăgită. Aceia care fac loc lui Isus în inima lor Îi vor simţi iubirea. Toţi aceia care doresc să ajungă la un caracter asemănător cu al lui Dumnezeu vor fi satisfăcuţi. Niciodată Duhul Sfânt nu lasă neajutorat pe cel care-L caută pe Isus. El ia din lucrurile lui Hristos şi i le descoperă. Dacă ochiul este aţintit asupra lui Hristos, lucrarea Duhului nu încetează până când sufletul nu ajunge să aibă chipul Lui. Elementul curat al iubirii va face sufletul să crească, dându-i destoinicia să ajungă la ţinte mai înalte şi să aibă cunoştinţe mai mari în lucrurile cereşti, aşa încât el nu va rămâne lipsit de plinătate. "Ferice de cei flămânzi şi însetaţi după neprihănire, căci ei vor fi săturaţi." Cei îndurători vor afla îndurare iar cei cu inima curată vor vedea pe Dumnezeu. Orice gând necurat mânjeşte sufletul, distruge simţul moral şi tinde să şteargă influenţele Duhului Sfânt. El întunecă înţelegerea spirituală aşa că oamenii nu mai pot vedea pe Dumnezeu. Domnul poate să ierte pe păcătosul care se căieşte; dar, cu toate că este iertat, caracterul rămâne pătat. Orice necurăţie în vorbire sau în cuget trebuie să fie evitată de acela care doreşte să aibă o vie cunoaştere a adevărului spiritual.

Dar cuvintele lui Hristos cuprind mai mult decât eliberare de necurăţiile senzuale, mai mult decât eliberarea de acele întinări ceremoniale de care iudeii se fereau cu atâta grijă. Ceea ce ne împiedică să vedem pe Dumnezeu este egoismul. Spiritul egoist judecă pe Dumnezeu ca fiind asemenea lui. Câtă vreme n-am renunţat la acest spirit, noi nu putem înţelege pe Acela care este iubire. Numai o inimă neegoistă, numai un spirit umil şi încrezător va vedea pe Dumnezeu ca fiind "plin de îndurare şi milostiv, încet la mânie, plin de dreptate şi credincioşie". Exod 34,6.

"Ferice de cei împăciuitori". Pacea lui Hristos se naşte din adevăr. Ea este în armonie cu Dumnezeu. Lumea este în vrăjmăşie cu legea lui Dumnezeu, păcătoşii sunt în vrăjmăşie cu creatorul lor şi, ca urmare, sunt în vrăjmăşie unii cu alţii. Dar psalmistul spune: "Multă pace au cei ce iubesc Legea Ta şi nu li se întâmplă nici o nenorocire". Ps. 119,165. Oamenii nu pot să producă pacea. Planurile omeneşti pentru înnobilarea şi înălţarea oamenilor şi societăţii nu vor fi în stare să producă pace deoarece ele nu pot atinge inima. Singura putere care creează sau perpetuează pacea este harul lui Hristos. Când acesta este sădit în inimă, el va îndepărta patimile care provoacă cearta şi dezbinarea. "În locul spinului se va înălţa chiparosul, în locul mărăcinului va creşte mirtul", iar pustietatea vieţii "se va înveseli şi va înflorii ca trandafirul". Is.55.13; 35,1.

Mulţimile erau uimite auzind această învăţătură care se deosebea atât de mult de preceptele şi de purtarea fariseilor. Oamenii ajunseseră să creadă că fericirea consta în a avea bunurile lumii şi că renumele şi onoarea oamenilor meritau să fie dorite. Li se părea foarte plăcut să fie numiţi "Rabi" şi să fie lăudaţi ca să fie înţelepţi şi evlavioşi, de aceea îşi înşirau virtuţile în faţa lumii. Acestea erau privite ca o încununare a fericirii, dar în faţa acestei mulţimi nenumărate Isus a spus că bogăţiile şi onoarea lumească erau singura răsplată pe care aveau să o primească asemenea persoane. El vorbea cu siguranţă şi cuvintele Lui erau însoţite de o putere convingătoare. Oamenii au tăcut şi un simţământ de teamă i-a pătruns. Tulburaţi au început să se privească unul pe altul. Care dintre ei putea să fie mântuit dacă învăţăturile Omului acestuia erau adevărate? Mulţi dintre ei erau convinşi că Învăţătorul acesta atât de deosebit era mânat de Duhul lui Dumnezeu şi că ideile exprimate de El erau dumnezeieşti.

După ce a explicat ce constituie adevărata fericire şi cum poate să fie câştigată, Isus a arătat mai clar datoria ucenicilor, ca învăţători aleşi de Dumnezeu pentru a conduce pe alţii pe cărarea dreptăţii şi a vieţii veşnice. El ştia că ei vor suferi adesea dezamăgiri şi descurajare şi că vor avea să dea piept cu o împotrivire hotărâtă, că vor fi insultaţi şi că mărturia lor va fi lepădată. El ştia bine că în îndeplinirea misiunii lor, oamenii umili care ascultau cuvintele Sale aveau să sufere calomnie, tortură, închisoare şi moarte şi de aceea a continuat: "Ferice de cei prigoniţi din pricina neprihănirii, căci a lor este Împărăţia Cerurilor! Ferice va fi de voi, când din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii care au fost înainte de voi." Lumea iubeşte păcatul şi urăşte dreptatea şi aceasta a fost cauza vrăjmăşiei faţă de Isus. Toţi aceia care refuză iubirea Lui nemărginită vor socoti creştinismul ca un izvor de tulburări. Lumina lui Hristos îndepărtează întunericul care acoperă păcatele lor şi nevoia de reformă se dă pe faţă. În timp ce aceia care se predau influenţei Duhului Sfânt încep să se războiască cu ei înşişi, aceia care se alipesc de păcat se luptă împotriva adevărului şi a reprezentanţilor lui.

În felul acesta izbucneşte conflictul, iar urmaşii lui Hristos sunt acuzaţi că provoacă tulburări. Însă legătura lor cu Dumnezeu este aceea care le aduce vrăjmăşia din partea lumii. Ei suferă ocara lui Hristos. Ei merg pe cărarea urmată de oamenii cei mai nobili de pe pământ. Ei trebuie să facă faţă persecuţiei nu cu întristare, ci cu bucurie. Orice încercare este mijlocul folosit de Dumnezeu pentru curăţirea lor. Cu fiecare încercare ei sunt mai pregătiţi să fie împreună-lucrători cu El. Fiecare luptă îşi are locul ei în bătălia cea mare pentru neprihănire şi fiecare va adăuga la bucuria triumfului lor în final. Având în vedere lucrul acesta, încercarea credinţei şi răbdării lor va fi primită cu voie bună, nu cu teamă şi nici cu gândul de a o înlătura. Dornici să-şi îndeplinească misiunea faţă de lume şi aşteptând aprobarea lui Dumnezeu, slujitorii Săi trebuie să-şi împlinească toată datoria fără să ţină seama de teamă sau de favoarea oamenilor.

"Voi sunteţi sarea pământului", a zis Isus. Nu vă retrageţi din lume pentru a scăpa de persecuţii. Voi trebuie să rămâneţi între oameni pentru ca gustul iubirii dumnezeieşti să poată fi ca o sare care protejează lumea de stricăciune. Inimile care răspund influenţei Duhului Sfânt sunt canalele prin care se revarsă binecuvântările lui Dumnezeu. Dacă aceia care slujesc pe Dumnezeu ar fi luaţi de pe pământ şi dacă Duhul Lui ar fi retras de la oameni, lumea aceasta ar fi lăsată pradă pustiirii şi nimicirii care sunt rodul stăpânirii lui Satana. Deşi cei nelegiuiţi nu recunosc, ei datorează şi binecuvântările vremelnice prezenţei poporului lui Dumnezeu în lume, pe care ei îl dispreţuiesc şi îl apasă. Dar dacă creştinii sunt creştini doar cu numele, ei sunt ca sarea care şi-a pierdut gustul. Ei n-au nici o influenţă spre bine în lume. Pentru că reprezintă greşit pe Dumnezeu, ei sunt mai răi decât necredincioşii.

"Voi sunteţi lumina lumii". Iudeii limitau binecuvântările mântuirii la naţiunea lor; dar Hristos le-a arătat că mântuirea este ca lumina soarelui. Ea aparţine întregii lumi. Religia Bibliei nu trebuie să fie mărginită între scoarţele unei cărţi, nici între zidurile unei biserici. Ea nu trebuie să fie scoasă la iveală cu anumite ocazii pentru folosul nostru şi apoi să fie pusă cu grijă înapoi. Ea trebuie să sfinţească viaţa de toate zilele şi să se dea pe faţă în toate acţiunile şi în toate legăturile noastre sociale.

Adevăratul caracter nu este ceva ce se realizează în afara noastră şi ne acoperă, ci el radiază dinăuntru. Dacă dorim să-i conducem pe alţii pe calea neprihănirii, principiile ei trebuie să se găsească mai întâi în inima noastră. Mărturisirea noastră de credinţă poate face recunoscută teoria religiei, dar religia noastră practică este aceea care proclamă cuvântul adevărului. O viaţă consecventă, o puritate sfântă, o integritate neclintită, un spirit activ şi binevoitor, o pildă de evlavie, toate acestea sunt mijloace prin care se dă lumii lumină.

Isus nu a insistat asupra prevederilor legii, nici n-a lăsat pe ascultătorii Săi să tragă concluzia că El a venit să anuleze cererile ei. El ştia că existau acolo iscoade care căutau să prindă orice cuvânt pe care l-ar fi putut folosi pentru a sluji scopului lor. El cunoştea prejudecăţile care existau în mintea multora dintre ascultători şi n-a spus nimic care să clatine credinţa lor în religia şi instituţiile încredinţate lor prin Moise. Hristos Însuşi dăduse legea morală cât şi legea ceremonială. El nu venise pentru a distruge încrederea în propria Sa învăţătură. Tocmai datorită respectului mare pentru lege şi profeţi căuta El să dărâme zidul pretenţiilor care ţinea în loc pe iudei. În timp ce îndepărta greşitele interpretări ale legii, El avertiza cu grijă pe ucenicii Săi să nu părăsească adevărurile vitale încredinţate poporului iudeu.

Fariseii se mândreau cu ascultarea lor de lege; şi cu toate acestea cunoşteau atât de puţin din principiile ei în viaţa de toate zilele încât cuvintele Mântuitorului sunau a erezie. Când El îndepărta molozul sub care fusese îngropat adevărul, li se părea că dă la o parte chiar adevărul. Ei şopteau unul către altul că El desfiinţa legea. El a citit gândurile lor şi le-a răspuns zicând: "Să nu credeţi că am venit să stric Legea sau Proorocii, am venit nu să stric, ci să împlinesc." Prin cuvintele acestea Isus îndepărta acuzaţia fariseilor. Misiunea Lui în lume era ca să apere cerinţele sacre ale acestei legi pe care ei Îl acuzau că o strică. Dacă legea lui Dumnezeu s-ar fi putut desfiinţa sau schimba, n-ar fi fost nevoie ca Hristos să sufere urmările neascultării noastre. El a venit să explice legătura legii cu omul şi să ilustreze preceptele ei prin propria Lui viaţă de ascultare.

Dumnezeu ne-a dat sfintele Sale precepte pentru că iubeşte omenirea. Şi pentru a ne apăra de rezultatele neascultării. El ne descoperă principiile dreptăţii. Legea este exprimarea gândurilor lui Dumnezeu; când este primită în Hristos ea devine gândul nostru. Ea ne înalţă mai presus de puterea dorinţelor şi a înclinaţilor fireşti, mai presus de ispitele care duc la păcat. Dumnezeu doreşte ca noi să fim fericiţi şi ne-a dat preceptele legii pentru ca prin ascultare de ele să avem bucurie. Când îngerii au cântat la naşterea lui Isus: Slavă lui Dumnezeu în locurile prea înalte, şi pace pe pământ, între oamenii plecaţi Lui (Luca 2,14)e ei făceau cunoscute principiile legii pe care El venise s-o proclame şi s-o onoreze.

Când a fost dată legea pe Sinai, Dumnezeu a făcut cunoscută oamenilor sfinţenia caracterului Său pentru, ca prin contrast, ei să vadă propria lor păcătoşenie. Legea a fost dată pentru a-i convinge de păcat şi a descoperi nevoia lor după Mântuitor. Pe calea aceasta principiile ei erau sădite in inimă prin Duhul Sfânt. Lucrarea aceasta se face şi astăzi. Principiile legii sunt explicate în viaţa lui Hristos şi când Duhul Sfânt al lui Dumnezeu atinge inima, când lumina lui Hristos descoperă oamenilor nevoia lor după sângele Lui curăţitor şi după îndreptăţirea Lui, legea continuă să fie un mijloc care ne duce la Hristos ca să fim îndreptăţiţi prin credinţă. "Legea Domnului este desăvârşită şi înviorează sufletul." Ps. 19,7.

"Câtă vreme nu va trece şi pământul", a zis Isus, "nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile". Soarele care străluceşte în ceruri, pământul pe care locuim, sunt martori din partea lui Dumnezeu că legea Lui este neschimbată şi veşnică. Deşi acestea ar putea trece, preceptele divine vor rămâne. "Este mai lesne să treacă cerul şi pământul decât să cadă o singură frântură de slovă din Lege". Luca 16,17. Sistemul simbolurilor care arătau către Isus ca Miel al lui Dumnezeu avea să fie desfiinţat la moartea Lui; dar preceptele Decalogului sunt tot aşa de imutabile ca şi tronul lui Dumnezeu.

Deoarece "Legea Domnului este desăvârşită", orice îndepărtare de la ea trebuie privită ca păcat. Aceia care nu ascultă de poruncile lui Dumnezeu şi învaţă pe alţii să facă la fel sunt condamnaţi de Hristos. Viaţa de ascultare a Mântuitorului a susţinut pretenţiile legii. El a arătat că legea poate să fie ţinută de oameni şi a dovedit ce caracter frumos se poate dezvolta prin ascultare. Toţi aceia care ascultă ca şi El declară la fel că legea este "sfântă, dreaptă şi bună". Rom 7,12. Pe de altă parte toţi aceia care calcă poruncile lui Dumnezeu susţin pretenţiile lui Satana, că legea e nedreaptă şi că nu poate fi ascultată. În felul acesta ei susţin amăgirile marelui vrăjmaş şi aruncă dezonoare asupra lui Dumnezeu. Ei sunt copiii celui rău care s-a răsculat cel dintâi împotriva legii lui Dumnezeu. A-i primi în cer ar duce din nou elementele discordiei şi revoltei acolo, şi ar primejdui fericirea Universului. Nici un om care de bunăvoie desconsideră un principiu al legii nu va intra în Împărăţia Cerului.

Rabinii socoteau că neprihănirea lor le dădea dreptul să intre în cer, dar Isus a declarat-o neîndestulătoare şi fără valoare. Neprihănirea fariseilor se întemeia pe ceremonii exterioare şi pe cunoaşterea teoretică a adevărului. Rabinii se pretindeau sfinţi prin eforturile proprii de păzire a legii; dar faptele lor despărţiseră neprihănirea de religie. În timp ce erau foarte minuţioşi în ţinerea formelor rituale, viaţa lor era imorală şi josnică. Aşa-zisa lor neprihănire niciodată nu putea să intre în Împărăţia Cerurilor.

Cea mai mare eroare a minţii omeneşti în zilele lui Hristos era că o simplă cunoaştere a adevărului constituie neprihănirea. În toată experienţa omenească s-a dovedit că o cunoaştere teoretică a adevărului nu este îndestulătoare pentru mântuire. Ea nu produce roadele neprihănirii. Zelul pentru ceea ce se numeşte adevărul teologic este adesea însoţit de o ură faţă de adevărul curat aşa cum se manifestă în viaţă. Capitolele cele mai întunecate ale istoriei sunt împovărate de crimele săvârşite de bigoţii religioşi. Fariseii pretindeau că sunt fii ai lui Avraam şi se lăudau că au în stăpânire cuvintele lui Dumnezeu, dar aceste avantaje nu i-au ferit de egoism, răutate, lăcomie după câştig şi făţărnicia cea mai josnică. Ei se considerau cei mai religioşi oameni din lume, dar aşa-zisa lor drept credincioşie i-a făcut să răstignească pe Domnul măririi.

Aceeaşi primejdie există şi astăzi. Mulţi se socotesc adevăraţi creştini pentru faptul că subscriu la anumite declaraţii teologice. Dar ei n-au adus adevărul în viaţa de toate zilele. Ei nu l-au crezut şi nu l-au iubit; de aceea n-au primit puterea şi harul aduse de sfinţirea prin adevăr. Oamenii pot să mărturisească credinţa lor în adevăr; dar dacă acesta nu-i face sinceri, amabili, răbdători, îngăduitori şi cu un caracter ceresc, el este un blestem pentru ei şi prin influenţa lor, este un blestem pentru lume.

Neprihănirea vestită de Hristos este conformarea inimii şi vieţii faţă de voia lui Dumnezeu. Oamenii păcătoşi pot să devină drepţi numai dacă au credinţă în Dumnezeu şi dacă păstrează o vie legătură cu El. Atunci adevărata evlavie va înălţa gândurile şi va înnobila viaţa. Atunci formele exterioare ale religiei sunt de acord cu curăţirea lăuntrică. Atunci ceremoniile cerute în slujba lui Dumnezeu nu sunt rituri fără rost ca ale fariseilor făţarnici.

Isus a luat fiecare poruncă în parte şi a explicat adâncimea şi lărgimea cerinţelor ei. În loc de a îndepărta o frântură din puterea lor, El arată cât de larg cuprinzătoare sunt principiile lor şi demască fatala greşeală a iudeilor în manifestarea lor exterioară de ascultare. El spune că printr-un gând rău sau printr-o privire poftitoare, legea lui Dumnezeu este călcată. Acela care acceptă parţial cea mai mică nedreptate, calcă legea şi îşi înjoseşte caracterul. Uciderea se găseşte întâi în minte. Acela care face loc urii în inimă şi pune piciorul pe cărarea ucigaşilor şi jertfele lui sunt o uriciune în faţa lui Dumnezeu.

Iudeii cultivau un spirit de răzbunare. În ura lor faţă de romani, ei rostea cuvinte aspre şi făceau jocul celui rău, dând pe faţă atributele lui. În felul acesta ei erau formaţi să săvârşească faptele groaznice la care îi condusese el. În viaţa religioasă a fariseilor nu se găsea nimic care să îndemne pe neamuri la evlavie. Isus i-a îndemnat să nu se amăgească cu gândul că în inima lor se puteau revolta împotriva opresorilor şi să cultive dorinţa de răzbunare pentru răutăţile suferite.

Este adevărat, există o indignare îndreptăţită şi pentru urmaşii lui Hristos, când ei văd că Dumnezeu este dezonorat şi slujirea Lui este batjocorită; când văd pe cel nevinovat apăsat, sufletul lor este mişcat de o dreaptă indignare. O asemenea mânie născută dintr-o conştiinţă morală sensibilă, nu este păcat. Dar aceia care la orice presupusă provocare se simt liberi să se mânie şi să cultive resentimente îşi deschid inima lui Satana. Amărăciunea şi spiritul de ceartă trebuie să fie izgonite din suflet dacă voim să fim în armonie cu cerul.

Mântuitorul merge şi mai departe. El zice: "Dacă-ţi aduci darul la altar, şi acolo îţi aduci aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă-ţi darul acolo, înaintea altarului, şi du-te de te împacă întâi cu fratele tău; apoi vino de adu-ţi darul". Mulţi sunt plini de zel în servicii religioase în timp ce între ei şi fraţii lor sunt neînţelegeri pe care le-ar putea rezolva. Dumnezeu le cere să facă tot ce le stă în putere pentru a readuce armonia. Cât timp ei nu fac lucrul acesta, El nu poate primii slujirea lor. Datoria creştinilor în această problemă este arătată clar.

Dumnezeu revarsă asupra tuturor binecuvântările Sale. "El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi." El este "bun şi cu cei nemulţumitori şi cu cei răi". Luca 6,35. El ne invită să fim asemenea Lui. "Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă", zice Isus; "faceţi bine celor ce vă urăsc...ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri". Acestea sunt principiile legii care constituie izvoarele vieţii.

Idealul lui Dumnezeu pentru copiii Săi este mai înalt decât cel mai înalt gând la care poate ajunge o minte omenească. "Fiţi desăvârşiţi după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit." Porunca aceasta este o făgăduinţă. Planul de mântuire urmăreşte recuperarea noastră totală de sub puterea lui Satana. Totdeauna Hristos îndepărtează pe cel zdrobit de la păcat. El a venit să nimicească lucrările diavolului şi a luat măsuri ca Duhul Sfânt să fie dat oricărei fiinţe care se pocăieşte, pentru a o feri de păcat.

Lucrarea ispititorului nu trebuie să fie socotită ca o scuză pentru o faptă rea. Satana jubilează când aude că cei ce se numesc urmaşi ai lui Hristos aduc scuze pentru nedesăvârşirile caracterului lor. Tocmai scuzele acestea conduc la păcat. Nu există scuză pentru păcat. Pentru fiecare copil pocăit şi credincios al lui Dumnezeu este la îndemână un caracter sfânt şi o viaţă asemănătoare cu a lui Hristos.

Idealul caracterului creştin este asemănarea cu Hristos. După cum Fiul omului a fost desăvârşit în viaţa Sa, aşa şi urmaşii Lui trebuie să fie desăvârşiţi în viaţa lor. În toate lucrările Isus a fost făcut asemenea fraţilor Săi. El s-a făcut trup aşa cum suntem şi noi. A fost flămând, însetat şi obosit. El a fost întărit prin hrană şi înviorat prin somn. El a împărtăşit viaţa omului; cu toate acestea a fost Fiul nevinovat al lui Dumnezeu. El era Dumnezeu în trup. Caracterul Lui trebuie să fie caracterul nostru. Despre aceia care cred în El, domnul zice: "Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". 2 Cor. 6,16.

Hristos este scara pe care a văzut-o Iacov sprijinindu-se pe pământ şi capătul de sus ajungând la poarta cerului, tocmai la hotarul slavei. Dacă cu o singură treaptă scara aceasta n-ar fi ajuns la pământ, am fi fost pierduţi. Dar Hristos vine la noi acolo unde suntem. El a luat natura noastră şi a biruit, pentru ca şi noi, luând natura Lui, să putem birui. Făcut "într-o fire asemănătoare cu păcatul " (Rom. 8,3), El a trăit o viaţă fără de păcat, şi prin dumnezeirea sa stăpâneşte pe tronul cerului, în timp ce prin natura Sa omenească vine la noi. El ne invită ca prin credinţă în El să ajungem la slava caracterului lui Dumnezeu. De aceea noi trebuie să fim desăvârşiţi după cum şi Tatăl nostru "Cel ceresc este desăvârşit".

Isus arătase în ce constă neprihănirea şi dovedise că Dumnezeu este izvorul ei. Acum s-a îndreptat către datoriile practice. În milostenie, în rugăciune şi în post, a zis El, să nu se facă nimic pentru a atrage atenţia sau a câştiga lauda. Daţi cu sinceritate pentru ajutorul săracilor şi al suferinzilor. În rugăciune faceţi ca sufletul să comunice cu Dumnezeu. În timpul postului omul să nu meargă cu capul plecat şi cu inima plină de gânduri egoiste. Inima unui fariseu este un teren gol şi neroditor în care nu se poate dezvolta nici o sămânţă de viaţă dumnezeiască. Numai acela care se predă fără rezervă lui Dumnezeu Îi va servi în modul cel mai plăcut Lui, deoarece prin comuniunea cu Dumnezeu oamenii devin împreună-lucrători cu El în a prezenta caracterul Său în natura umană.

Serviciul făcut din sinceritatea inimii are o mare răsplată. "Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti." Prin viaţa pe care o trăim prin harul lui Hristos se formează caracterul. Frumuseţea de la început începe să se refacă în suflet. Atributele caracterului lui Hristos ne sunt dăruite şi chipul dumnezeiesc începe să strălucească. Chipul bărbaţilor şi femeilor care merg şi lucrează cu Dumnezeu exprimă pacea cerului. Ei sunt înconjuraţi de atmosfera cerului. Pentru aceştia, Împărăţia lui Dumnezeu a început. Ei au bucuria lui Hristos, bucuria de a fi o binecuvântare pentru omenire. Ei au onoarea de a fi primiţi să servească pe Domnul; lor li s-a încredinţat să facă lucrarea în numele Lui.

"Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni." Nu putem sluji pe Dumnezeu cu o inimă împărţită. Religia Bibliei nu poate să împartă locul ei cu nimic altceva; autoritatea ei trebuie să fie supremă, depăşind şi stăpânind totul. Ea nu trebuie să fie ca nişte pete de vopsea împrăştiate pe pânză, ci să cuprindă întreaga viaţă ca atunci când pânza ar fi fost cufundată în vopsea, până când fiecare fir al ţesăturii a prins o culoare intensă şi neştearsă.

"Dacă ochiul tău este sănătos, tot trupul tău va fi plin de lumină; dar dacă ochiul tău este rău tot trupul tău va fi plin de întuneric." Curăţia şi statornicia scopului sunt condiţiile primirii luminii de la Dumnezeu. Acela care doreşte să cunoască adevărul trebuie să fie gata să primească tot ce îi descoperă acesta. El nu poate face nici un compromis cu rătăcirea. Dacă cineva este nestatornic şi nehotărât în ceea ce priveşte adevărul, va alege întunericul rătăcirii şi al amăgirii satanice.

Metodele lumeşti şi principiile neabătute ale dreptăţii nu se amestecă pe neobservate, asemenea culorilor din curcubeu. Între cele două, veşnicul Dumnezeu a tras o linie apăsată şi clară. Asemănarea cu Hristos se deosebeşte tot aşa de mult de asemănarea cu Satana, după cum miezul zilei este în contrast cu miezul nopţii. Şi numai aceia care trăiesc viaţa lui Hristos sunt conlucrătorii Lui. Dacă se cultivă în suflet un păcat sau dacă se păstrează în viaţă un obicei rău, întreaga fiinţă este molipsită. Omul devine o unealtă a nedreptăţii.

Toţi aceia care au ales slujirea lui Dumnezeu urmează să se încreadă în grija Lui. Hristos a arătat păsările care zboară pe cer şi florile de pe câmp şi a îndemnat pe ascultători să mediteze la aceste creaţii ale lui Dumnezeu. "Nu sunteţi voi cu mult mai de preţ decât ele?" a zis El. Matei 6,26. Măsura grijii dumnezeieşti faţă de un obiect oarecare este proporţională cu treapta pe care o ocupă pe scara existenţei. Providenţa are grijă de fiecare vrăbiuţă. Florile câmpului, iarba care acoperă pământul cu un covor, au parte de atenţia şi grija Tatălui nostru ceresc. Marele Artist S-a gândit la crini, făcându-i aşa de strălucitori încât umbresc cu slava lor slava lui Solomon. Cu cât mai mult Se îngrijeşte El de om care este chipul şi slava lui Dumnezeu. El doreşte ca fii săi să dea pe faţă cu un caracter asemănător cu al Său. După cum raza soarelui dă florilor culorile delicate şi variate, aşa şi Dumnezeu dă fiinţei omeneşti din frumuseţea propriului Său caracter.

Toţi aceia care aleg împărăţia iubirii, dreptăţii şi păcii lui Hristos, punând toate interesele ei mai presus de orice, sunt legaţi de lumea de sus şi ei primesc orice binecuvântare de care au nevoie în această viaţă. În cartea providenţei dumnezeieşti, în volumul vieţii, avem fiecare câte o pagină. Pagina aceasta cuprinde amănuntele istoriei noastre; până şi perii capului ne sunt număraţi. Copii lui Dumnezeu nu sunt niciodată uitaţi de El.

"Nu vă îngrijoraţi dar de ziua de mâine" Matei 6,34. Noi trebuie să urmărim pe Hristos în fiecare zi. Dumnezeu nu dă ajutor pentru ziua de mâine. El nu dă fiilor Săi îndrumările pentru călătoria vieţii toate deodată, ca ei să nu-şi piardă cumpătul. El le spune numai cât ei pot să ţină minte şi să facă. Puterea şi înţelepciunea date sunt pentru nevoile actuale. "Dacă unuia dintre voi îi lipseşte înţelepciunea" - pentru ziua de astăzi - "s-o ceară de la Dumnezeu care dă tuturor cu mână largă şi fără mustrare, şi ea îi va fi dată." Iacov 1,5.

"Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi". Nu vă consideraţi mai buni ca alţii, şi nu vă aşezaţi ca judecători ai lor. Datorită faptului că nu puteţi să deosebiţi motivele, nu sunteţi în stare să judecaţi pe altul. Criticându-l, aduceţi o sentinţă asupra voastră, deoarece arătaţi că sunteţi părtaşi ai lui Satana, pârâtorul fraţilor. Domnul zice: "Pe voi înşivă încercaţi-vă dacă sunteţi în credinţă. Pe voi înşivă cercaţi-vă". Aceasta e lucrarea noastră. "Dacă ne-am judeca singur, n-am fi judecaţi." 2 Cor 13,5; 1 Cor 11,31.

Pomul cel bun face roade bune. Dacă rodul este fără gust şi fără valoare, pomul este rău. Tot aşa şi rodul adus în viaţă mărturiseşte despre starea inimii şi despre desăvârşirea caracterului. Faptele bune nu pot plăti mântuirea, dar ele sunt o dovadă pentru credinţa care lucrează prin iubire şi curăţă sufletul. Şi cu toate că răsplata nu este acordată pentru meritele noastre, totuşi va fi în proporţie cu lucrarea săvârşită prin harul lui Hristos.

În felul acesta Hristos a subliniat principiile Împărăţiei Sale şi le-a considerat regula cea mare a vieţii. Pentru a face ca învăţătura să se imprime şi mai bine, El a adăugat o ilustraţie. Nu e de ajuns, a zis El, să auzi cuvintele mele. Prin ascultare trebuie să faceţi din ele temelia caracterului vostru. Eul nu este decât nisip nesigur. Dacă voi clădiţi pe teorii şi invenţii omeneşti, casa voastră se va prăbuşi. Ea va fi spălată de vânturile ispitelor şi de furtunile încercărilor. Dar principiile acestea pe care vi le-am dat, vor rămâne; primiţi-Mă, clădiţi pe cuvintele Mele.

"De aceea pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile, şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă." Matei 7,24.25.