Vineri, 8 dec. 2023. Întâlnindu-L pe Mântuitor

De Abi Ruben Budau

Prezbiter, S. U. A.

În vara anului 2021 am cunoscut cea mai fericită persoană pe care am văzut-o vreodată în viața mea. Vizitam un grup nou format în McAllen, Texas, unul dintre cele mai sudice orașe din SUA, la câteva minute distanță de granița cu Mexic. Un frate începuse o lucrare la radio, împărtășind Evanghelia la un post de radio local și mulți oameni au sunat și au cerut să fie vizitați sau au cerut studii biblice. Unul dintre ei era domnul Guadalupe, un bărbat de vreo șaizeci de ani, de origine mexican. La momentul vizitei mele, domnul Guadalupe participase în mod regulat la slujbele bisericii noastre și viața lui era complet transformată. El acceptase cu bucurie Sabatul și noul său stil de viață reflecta noua și mai profunda înțelegere a scripturilor. Avea un zâmbet constant pe față și bucuria lui când vorbea despre Isus, era contagioasă. Nu am auzit niciodată de la el un cuvânt de tristețe sau îngrijorare și, după toate aprecierile, era un om cu adevărat fericit.

Acum, în întâlnirile noastre de zi cu zi, vedem oameni care par fericiți tot timpul și nu credem că este ceva neobișnuit în aceasta. Nu este neapărat un lucru spectaculos să fim fericiți când suntem sănătoși, când avem familii iubitoare sau când ne câștigăm un trai confortabil.

Dacă ar fi să facem o listă cu cei mai fericiți oameni, am putea fi tentați să punem în fruntea listei pe cei care pot avea orice pe care banii îl pot cumpăra. De asemenea, cei care au vieți aparent perfecte, fără nicio boală cu care să se lupte și fără probleme financiare sau de familie, sau cei ale căror vieți par perfecte în toate modurile posibile.

Cu toate acestea, fericirea domnului Guadalupe nu venea dintr-o viață atât de perfectă, ci mai degrabă era fericit în ciuda încercărilor și greutăților sale enorme. Era pe moarte din cauza unui cancer și, ținând cont că doctorii îi spuseseră că va muri cu un an înainte, acum trăia din timp împrumutat. Avea o pungă de colostomie atașată de burtă și o tumoră de mărimea unui grapefruit ieșea din partea laterală a gâtului. Respira prin traheostomie, un tub în gât, pe care trebuia să-l acopere cu degetul pentru a putea vorbi. Locuia singur într-o garsonieră modestă și nu avea familie care să-l viziteze. Neputând să aibă un loc de muncă, depindea de generozitatea oamenilor pentru a avea mâncare pe masă și pentru a-și plăti chiria.

Din punct de vedere uman, nu avea absolut nimic pe lumea asta care să-i ofere confort și siguranță și totuși le spunea tuturor că nu este trist, ci este fericit. Dar nu trebuia să menționeze aceasta pentru ca cineva să știe că era un om fericit. O puteai citi pe chipul lui, în conversațiile lui, în comportamentul său.

Majoritatea oamenilor pot avea un fel de fericire atunci când totul merge bine în viața lor, dar fratele Guadalupe a avut o fericire și o pace care depășeau încercările sale fizice și pământești. Având o experiență asemănătoare, apostolul Pavel a spus: „De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:10).

CUM?

Cum este posibil să avem o asemenea pace, în mijlocul unei furtuni de necaz? Cum este posibil să „ne bucurăm întotdeauna” (1 Tesaloniceni 5:16), chiar și atunci când ni se întâmplă lucruri aparent rele? Fratele Guadalupe avea un secret, pe care l-a spus tuturor cu bucurie. Asemenea apostolului Pavel, el Îl întâlnise pe Mântuitorul și acesta a fost un punct de cotitură în viața lui, deoarece nu avea să mai fie niciodată la fel.

CEA MAI MARE NEVOIE A NOASTRĂ

Înainte de întâlnirea glorioasă cu Mântuitorul, apostolul Pavel a avut o călătorie de unul singur. Adevărul este că toți avem propriile noastre călătorii și căutăm fericirea și împlinirea în diferite locuri. Unii se vor îndrepta către lume căutând plăceri lumești și încercând tot ceea ce această lume are de oferit. Povestea fiului risipitor este retrăită prea des în mulți tineri care s-au săturat de „restricțiile” religiei. Alții, precum apostolul Pavel, îl pot căuta pe Dumnezeu în diverse doctrine și sisteme de credință, dar se pot găsi la fel de departe de Dumnezeu ca omul care bea în cârciumă. Indiferent de calea pe care o alegem în afară de Dumnezeu, în cele din urmă va avea aceeași consecință. Tot efortul pe care îl facem în căutarea plăcerilor și satisfacției pământești în moduri concepute de noi înșine, se va dovedi a fi nimic altceva decât o dublă tragedie: „Căci poporul Meu a săvârșit un îndoit păcat: M-au părăsit pe Mine, Izvorul apelor vii, și și-au săpat puțuri, puțuri crăpate, care nu țin apă.” (Ieremia 2:13).

Am fost creați pentru a fi umpluți de pacea cerească, când trăim în armonie perfectă cu Creatorul. Când această legătură se pierde, nimic altceva din această lume nu poate satisface setea sufletului. Adevărata pace și fericire nu pot fi obținute prin nimic din ce are de oferit această lume. Pe de altă parte, când L-am întâlnit pe Mântuitorul nostru și legătura noastră cu Atotputernicul este restabilită, nimic din această lume nu ne poate răpi pacea cerească, care întrece orice înțelegere. „Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea sau prigonirea sau foametea sau lipsa de îmbrăcăminte sau primejdia sau sabia?” (Romani 8:35). Și aceasta Îl face pe Dumnezeu să fie cea mai mare nevoie a umanității.

Cât de mare nevoie avem de Dumnezeu și ce suntem noi fără El? Care este cel mai bun lucru pe care îl putem face singuri, fără Dumnezeu, și cât de departe trebuie să se aplece El, să ajungă la noi și să ne refacă și să ne „întărească pașii”? (Psalmul 40:2.) Viața și experiența apostolului Pavel sunt un exemplu minunat despre înainte și după întâlnirea cu Mântuitorul.

LUCRÂND PENTRU DUȘMAN

Nu există multe exemple mai bune de abuz de încredere. Țările acestei lumi au o pedeapsă severă pentru cei care comit acte de trădare. Fapta lui Iuda de a-L trăda pe Isus a făcut ca numele trădătorului să fie primit cu respingere peste tot în lume. Când ne gândim la oamenii care sunt în slujba lui Satan, s-ar putea să ne gândim la sataniști, demonici și alte ființe în mod deschis, pe față, malefice. Dar ori de câte ori acționăm în opoziție cu caracterul lui Dumnezeu, suntem în slujba vrăjmașului și suntem la fel de cu disperare pierduți cum era și Iuda, prin sărutul de trădare. Înainte de convertirea sa, apostolul Pavel lucra împotriva Împărăției veșnice. Mai clar încă, „prin persecutarea urmașilor lui Isus, el făcuse în realitate lucrarea lui Satan.”¹

Dacă nu mărșăluim în rândurile lui Dumnezeu, nu ne aflăm pe teren neutru, pentru că nu există așa ceva în împărăția spirituală. De fapt, este echivalent cu a lupta alături de marele inamic și a fi printre supușii săi. După convertirea sa, apostolul Pavel a scris despre căile noastre anterioare: „Și pe voi, care odinioară erați străini și vrăjmași prin gândurile și prin faptele voastre rele...” (Coloseni 1:21). [Subliniere adăugată].

Starea noastră este și mai mizerabilă dacă noi, asemenea lui Pavel, facem acest lucru în timp ce credem că Îl slujim pe Dumnezeu, pentru că „nimeni nu este mai sclav, mai fără speranță, decât cei care cred în mod fals că sunt liberi” ² , iar starea nenorocită a laodiceanului este amplificată exponențial și gândește, zicând „sunt bogat, m-am îmbogățit și nu duc lipsă de nimic” și nu știe că, în realitate, este „ticălos, nenorocit, sărac, orb și gol” (Apocalipsa 3:17).

Fără Dumnezeu, toată munca noastră este în zadar. Înainte de a-L întâlni pe Isus, eforturile cele mai bune ale lui Pavel de a-I sluji lui Dumnezeu au fost o urâciune pe care a regretat-o pentru tot restul vieții sale: „După ei toți, ca unei stârpituri, mi S-a arătat și mie. Căci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic să port numele de apostol, fiindcă am prigonit Biserica lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 15:8, 9).

Pavel s-a înșelat în mod sincer. El nu a lucrat în mod intenționat sau cu bună știință împotriva lui Dumnezeu; dimpotrivă, credea că îi face lui Dumnezeu un serviciu. Dar aceasta nu a schimbat faptul că el era exact acolo unde Satan voia ca Pavel să fie și să acționeze. Zelul său pentru religia sa exigentă și legalistă l-a determinat să pedepsească și să rănească oamenii și să folosească forța și intimidarea ca un presupus mijloc de evanghelizare. Asemenea metode provin direct din cutia de instrumente a lui Satan și nu au locul în înaintarea împărăției lui Dumnezeu.

RENUNȚÂND LA „CÂȘTIGURILE” NOASTRE

Saul din Tars era un evreu devotat care a vrut să facă ceea ce este corect. „Eu, care sunt tăiat împrejur a opta zi, din neamul lui Israel, din seminția lui Beniamin, evreu din evrei; în ceea ce privește Legea, fariseu; în ceea ce privește râvna, prigonitor al Bisericii; cu privire la neprihănirea pe care o dă Legea, fără prihană.” (Filipeni 3:5, 6). În propriii lui ochi, el era în denominația potrivită, frecventând biserica potrivită, practicând ritualurile potrivite, având doctrina corectă și fiind plin de zel. El avea toate motivele lumești pentru a fi mândru de realizările sale, și totuși a se baza pe toate aceste așa zise „câștiguri” pentru el (Filipeni 3:7) era incompatibil cu Hristos. În timp ce aceste „câștiguri” l-ar fi făcut pe orice evreu să fie mândru, Pavel a înțeles mai târziu că singurul lucru demn de laudă este crucea lui Isus: „În ce mă privește, departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este răstignită față de mine și eu, față de lume!” (Galateni 6:14).

Deși toate acele lucruri nu erau neapărat lucruri rele, atâta timp cât se încredea în ele pentru mântuirea lui, el nu putea să-L aibă pe Hristos. Dumnezeu acceptă doar slujirea și ascultarea care sunt motivate de iubire – orice altceva este doar „aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor” (1 Corinteni 13:1). Dacă acele lucruri ne împiedică să acceptăm pe deplin și să ne încredem în Mântuitorul, apoi, cu tot dinadinsul, să „privim toate aceste lucruri ca o pierdere, față de prețul nespus de mare al cunoașterii lui Hristos Isus, Domnul meu”. (Filipeni 3:8).

„Socotirea tuturor acestor lucruri drept pierdere” nu a fost considerată un sacrificiu de către apostolul Pavel. Odată ce a gustat și a văzut că Domnul este bun, toate „câștigurile” lui anterioare au pălit, în comparație; sau, pentru a folosi cuvintele lui Pavel, ele au devenit pentru el ca „gunoi” (Filipeni 3:8). Omul care a găsit comoara ascunsă în câmp nu a fost deloc întristat că a fost nevoit să vândă „tot ce avea” pentru a cumpăra acel câmp, pentru că bucuria lui de a găsi comoara era mult prea mare. (Matei 13:44). La ce trebuie să renunțăm noi vreodată pentru Hristos? Numai acele lucruri care ne fac „ticăloși, nenorociți, săraci, orbi și goi” (Apocalipsa 3:17), și propria noastră „neprihănire”, la fel de valoroasă ca o „haină mânjită” (Isaia 64:6).

DORIND SĂ FAC BINELE

Este important să vrei să faci bine. Dar „a dori” nu este suficient, pentru că există în noi o lege naturală care ne ține robi păcatului, așa cum legea gravitației ne ține jos pe pământ: „Găsesc dar în mine legea aceasta: când vreau să fac binele, răul este lipit de mine.” (Romani 7:21).

Îmi amintesc clar o experiență pe care am avut-o în adolescență. Eram în vizită la bunicii mei din nord-estul României și am fost trimis la vecini să împrumut un instrument de grădinărit. Când am ajuns la poarta vecinului, era dimineață, iar vecinul tocmai își elibera cei doi purceluși din grajd, în curtea mare plină de iarbă verde. De îndată ce au ieșit, purcelușii au început să alerge într-o singură direcție, cât de repede au putut, și nu s-au oprit până nu au ajuns la mica băltoacă de noroi care se afla într-un colț al curții. Au început să se întindă în acea băltoacă și să se întoarcă în ea cu o emoție de nedescris, până au fost plini de noroi peste tot! Toate acestea nu au durat mai mult de 20 de secunde și când s-a terminat, pe deplin mulțumiți de realizarea lor, s-au dus să mănânce.

Păcatul este la fel de adânc înrădăcinat în natura noastră precum a fost dorința de noroi la acești doi purceluși. Biblia ne invită să ne gândim: „Poate un etiopian săși schimbe pielea sau un pardos să-și schimbe petele? Tot așa, ați putea voi să faceți binele, voi, care sunteți deprinși să faceți răul?” (Ieremia 13:23). Păcatul ne-a invadat atât de mult întreaga ființă, încât evadarea din lanțurile sale care ne leagă necesită mult mai mult decât puterea umană – este nevoie de puterea lui Dumnezeu Însuși. Și aceasta este ceea ce Pavel a găsit în Evanghelie: „Căci mie nu mi-e rușine de Evanghelia lui Hristos, fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede” (Romani 1:16). [Subliniere adăugată.]

ÎNTÂLNIREA

Frumusețea Evangheliei este că Dumnezeu ne cunoaște starea și El încă ne vrea. El L-a trimis pe Fiul Său în această lume pentru ca atât dependentul de droguri, cât și cel care se îndreptățește pe sine să poată fi scăpați din încurcăturile lor mortale și aduși în împărăția harului, unde Dumnezeu „lucrează totul în toți” (1 Corinteni 12:6). În ciuda vrăjmășiei noastre împotriva Lui și „pe când eram noi încă fără putere, Hristos, la vremea cuvenită, a murit pentru cei nelegiuiți.” (Romani 5:6). Isus nu a murit pentru noi tocmai când am început să ne îmbunătățim, sau poate măcar când El a văzut că făceam eforturi să ascultăm de El, ci „dacă atunci când eram vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcați cu El, vom fi mântuiți prin viața Lui.” (Romani 5:10).

Întâlnirea cu Isus este mai mult decât o simplă întâlnire întâmplătoare. Este intenționată din partea lui Dumnezeu. El ne caută, ne găsește și bate la ușa inimii noastre, încercând să ne atragă atenția. Uneori El ne vorbește printr-un verset din Biblie, sau printr-un prieten sau printr-un pliant. Alteori, poate printr-un eveniment, indiferent dacă îl percepem bine sau rău. El i-a vorbit lui Saul din Tars cu o voce auzită în drumul spre Damasc, iar Domnul i-a vorbit prin orbirea lui și iată ce a învățat:

TOATE LUCRURILE LUCREAZĂ ÎMPREUNĂ

„De altă parte, știm că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și anume spre binele celor ce sunt chemați după planul Său.” (Romani 8:28).

Este ușor să înțelegem și să acceptăm că lucrurile bune lucrează împreună pentru binele nostru. Dar nu este nimic extraordinar în aceasta, atât timp cât Dumnezeul nostru este un Dumnezeu extraordinar, care poate face lucruri extraordinare. Apostolul Pavel a scris aici că Dumnezeu face ca nu doar lucrurile bune să lucreze împreună pentru binele nostru, ci toate lucrurile, iar aceasta include lucrurile „rele”. Când L-a întâlnit prima dată pe Mântuitorul, a devenit orb. Ce tragedie - să fi putut vedea și apoi să fii în întuneric complet! Și totuși, deși era complet orb, a avut cea mai bună viziune pe care a avut-o vreodată în viața lui. El a văzut că nu era autosuficient, a văzut că era „mort în greșeli și păcate” (Efeseni 2:1). În ciuda „ascultării” sale exterioare, el a văzut că avea nevoie disperată de un Mântuitor. Observați transformarea pe care i-a adus-o această experiență. El nu mai era acel persecutor feroce al bisericii, ci un student blând, dornic să învețe și să-L cunoască pe Dumnezeu în adevărata Sa măreție.

Uneori, creștinii vor experimenta evenimente percepute ca „rele”. Dar, de la o simplă pană de mașină, până la o boală care pune viața în pericol, Dumnezeu poate face ca toate lucrurile să lucreze împreună pentru binele nostru etern. Ceea ce ne rămâne este să-I mulțumim pentru TOATE lucrurile pe care El le permite să se întâmple în viața noastră și să avem încredere că El are totul sub control. „Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, în Hristos Isus, cu privire la voi.” (1 Tesaloniceni 5:18).

A-L întâlni pe Mântuitorul este un proces de sfințire, săvârșit de Dumnezeu, în timp ce ne deschidem inimile pentru razele calde ale iubirii Sale. „Dumnezeul păcii să vă sfințească El Însuși pe deplin ...” (1 Tesaloniceni 5:23). Este o predare zilnică și o supunere a întregii noastre ființe față de suveranitatea iubirii. Este descoperirea în fiecare zi din ce în ce mai mult a mărimii iubirii lui Dumnezeu, care este însăși natura Lui (1 Ioan 4:7). Este a învăța să ne încredem în El prin ostenelile și dificultățile noastre zilnice, știind că, dacă ne-am încredințat în brațele Lui, El deține controlul deplin asupra tuturor evenimentelor din viața noastră. Întâlnirea cu Mântuitorul înseamnă să-L cunoaștem din ce în ce mai mult până la punctul în care putem primi pace și bucurie chiar și în dificultăți. „… Deci mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos să rămână în mine. De aceea simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos, căci, când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:9, 10).

„Pentru cel descurajat, există un remediu sigur – credință, rugăciune, lucrare. Credința și activitatea vor aduce asigurare și satisfacții care vor crește zi de zi. Ești ispitit să faci loc simțămintelor de presimțiri sumbre sau de descurajare profundă? În zilele cele mai întunecoase, când aparențele se arată cele mai amenințătoare, nu te teme. Ai credință în Dumnezeu. El cunoaște nevoile tale. El are toată puterea. Dragostea și mila Lui nemărginită nu obosesc niciodată. Nu te teme că El nu-și va îndeplini făgăduința. El este Adevărul cel veșnic. Niciodată nu-Și va schimba legământul pe care l-a făcut cu aceia care-L iubesc. Și El va revărsa asupra slujitorilor Săi credincioși măsura de pricepere pe care nevoia lor o cere.” ³

„În timpurile cele mai întunecate, când aparențele pot părea foarte împotrivitoare, nu vă temeți. Aveți credință în Dumnezeu. El Își realizează planurile, făcând bine toate lucrurile în favoarea poporului Său. Puterea acelora care Îl iubesc și-L servesc va fi reînnoită în fiecare zi. Priceperea Lui va fi pusă în slujba lor, pentru ca ei să nu greșească în aducerea la îndeplinire a planurilor Lui.

Nu trebuie să se dea pe față deznădejde în serviciul lui Dumnezeu. Credința noastră trebuie să suporte presiunea îndreptată asupra ei. Dumnezeu este în stare și binevoitor să reverse asupra servilor Săi toată puterea de care ei au nevoie. El va împlini peste măsură cele mai înalte așteptări ale acelora care își pun încrederea în El.” ⁴

Prin orice am trece, avem asigurarea Lui: „Nicidecum n-am să te las, cu niciun chip nu te voi părăsi.” (Evrei 13:5) și „ încercarea credinței voastre, cu mult mai scumpă decât aurul care piere și care totuși este încercat prin foc, să aibă ca urmare lauda, slava și cinstea, la arătarea lui Isus Hristos,” (1 Petru 1:7).

Este privilegiul nostru să-L întâlnim astăzi pe Mântuitorul nostru. El este accesibil fiecăruia dintre noi, indiferent cât de departe suntem de El în răzvrătirea noastră. Astăzi El Își întinde mâna către noi, după ce a plătit deja în întregime răscumpărarea pentru nelegiuirea noastră. Dacă o acceptăm, El va smulge orice urmă de păcat din noi și va înlocui inima noastră de piatră cu o inimă plină de iubirea Lui. Viețile noastre nu vor fi niciodată la fel și vom fi în fiecare zi din viața noastră salvată, fericiți în slujba Regelui.

„Ceea ce îți trebuie însă este pacea: iertarea, pacea și iubirea cerului în suflet. Banii nu o pot cumpăra, mintea nu o poate procura, iar înțelepciunea nu poate ajunge până la ea; prin propriile tale eforturi nu vei putea niciodată nădăjdui s-o obții. Dar Dumnezeu ți-o oferă în dar, “fără bani și fără plată.” (Isaia 55:1). Depinde numai de tine dacă vei dori să întinzi doar mâna și s-o prinzi. Domnul spune: „De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul se vor face albe ca zăpada; de vor fi roșii ca purpura, se vor face ca lâna.” (Isaia 1:18). „Vă voi da o inimă nouă, și voi pune în voi un duh nou.” (Ezechiel 36, 26.).” ⁵

 

Referințe:

1 Johann Wolfgang von Goethe: https://www. goodreads. com/quotes/528301.

2 Faptele Apostolilor, p. 115.

3 Profeți și regi, pp. 164, 165.

4 Mărturii pentru comunitate, vol. 8, pp. 10, 11.

5 Calea către Hristos, p. 49.