Vineri, 18 iulie, 2025. Din încercări aprige

de Liviu Tudoroiu

Avem privilegiul binecuvântat de a îmbogăți această săptămână specială de rugăciune cu câteva reflecții istorice, mai ales acum, când mulți sărbătoresc cu entuziasm 100 de ani de existență a noastră ca mișcare, în timp ce alții își exprimă îngrijorări profunde cu privire la dinamica noastră spirituală.

Pentru a putea evalua cu adevărat pulsul stării noastre spirituale — atât ca indivizi, cât și ca trup colectiv de credincioși — trebuie mai întâi să recunoaștem Sursa tuturor schimbărilor bune, esența tuturor faptelor nobile, pe Cel ce S-a revelat ca fiind „Calea, Adevărul și Viața.” Fără El ca model desăvârșit, nu putem discerne realitatea stării noastre spirituale.

Evaluarea noastră va varia în funcție de lentila prin care ne privim. Putem privi fie prin ochii Mântuitorului nostru, căutând adevărul Său, fie prin lentila defectuoasă a propriei noastre naturi umane egoiste, care este adesea atât de oarbă față de propriile lipsuri, încât poate ajunge până într-acolo încât să se bazeze pe reputație etichetată drept caracter. Însă reputația este o impresie lăsată în mintea oamenilor despre identitatea noastră; caracterul este realitatea lui Dumnezeu despre cine și ce suntem cu adevărat.

De aceea, adevărul contează cel mai mult. După cum cei mai mulți dintre noi știm, ADEVĂRUL trece prin trei etape:

Mai întâi, este aprig contestat; apoi, este ridiculizat; și în cele din urmă, este acceptat universal. Această „dezbatere” în desfășurare ne oferă mai multe opțiuni — fie să sărbătorim 100 de ani de succes, fie mai degrabă să reflectăm asupra a 100 de ani de „realizări” amestecate cu dezamăgiri. Acest lucru ne conduce la următorul punct al analizei noastre:

Între 1914–1945, un număr considerabil de credincioși adventiști aveau convingerea profundă că războaiele mondiale ce făceau ravagii atunci aveau să marcheze sfârșitul civilizației și să pregătească scena pentru revenirea iminentă a Domnului nostru Isus Hristos. În toamna anului 1913 și în primele luni ale anului 1914, mulți credeau, de asemenea, că haosul și violența de pe câmpurile de luptă ale lumii nu erau locuri în care sufletele sincere și oneste se puteau pregăti pentru veșnicie. De fapt, această convingere de bun-simț era împărtășită nu doar de membrii bisericii care așteptau revenirea lui Hristos, ci chiar și de mulți atei, agnostici și oameni de diverse credințe.

Oare nu a fost vărsat destul sânge de către martiri pentru a convinge pe scepticii care neagă legitimitatea acestei mișcări?

În lucrarea Înfruntând Puterile, p. 217, Walter Wink, erudit în ale Bibliei, observă: „Biserica, care odinioară stătuse neînarmată împotriva represiunii brutale a Imperiului Roman, s-a trezit ciudat de victorioasă… Însă prețul plătit de biserică a fost adoptarea violenței ca mijloc de menținere a imperiului. Dar înlăturarea nonviolenței din Evanghelie a spulberat cheia de boltă a arcului, iar creștinismul s-a prăbușit într-o religie a mântuirii personale și a unei vieți de apoi păzită cu gelozie de un Dumnezeu mânios și înfricoșător – întregul sistem (fiind) atent gestionat de un corp elitist de preoți, cu sprijin direct din partea conducătorilor seculari, considerați acum agenții aleși ai lucrării lui Dumnezeu în istorie.”1

Carl von Clausewitz, autorul lucrării Vom Kriege (Despre război) – o carte despre strategia militară – poate fi considerat unul dintre cei mai calificați genii militari care au formulat conceptul războiului ca act de forță menit să constrângă inamicul să facă voia noastră. Mai mult, el afirmă că războiul se manifestă ca o triadă grotescă — compusă din violență primordială, ură și dușmănie — ce trebuie privite ca o forță naturală oarbă.

Și totuși, în fața acestei realități, teologii progresiști se zbat să împace caracterul lui Isus Hristos cu violența războiului.

Sub presiunea pierderii controlului, liderii cu mentalitate de Caiafa declară neliniștiți: „Ce vom face? Omul acesta face multe minuni. Dacă-L lăsăm așa, toți vor crede în El și vor veni romanii și ne vor nimici și locul nostru, și neamul.” (Ioan 11:47-48).

Isus nu a participat niciodată la război, nu a abuzat niciodată fizic sau emoțional pe cineva, nici individual, nici ca grup. În fața unei culturi a războiului, atât de populară în vremea Lui, El a definit comportamentul omului într-un astfel de timp de criză: „Ați auzit că s-a zis: Să iubești pe aproapele tău și să urăști pe vrăjmașul tău. Dar Eu vă spun: Iubiți pe vrăjmașii voștri, binecuvântați pe cei ce vă blestemă, faceți bine celor ce vă urăsc și rugațivă pentru cei ce vă asupresc și vă prigonesc” (Matei 5:43, 44).

Astfel, pionierii adventiști și mai târziu Reformatorii care au urmat exemplul lui Hristos au înțeles că un astfel de caracter, o astfel de dragoste pentru vrăjmași, costă: libertatea, închisoarea, tortura și chiar moartea. Adventiștii care L-au iubit cu adevărat pe Isus au știut ce preț trebuiau să plătească pentru a-și exprima credința cu voce tare.

Vara, toți se bucură de aplauze. Dar iarna – în vreme de criză – chiar și simplul fapt de a-ți gândi credința cu voce tare îți poate aduce pierderea aprobării generale a societății. Atunci este momentul când credința noastră va fi testată la limită, când prietenii de odinioară se vor transforma în dușmani înverșunați.

În Raportul celei de-a treia sesiuni anuale a Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea, publicat în Review and Herald la 23 mai 1865, opinia generală era următoarea: „Suntem constrânși să refuzăm orice participare la acte de război și vărsare de sânge.” Și totuși, în timpul primului război mondial, între 1914–1918, majoritatea adventiștilor – potrivit unor estimări, 98% – au fost constrânși să se alăture rândurilor combatanților, devenind parte a mașinii globale de ucidere, știind clar că un astfel de comportament contrazice punctele lor de credință.

O mică minoritate, doar aproximativ 2%, a ales o cale diferită. Au preferat să devină proscriși, etichetați ca anatema de către societate, decât să-L părăsească pe Hristos și să calce poruncile lui Dumnezeu. Pătrunși de o măsură statornică din Duhul lui Hristos, au rezistat testului timpului, cu ochii ațintiți asupra frumuseții acelei alte țări – cea eternă. Ei au recunoscut cu claritate că filosofia războiului nu se putea alinia niciodată cu porunca „iubiți pe vrăjmașii voștri.” Ciocnirea inevitabilă dintre Legea lui Dumnezeu și legea Cezarului a condus la persecuții aprige, o realitate dură, care a testat tăria celor credincioși.

Timpul și spațiul au conspirat adesea să atragă tineri în luptă – tineri care nu se cunoșteau și nu se urau unii pe alții – forțându-i să ucidă pentru cauze stabilite de câțiva bătrâni – oameni care într-adevăr se cunoșteau și nutreau animozități adânci, dar care nu ar fi îndrăznit niciodată să ridice armele ei înșiși.

Nu este greu de văzut că această ideologie stă în opoziție totală cu caracterul lui Dumnezeu. Ea întruchipează chiar originea păcatului. Actul de a forța sau constrânge ființe inteligente să spună sau să facă ceva împotriva propriei conștiințe oglindește începutul marelui război din cer – o rebeliune înrădăcinată în constrângere și sfidare a libertății divine.

Curaj în criză

Vara, toți copacii sunt verzi – dar când vine iarna, doar coniferele își păstrează culoarea. La fel, în vremuri de criză spirituală și socială ni se dezvăluie adevărata identitate. Doar când flacăra ne atinge picioarele descoperim cine suntem cu adevărat. Cei care cedează sub greutatea presiunii pot fi numiți „creștini de vreme bună”.

Până când vine un astfel de moment de încercare, este ușor să susținem adevărul atâta timp cât lumea nu ni se opune – dar când prigoana își scoate capul hidos, cât de puțini sunt dispuși să plătească prețul pentru credința lor! Mulți au fost gata să-L urmeze pe Isus când împărțea pâine pe dealurile Ierusalimului, dar cât de puțini dintre cei care au dus acasă cele douăsprezece coșuri cu prisos au fost gata să-și riște reputația pentru a sta lângă Fiul omului, răstignit între cer și pământ?

Ucenicii au fost profund dezamăgiți că Isus nu S-a revelat ca Dumnezeul universului printro manifestare puternică a autorității cerești. Ar fi fost bucuroși să-L vadă ca rege triumfător al lui Israel, dar nu ca pe un criminal condamnat pentru „trădare împotriva guvernului roman.” 2

E una să citești cartea lui Iov fără să-i fi trăit vreodată încercările, și cu totul alta să o citești cu stomacul gol, după zile de post și rugăciune, în mijlocul unei suferințe grele. E una să cânți pentru Hristos, și cu totul alta să mori pentru El. E una să înoți într-o piscină, și cu totul alta să înoți în ocean, luptându-te cu curenții.

Vremurile grele nasc oameni puternici; oamenii puternici aduc vremuri bune. Vremurile bune nasc oameni slabi, iar oamenii slabi aduc vremuri grele. Iată-ne acum, după 100 de ani de existență, în mijlocul unei crize de identitate, în fața unor provocări noi, privind cum noi curente ideologice „își flutură rușinea” la porțile bisericii.

Generația Reformatorilor născuți în vremuri grele a predat ștafeta unei generații născute în vremuri bune, clădite de oameni puternici. Acum, însă, se pare că lumea este condusă de oameni slabi și, ca urmare, vremuri grele se abat din nou asupra noastră.

Noile generații de Reformatori se confruntă cu ispite și provocări mult mai subtile decât cele trăite în trecut. Generația anterioară se odihnește în pace, îngropată în cimitire uitate, în timp ce copiii și nepoții lor își mai amintesc doar puțin din luptele strămoșilor.

De mai bine de 2000 de ani, Roma și lumea, prin „Cezarul” lor, au provocat pe creștinii credincioși să-și compromită credința în Isus și să calce poruncile lui Dumnezeu. Din vremea lui Hristos, legea dominantă a fost legea romană. Sub decretul aspru „Non licet es vos!” – „Nu aveți voie să existați!” – primii creștini și-au sacrificat numele, reputația, confortul și, în cele din urmă, viața pentru Hristosul iubit. Astăzi, „Cezarul modern” cere același lucru: supunere necondiționată, altfel ești declarat nedemn de a exista. Sub această presiune s-a născut Reforma în rândul Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

Este adevărat că darul vieții din partea lui Dumnezeu vine împreună cu o „cruce” personală. Dumnezeu dă crucea, dar oamenii bat cuiele. Din această cauză, avem două versiuni ale istoriei – una scrisă de prigonitori cu cerneala cruzimii, și alta scrisă de martiri cu propriul lor sânge.

O evaluare sinceră

Strămoșii noștri, pionierii Reformei, și-au scris istoria cu propriul sânge, pentru că au prețuit adevărul mai mult decât gloria trecătoare a acestei lumi. În țări comuniste precum România, poporul nostru a fost lipsit de educație, libertate și drepturi omenești fundamentale. În acele vremuri întunecate, multe autorități se lăudau: „Mai așteptați câțiva ani și veți dispărea.” Dar Dumnezeu a avut întotdeauna grijă de poporul Său și, în final, asupritorii au fost cei care au dispărut, reduși la tăcere de propria aroganță.

Pentru a străluci, nu trebuie să izbucnim în cuvinte sau acțiuni critice la adresa altora. Să lăsăm caracterul lui Hristos să strălucească în noi și discuția despre „cine este mai sfânt decât altul” va înceta. Să purtăm cu noi atmosfera cerului oriunde mergem, ca oamenii să remarce nu doar prezența noastră ca mișcare, ci și să aprecieze distincția dintre bine și rău. În felul acesta vom face o diferență.

Depinde de noi: vom nega realitatea sau vom accepta vindecarea? Trebuie să ne amintim că succesul nu se măsoară prin înălțimea muntelui pe care reușim să-l urcăm, ci prin numărul de oameni pe care îi aducem cu noi pe vârf.

Dacă ne uităm doar la numere, creșterea bisericii ar putea părea un eșec. Dar dacă judecăm după calitate, nu cantitate, vom avea o cu totul altă perspectivă asupra lucrării bisericii. În Țefania 3:12, Domnul face o promisiune rămășiței ultimei generații: „Voi lăsa în mijlocul tău un popor smerit și mic, care se va încrede în Numele Domnului.” Acest verset ne arată că la sfârșitul lumii, poporul lui Dumnezeu nu va fi o mulțime vastă, triumfătoare, strigând biruința, ci un grup smerit și mic care se încrede doar în Numele Său.

După cum știm, nu este nicio grandoare sau manifestare extravagantă de putere la a doua venire a lui Hristos. În schimb, există o rămășiță credincioasă – smerită, neobservată de societate și neimpresionantă după standardele lumești de bogăție sau număr. Și totuși, ei sunt cei care poartă lumina adevărului Său.

Ce se întrezărește la orizont?

Doar când slava Domnului se va ridica peste noi vom putea manifesta desăvârșirea matură a caracterului care ne va conduce să urâm eul și să renunțăm la autocompătimirea adânc înrădăcinată în natura noastră păcătoasă. „Când caracterul lui Hristos va fi reprodus în mod desăvârșit în poporul Său, atunci El va veni să-i ia la Sine.”3

Reflectând asupra trecutului nostru, putem afirma că Hristos a fost întotdeauna prezent în încercările și suferințele poporului Său. În fiecare colț al lumii unde frații noștri au înfruntat opoziție crudă, Isus a fost acolo, martor al credincioșiei lor, strălucind slava Sa asupra lor. În fiecare tribunal, în fiecare celulă întunecată a închisorilor îndepărtate, Isus a fost alături de mireasa Sa. Regimuri totalitare au provocat multă suferință, întemnițând și reducând la tăcere membrii bisericii, lipsindu-i de libertate și de dreptul la exprimare. Mișcarea de Reformă a sângerat peste generații de dragul adevărului. Prin susținerea Legii lui Dumnezeu deasupra decretelor omenești, rămășița s-a aflat în centrul adversității, atrăgând resentimentele celor care dețin puterea în această lume.

Se pare că toate realizările noastre nu au fost încă suficiente pentru a determina cerul să încheie lucrarea de mijlocire a lui Isus în sanctuar și să-Și recunoască pe deplin caracterul reflectat în noi. Suntem încă aici pe Pământ, împărțind aceleași lupte, aceleași spitale, aceleași boli și chiar aceleași cimitire ca restul lumii. Lipsește ceva esențial din acest puzzle, ce ne amintește de întrebarea tânărului bogat din Matei 19:20: „Ce-mi mai lipsește?”

Matematica lui Dumnezeu

Tindem să ne concentrăm prea mult pe numărarea membrilor; avem tendința de a sanctifica numerele – dar Domnul ne amintește că victoria poate fi obținută și prin puțini.

Gândiți-vă la raportul statistic din valea Dura: trei bărbați credincioși s-au împotrivit vastului imperiu babilonian. În groapa cu lei, a fost unul – Daniel – împotriva puterii reunite a Medo-Persiei. Pe vremea Esterei, au fost Mardoheu și Estera împotriva nenumăraților prigonitori ai evreilor.

Și pe Calvar, îi găsim pe Simon din Cirene, centurionul și tâlharul de pe cruce în fața unei mulțimi înfuriate, necruțătoare. Și totuși, în fiecare dintre aceste momente, acele figuri singuratice au devenit adevărata majoritate.

Am învățat că numerele doar atestă existența unei corăbii sau a unei arce pe ocean. Numerele, de unele singure, nu au mare valoare fără prezența lui Dumnezeu, dar când acele numere sunt unite cu Mântuitorul nostru, ele capătă o semnificație uriașă. Un om plus Dumnezeu înseamnă majoritate.

Cuvântul inspirat spune: „Dumnezeu are copii, mulți dintre ei în bisericile protestante, și un număr mare în bisericile catolice, care sunt mai sinceri în a asculta lumina și a trăi după cea mai bună cunoștință pe care o au decât un număr mare dintre adventiștii de ziua a șaptea care păzesc Sabatul dar nu umblă în lumină.” 4

Ilie a fost un secretar foarte bun. El a raportat un membru în creșterea internă. Dar aceasta era statistica internă. Istoria ne învață că trebuie să ținem cont și de raportul statistic extern. Dumnezeu era secretarul raportului extern. Ilie era secretarul raportului intern. Intern, biserica avea un membru; extern, biserica avea 7.000 de membri.

Secretarul intern, Ilie, a fost cu adevărat surprins de raportul secretarului ceresc care consemna acei 7.000. Problema lui Ilie nu a fost doar legată de numere, ci poate și mai important, de ce Dumnezeu nu i-a descoperit acest mister ca profet. Astfel, vedem că nici măcar profeții nu pot înțelege voia lui Dumnezeu și cealaltă față a monedei, decât dacă Dumnezeu le-o revelează.

Astăzi, avem tendința de a face aceeași greșeală ca profetul Ilie. Cred sincer că Mișcarea de Reformă reprezintă pe profetul Ilie. Și din acest motiv, cred că avem tendința să gândim că suntem singurii oameni rămași în această lume și, asemenea lui Ilie, singurii credincioși Domnului.

Dar avem și alți frați și surori care încă nu sunt numărați, și mare va fi surpriza când îi vom vedea venind din toate colțurile lumii, alăturându-se adevărului îmbrățișat de Mișcarea de Reformă.

Până când lucrarea lui Dumnezeu va fi încheiată sub puterea Duhului Sfânt, unii dintre noi vor fi deja plecați. Mesajul va despărți și va redirecționa oamenii în funcție de ceea ce poartă în inimă. Unii, cu un comportament liberal, vor îmbrățișa lumea cu toată puterea; alții, formați într-un legalism ortodox rece, vor aluneca în fanatism. Doar cei centrați în Hristos vor păstra un echilibru spiritual și vor urma modelul corect al echilibrului perfect dintre dreptate și milă al lui Hristos.

Două agende contrastante

Există o clasă de oameni care au avut o cunoaștere a adevărului, dar nu au fost sfințiți prin el. În limbaj modern, numim aceasta „liberalism”, adică libertatea de a se complace în păcat.

„Pe măsură ce furtuna se apropie, o mare clasă care a mărturisit credința în solia celui de-al treilea înger, dar nu a fost sfințită prin ascultarea de adevăr, își abandonează poziția și se alătură rândurilor opoziției. Unindu-se cu lumea și împărtășind spiritul ei, ajung să vadă lucrurile în aceeași lumină, iar când vine testul, sunt gata să aleagă calea ușoară, populară. Oameni cu talent și vorbire plăcută, care odinioară se bucurau în adevăr, își folosesc acum darurile pentru a înșela și a induce în eroare suflete. Ei devin cei mai aprigi dușmani ai foștilor lor frați.”5

Liberalismul aduce în prim-plan idei progresiste, împingând astfel chivotul spre stânga. Pe de altă parte, mințile conservatoare, cunoscute drept legaliste, împing chivotul spre dreapta. Oricare dintre aceste direcții duce la naufragiu. „Dacă Satan nu poate ține sufletele legate în ghețurile indiferenței, va încerca să le împingă în focul fanatismului.”6

Rămășița poporului lui Dumnezeu nu va asculta nici de viziunile liberale răstălmăcite, nici de interpretarea rece, fără Hristos, a voinței Sale, așa cum este prezentată de legalism. Ci, prin harul lui Dumnezeu, „nu te abate nici la dreapta, nici la stânga: ferește-te de rău” (Proverbe 4:27).

Poporul lui Dumnezeu, cei mântuiți, vor fi folosiți ca vase ale Sale, purtători ai untdelemnului divin (Duhul Sfânt), ca parte a marii lucrări de a împărtăși ultimul mesaj cu omenirea înainte de acele câteva secunde care vor încheia istoria umană.

Lecții de învățat

O altă criză globală recentă ne-a învățat un lucru ca biserică. Am simțit o diviziune inocentă de opinii. A fost doar un val blând, totuși a declanșat o astfel de tulburare în unele locuri—imaginează-ți doar când va veni următorul val. Vom mai fi prieteni—sau unii se vor întoarce la aceeași conduită adoptată în acele vremuri de criză globală?

Se pare că ne lipsește adversitatea; ne lipsește persecuția reală. De-a lungul anilor, am observat că avem tendința de a dezvolta un apetit pentru subiecte delicate în domeniul dezbaterilor teologice elevate, în timp ce pierdem din vedere acele suflete prețioase pe care le considerăm fără speranță. Între timp, Isus privește spre ele ca fiind chiar obiectul afecțiunii Sale.

Nu putem lupta împotriva timpului. Cu cât rămânem mai mult aici pe pământ, cu atât atracția noastră pentru cer pare să scadă. Cu cât stăm mai mult aici, cu atât mai mult pretindem că aparținem. Așa cum poporul evreu pretindea legătura lor cu părintele Avraam, la fel putem și noi revendica legătura cu pionierii reformei din 1914, fără a avea experiența lor personală. Un proverb înțelept spune: „cu cât pretindem mai mult, cu atât suntem mai puțin.”

Din păcate, „locuitorii lumii s-au predat în mare parte sub controlul lui Satan. El acționează ca dumnezeu al acestui pământ. Ființele umane, cu totul predate răului, cola- borează cu el în conspirațiile sale, ajutându-l să își împlinească planurile împotriva guvernării lui Dumnezeu.”7

Scopul marelui răzvrătit a fost întotdeauna să se justifice și să încerce să dovedească faptul că guvernarea divină este responsabilă pentru rebeliunea lui, conducând mulțimi uriașe să accepte versiunea lui asupra marii controverse care durează de atât de mult timp. De mii de ani, acest conspirator a promovat minciuni în locul adevărului. Cu toții am citit Tragedia veacurilor, dar fără rugăciune pentru alifia Duhului Sfânt, „cealaltă versiune” îl va conduce pe cititor exact la o concluzie opusă.

Privind în urmă la cei 100 de ani de realizări și eșecuri, putem observa că am avut suișuri și coborâșuri ca popor. Dacă au existat realizări, acestea aparțin lui Dumnezeu.

Cu sinceritate, avem cu adevărat multe de învățat atât din succese, cât și din dezamăgiri.

Pentru reflecția noastră

Dacă ne uităm la ucenici și trecutul lor, cei mai mulți dintre ei nu s-ar califica astăzi ca și colegi ai noștri. Matei era vameș, Petru un ignorant îndrăzneț, Ioan un caracter furtunos, Toma un sceptic, Iuda un intelectual rafinat și viclean — iar lista poate continua.

Când privim în Vechiul Testament, Moise nu s-ar califica pentru a fi unul dintre colegii noștri deoarece a ucis un egiptean fără aprobarea lui Dumnezeu.

Ce putem spune despre fratele său, Aaron, căruia i s-au încredințat responsabilitățile lucrării spirituale — mai ales după ce a condus poporul în apostazie topind aurul și invitându-i să se închine vițelului de aur?

Ce putem spune despre Ilie, care nu s-ar califica drept coleg al nostru din cauza trădării cauzei lui Dumnezeu, fugind de Izabela?

În Noul Testament avem o repetare a acelorași mari eroi:

Ioan Botezătorul, care, după ce predicase despre Împărăția lui Dumnezeu, întreabă din închisoare: „Tu ești Acela care avea să vină sau să așteptăm pe altul?” (Luca 7:19).

Petru, care, după pretențiile sale extravagante, Îl neagă pe Hristos într-un mod cutremurător; sau poate Saul din Tars, prigonitorul bisericii. Toți aceștia nu s-ar califica astăzi drept colegi ai noștri.

Așadar, dragi frați, să urmăm exemplul lui Isus, pregătindu-ne împreună cu o echipă de tineri care vor primi o măsură dublă a Duhului Sfânt, pentru a pune capăt mizeriei și suferinței unei lumi fără direcție.

Privind spre trecut sau spre viitor, începem să înțelegem mai clar de ce suntem încă aici: o sută de ani de lecții învățate de unii, neglijate de alții — și totuși suntem aici.

Dacă este un moment de sărbătoare sau unul în care să ne luăm timp de vindecare a rănilor, aceasta rămâne la latitudinea cititorului.

Să implorăm pe Domnul Isus Hristos pentru mântuirea copiilor și tinerilor noștri, pentru mântuirea slujitorilor și membrilor noștri, și pentru unitatea necesară în Hristos, care va aduce revărsarea Duhului Sfânt. Ceasul este târziu — și dacă nu devenim cu adevărat ceea ce pretindem a fi, nu ne vom ridica niciodată la nivelul declarațiilor noastre. Cu cât ne lăudăm mai mult, cu atât suntem mai puțini; cu cât pretindem mai puțin, cu atât Îl reflectăm mai mult pe El. Fie ca Domnul Dumnezeul nostru să ne ajute să acceptăm realitatea Martorului Credincios și să ne ferească de iluzia neprihănirii de sine.

Vor fi trei surprize în cer:

„Un creștin a spus odată că atunci când va ajunge în cer, se așteaptă să întâlnească trei motive de uimire. Se va minuna să găsească acolo persoane la care nu se aștepta să fie mântuite. Se va mira să nu vadă pe unii pe care se aștepta să-i întâlnească acolo, și, în cele din urmă, se va minuna cel mai mult că un păcătos atât de nevrednic ca el însuși a ajuns în Paradisul lui Dumnezeu.”8

Să nu uităm niciodată că Dumnezeu ne cheamă la o credință care merge dincolo de aparențe și numere — o credință de calitate și profunzime care reflectă cu adevărat caracterul lui Hristos. Misiunea noastră nu este să fim văzuți ca o mulțime puternică în ochii lumii, ci ca aceia care, chiar și în simplitate și umilință, strălucesc cu lumina Mântuitorului.

Așa cum generațiile dinaintea noastră s-au confruntat cu provocări uriașe, și noi suntem chemați să rămânem credincioși în vremuri de adversitate, să ne sprijinim pe puterea pe care doar Dumnezeu o poate da.

Și în timp ce așteptăm revenirea Domnului nostru, rugăciunea noastră să fie necontenită: „Doamne, ajută-ne să-Ți reflectăm caracterul în fiecare cuvânt, în fiecare faptă, astfel încât lumea să vadă în noi o speranță care nu va pieri.”

Este târziu în noapte, iar lumea are nevoie de lumina pe care Hristos ne-a dat-o. Să fim noi acea lumină. Să facem noi diferența!

Referințe:
1 https://thirdwaycafe.com/prepare-for-peace/living-peace/pacifism/[Sublinieri adăugate]
2 Hristos, Lumina Lumii, p. 773 (cap. 80, În mormântul lui Iosif).
3 Parabolele Domnului Isus, p. 69 (cap. 3, Întâi un fir verde, apoi spic).
4 Solii alese, vol. 3, p. 386 (cap. 55, Lecții din întâmpinarea crizei legii duminicale de la sfârșitul anilor 1800 și începutul anilor 1890, subcap. Asigurare pe măsură ce norii se întunecă...). [Sublinieri adăugate.]
5 Marea Luptă, p. 608 (cap. 38, Avertizarea finală). [Sublinieri adăugate]
6 Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 644 (cap. 79, Idei greșite despre mărturisire).
7 Letters and Manuscripts, vol. 16 (1901), Lt. 153, 1901.
8 Credința prin care trăiesc, p. 370 (30 decembrie, Răsplata pentru câștigătorii de suflete)