Săptămână de rugăciune pentru tineret, 7-16 mai

Vremea dragostei. Miercuri, 12 mai 2021

Eric Todoran

„...dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” (1 Corinteni 13:13 up).

Şi dacă nu ar fi dragoste, atunci ce ar mai rămâne oare? Dar dragostea este, pentru că şi Dumnezeu este. Iar de existența Lui, este legată existența noastră. Iar Dumnezeu Însuşi, în istoria omenirii, a reprezentat primul contact al omului cu iubirea. Aşa cum pentru copilul născut, pentru care lumea aceasta este un mare necunoscut, iar singura certitudine de care, mai mult sau mai puțin conştient, poate fi sigur, este afecțiunea cu care îl înconjoară mama şi tata, oferindu-i acel mediu de siguranță şi linişte, tot aşa şi pentru Adam dragostea lui Dumnezeu pentru el era incontestabilă, totală, desăvârşită. Şi deşi totul era perfect, deşi exista armonie în grădină şi perfecțiunea şi frumusețea acesteia impresiona cu siguranță fiecare celulă existentă în corpul lui Adam, deşi totul părea a fi complet şi deşi părea că Dumnezeu Îşi încheiase lucrarea de creație, în ce priveşte Pământul, cel puțin, Acesta, în marea Sa înțelepciune, a considerat să adauge încă un element, încă o ființă care, în mod surprinzător, avea să facă totul cu atât mai frumos şi să adauge cantități infinite de farmec vieții, şi anume, pe Eva. Iată, acestea au fost începuturile primelor relații cunoscute nouă: cea între om şi Dumnezeu şi cele interumane, între oameni, în cadrul cărora, dragostea strălucea cu adevărat arzător. Iar această „poveste” a relațiilor, cu un început de mai bine de 6000 de ani, nu şi-a găsit sfârşitul nici astăzi, ba chiar din contră, a luat amploare, începând din nou şi din nou, zi de zi, mereu sub cele mai neobişnuite forme posibile, în cele mai întunecate colțuri, între oameni aflați pe toată suprafața globului pământesc.

„Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai când erai tânără...” (Ieremia 2:2)

Deşi versetul de mai sus face referire la ceea ce spune Dumnezeu despre Israel la începuturile acestuia, la fel este de sugestiv şi pentru vremurile tinereții omului. Iar despre aceste vremuri, în ce priveşte subiectul abordat, se merită să fie menționate câteva aspecte:

1.     Farmecul

Îmi amintesc cu plăcere multe din vorbele pe care le spunea doamna mea dirigintă, profesoară de fizică. Astfel se face că la o oră de dirigenție din clasa a IX-a, pe când ne vorbea cu însuflețire, aşa cum are bunul obicei, iar noi o ascultam cu gurile semi-deschise, într-o notă de uşoară nostalgie, printre râsete şi bună dispoziție, ne face următoarea mărturisire: „Măi copii, ce n-aş da eu să mai fiu odată la liceu, să fiu adolescentă şi să fiu îndrăgostită până peste cap, aşa cum sunteți şi voi!”. Zâmbetele şi aprobarea generală au fost, de asemenea, memorabile. Alte astfel de afirmații, general valabile sau cu însemnătate numai atunci când sunt aplicate unor cazuri particulare, am mai auzit şi cu alte ocazii.

Cineva spunea odată că între adolescenții sau tinerii odată îndrăgostiți unul de altul, deşi ulterior fiecare urmează drumuri diferite, va rămâne mereu un sentiment plăcut, făcându-le chiar plăcere să se afle unul în prezența celuilalt, atunci când ocaziile se ivesc. Altcineva afirma, cu toată convingerea de care putea dispune, că prima „dragoste” va fi mereu cea mai mare dintre toate şi că mare păcat ar fi să ajungi să nu trăieşti viața ta alături de ea.

Un lucru este sigur, tinerii au tendința să dezvolte sentimente ceva mai pasionale unul pentru celălalt, dată fiind şi vârsta la care hormonii îşi fac de cap şi în care tot ceea ce zboară pare a fi destul de ... comestibil. Tocmai latura aceasta pasională a dragostei, adunată cu alți factori ce țin, de asemenea, de o vârstă ceva mai fragedă, oferă relațiilor din perioada aceasta atâta farmec. Trebuie făcută precizarea că asta nu înseamnă că un tânăr sau o tânără este capabil să aibă sentimente de o natură mai profundă decât persoanele mai înaintate pe scara vârstei, dar nici nu înseamnă că sunt lipsite de însemnătate şi că sunt de neluat în seamă.

2.     Gustul dulce-amar

Un lucru care, de asemenea, ajunge să fie cunoscut tot acum este rapiditatea cu care o inima se poate frânge, sau cel puțin răni - rană mai mult sau mai puțin adâncă, depinzând de la caz la caz. Se constată că nu întotdeauna aceste sentimente înfocate sunt temeinice în timp. Rapiditatea cu care acestea au crescut, s-au dezvoltat şi au luat amploare poate fi direct proporțională numai cu rapiditatea cu care acestea au trecut de la a arde, la a se stinge definitiv şi parcă irevocabil. Iar timpul stingerii acestora rareori se întâmplă să fie acelaşi pentru ambii. Până la urmă, pasiunea este un foc care arde atât de aprins şi de puternic, dar care ... nu încălzeşte! Iar peste cenuşa lăsată în urmă, mai cad şi lacrimi, se mai aşterne şi-un oftat, ba chiar şi regrete uneori, până când acestea sunt suflate de vânt şi duse departe, într-un trecut de care nu mai doreşte nimeni să îşi aducă aminte. Poate până la urmă ... n-a fost el alesul, sau ea aleasa. Poate până la urmă, e voia Lui, e voia Domnului.

3.     Punctul de plecare

Indiferent cum se conturează natura sentimentelor, a relației şi până la urmă, dacă este cazul, natura deznodământului, felul cum acestea sunt abordate şi gestionate acum, are un rol destul de important în cursul pe care îl vor urma lucrurile în viitor.

Câteodată suntem înşelați de propriile noastre sentimente. Astfel, pasiunea pătimaşă pe care o avem față de o persoană ajunge să se întoarcă împotriva noastră, aşa cum a fost şi cazul lui Amnon, care, după ce o sileşte pe Tamar, sora lui, să se culce cu el, ajunge să o urască, ura fiind mai mare decât iubirea. În numele aşa-zisei „iubiri” sunt astăzi legate multe căsătorii premature. Iar după ce conştientizează fiecare lipsa unei adevărate legături între ei, ajung pe la tribunale, cerând inevitabila separare.

Alteori, cuprinşi de intensitatea emoțională a momentului, ajungem să oferim atât de multe atâtor trecători temporari prin viața noastră, încât atunci când apare acea persoană, dornică să rămână, nu mai avem nimic nou de oferit, bucățele ale inimii noastre fiind împrăştiate peste tot şi în acelaşi timp, pe niciunde. Astfel, cum afirma cineva odată, virginitatea mâinilor, a buzelor şi a trupului însuşi sunt pierdute, fiind oferite unuia/uneia care după ceva vreme nu reprezintă nimic mai mult decât un/o oarecare.

Nu în ultimul rând, merită să fie amintit şi faptul că, deşi câteodată sunt considerate de către anumiți „indivizi” ca fiind ceva mai neimportante, cu sentimentele nu e de joacă. Şi nu e vorba aici despre nehotărâre, neştiință sau confuzie, ci despre bună ştiință şi deci, despre a face voit anumite gesturi, lăsând impresia că ai putea oferi mai mult decât eşti dispus(ă).

Un lucru se poate totuşi încă face: atunci când inima ne va arăta atât de entuziasmată direcția, să ne oprim puțin, să inspirăm adânc aer în piept şi să facem un apel, poate chiar două şi la rațiunea noastră, spre a putea discerne mai clar situația şi deci persoana în ai cărei ochi suntem atât de dornici să privim. Pentru că acesta este numai începutul începutului.

„Și cei doi vor fi un sigur trup.” (Marcu 10:8).

Şi dacă până aici lucrurile au fost frumoase, dacă până în punctul acesta dragostea dintre cei doi a trecut diversele probe în ce priveşte sentimentele pe care unul le are față de celălalt, compatibilitatea dintre cei doi şi dorința lor comună, atunci de aici lucrurile încep să fie cu atât mai fascinante, momentul cheie fiind alegerea celor doi de a-şi lua cel mai mare angajament posibil unul față de celălalt - să se căsătorească. Comunicarea atinge un cu totul alt nivel, sacrificiul pentru celălalt cunoaşte cote mari, afecțiunea este oferită cu mână largă şi sunt descoperite noi tărâmuri pe planul intimității fizice şi emoționale. Este cadrul în care se găseşte siguranță, căldură, în care rănile sunt bandajate împreună, este fortăreața între zidurile căreia fiecare se dezvoltă cum niciunde altundeva. Şi deşi primăvara dragostei trece după o perioadă în punctul acesta, şi deşi dragostea dintre el şi ea cunoaşte şi celelalte anotimpuri, fiecare cu greutățile, lipsurile şi probele lui, iar uneori lucrurile se schițează într-un spirit lipsit de speranță şi dragostea pare că s-a pierdut pe drumul vieții, asemenea unei corăbii ce pare să fie scufundată de valurile uriaşe ale oceanului, în final se ivesc zorii unei dimineți ce prevesteşte din nou primăvara, dovedind că, în final, aşa cum ne spune şi Biblia, dragostea triumfă: „Multe ape nu pot stinge dragostea, nici potopurile nu o pot îneca...” (Cântarea Cântărilor 8:7 pp).

Însă câtă muncă şi efort sunt depuse în acest sens, ei bine, asta nu toată lumea are posibilitatea să spună. De ce? Pentru că nu întotdeauna imaginea de om căsătorit se portretizează în nuanțe atât de colorate. De multe ori distanța dintre el şi ea creşte tot mai mult. Nu mă credeți? Lăsați puțin studiul deoparte şi uitațivă în jurul vostru să vedeți cam câte cupluri se află la vreo câțiva metri buni distanță unul față de celălalt. De asemenea, luați-vă şi timpul pentru a-i aprecia pe cei care sunt unul lângă celălalt (fizic cel puțin) sau, într-un şi mai fericit scenariu, cu un copil între ei. După cum spuneam, apar alte elemente de noutate ce încep cumva să reprezinte un interes prioritar aceluia față de partener. Lucrurile intră într-o rutină chinuitoare, iar relația este secată de toată vitalitatea ei de odinioară. Dureroase sunt cuvintele care ajung uneori să fie pronunțate, fie de el, fie de ea: „Nu mă mai iubeşte!” Iar marea tragedie are loc în momentul în care ceea ce odinioară era atât de prezent în „casă” este căutat în afara acesteia. Căsătoria, în loc să fie începutul iubirii, este sfârşitul acesteia: „Cu toate acestea am ceva împotriva ta, pentru că ți-ai părăsit dragostea dintâi.” (Apocalipsa 2:4).

Şi atunci, ce este de făcut? Ei bine, „nu lăsați ca inimile celor care sunt legați de voi să tânjească după amabilitate şi simpatie.” (The Ministry of Healing, 260,1905). Dragostea neexteriorizată şi reprimată tinde să dispară. Dacă nu pui lemne pe foc, acesta se stinge. În acelaşi mod, prin gesturi, chiar mărunte, de iubire, „focul” dragostei poate fi resuscitat, reaprins. Iată o poveste sugestivă: Un bărbat i-a cerut soției să îl întâlnească la o cofetărie spre a-i spune că dorea să o părăsească în favoarea amantei lui mult mai tinere - pentru soție, nu mai simțea nimic. Aceasta apare în paltonul ei cel roşu, atât de purtat, şi cu o expresie tristă, plină de amărăciune, se aşază la masă. Înainte ca el să apuce să spună vreun cuvânt, ea îi oferă vestea că are leucemie, izbucnind în hohote de plâns. Renunță la ideea de a o părăsi, iar în lunile precedente se dedică îngrijirii muribundei. Acționând ca un îndrăgostit, ajunge să fie astfel. Realizează că, de fapt, pe soție o iubeşte şi înnebuneşte parcă atunci când, după moartea acesteia, mai vede pe strada câte o siluetă feminină cu palton roşu.

Dragostea de frați

În cazul în care în cadrul familiei nu există dragoste, atunci nu poate să fie vorba despre dragoste în cadrul comunității din biserică. Dacă în familie, față de soțul sau soția ta nu reuşeşti şi nu vezi cum ar putea fi posibil să manifeşti acelaşi har pe care îl manifestă Dumnezeu față de tine, atunci ar fi absurd să vorbeşti despre dragostea frățească dintre membri. Iar dacă față de frații tăi nu ai dragoste, atunci poți să consideri că, pe bună dreptate, te afli printre nişte străini, tu față de ei şi probabil şi ei față de tine. Aşa că, în dorința noastră, câteodată aprinsă, de a asculta de îndemnul din Romani 12:10, unde spune: „Iubiți-vă unii pe alții cu dragoste frățească, în onoare dând întâietate altuia.”, să nu uităm să trecem înainte pe acasă, pentru că dacă nu vom proceda astfel, nu vom avea dragoste frățească, iar dacă nu vom avea dragoste frățească, ei bine, atunci nu vom fi capabili să urmăm firul dragostei şi să ne oprim în ultima stație a acesteia.

„Cu dragostea de frați, iubirea de oameni.” (2 Petru 1:7).

Aici, dragi cititori şi dragi ascultători, fie se dovedeşte totul, fie se dovedeşte exact nimic! „Fiindcă dacă iubiți numai pe cei ce vă iubesc, ce răsplată aveți?... Şi dacă salutați numai pe frații voştri, ce faceți mai mult decât alții?...” (Matei 6:46-47). Aici, dragostea se înfățişează ca fiind cel mai înalt principiu — principiu prezent numai şi numai în acei în care dăinuie continuu prezența lui Dumnezeu. Ai încercat vreodată să iubeşti străinul de la colțul străzii? Dacă ai făcut-o cumva, nu o mai face, pentru că îți iroseşti timpul! Ai încercat vreodată să dai dovadă de compasiune față de colegul acela pe care toată lumea îl ignoră, cel care este puțin mai ciudățel şi care ar avea nevoie de cel puțin o scară pentru a reuşi numai să îşi facă o vagă idee despre înălțimile la care gravitezi tu? Opreşte-te! Asta nu este dragoste şi Acesta nu este Dumnezeu, ăsta eşti tu. Cel sau cea în care locuieşte Hristos, din el sau din ea dragostea va țâşni, va erupe, va da peste, fără măcar ca el sau ea să aibă vreo idee despre ce se întâmplă, fără măcar ca să fie capabil sau capabilă să acționeze în alt fel decât cel impus şi aflat sub domnia acesteia. La 1 Ioan 3:1 ni se spune cum lumea nu ne cunoaşte pentru că nu L-a cunoscut pe Dumnezeu. În acelaşi fel, lumea nu Îl cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că nu Îl vede pe acesta nicăieri în noi! Pentru că noi avem de toate, numai dragoste nu. Pentru că dacă este un lucru care lipseşte cu desăvârşire din noi ca tineri, astăzi ... atunci Acela este Dumnezeu!

Concluzii

A spune că „vremea dragostei” este astăzi, ar însemna o neînțelegere totală a ceea ce Dumnezeu este. Dumnezeu nu are nici început şi nici sfârşit. Tot astfel, dragostea nu are nici început şi nu va cunoaşte niciodată sfârşitul, pentru că Dumnezeu este dragostea. Iar vremea acesteia a fost dintotdeauna, este şi astăzi şi va fi şi în cel mai apropiat sau îndepărtat viitor. Mereu adolescenții şi tinerii s-au îndrăgostit unul de celălalt, inspirând cele mai furtunoase povestiri ale iubirii cunoscute, mereu aceştia au ajuns să se căsătorească unul cu celălalt şi au reuşit să facă acel „până la adânci bătrâneți” sau acel „până când moartea ne va despărți” - istoria reală a vieții lor, mereu oamenii au iubit pe frații lor, punându-i chiar mai presus de propria persoană, mereu necunoscuți, din diverse regiuni, cunoscute sau mai puțin cunoscute, au impresionat îngerii din ceruri dându-şi viața pentru alții, necunoscuți, din alte regiuni cunoscute, sau mai puțin cunoscute, ale pământului. Şi mereu dragostea a fost sensul cel mai înalt la care omul a putut vreodată să ajungă. Iar „Cel ce nu iubeşte, nu cunoaşte pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste.” (1 Ioan 4:8).