Lecția 8. Isus Se arată ucenicilor

Verset de memorat: „Atunci ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul” (Ioan 20:20 u.p.). 

Studiu recomandat: Hristos, Lumina lumii, p. 788-806 (cap. 82, De ce plângi?; cap. 83, Pe drumul spre Emaus; cap. 84, Pace vouă); Parabolele Domnului, p. 40-43 (cap. 2, „Semănătorul a ieșit să semene”, subcap. Semănătorul și sămânța). 

„Prima lucrare a lui Isus pe pământ după învierea Sa a fost de a-i convinge pe ucenici de dragostea Sa nediminuată și de grija Sa gingașă pentru ei.” — Hristos, Lumina lumii, p. 793 (cap. 82, De ce plângi?). 

DUMINICĂ, 16 NOIEMBRIE 

1. MINUNE LA MORMÂNT 

a. În timp ce Maria Magdalena plângea, ea s-a oprit și a privit în cavou. Ce a văzut ea acolo? Ioan 20:11-13. 

Ioan 20:11-13: „Dar Maria ședea afară lângă mormânt și plângea. Pe când plângea, s-a plecat să se uite în mormânt. Și a văzut doi îngeri în alb șezând în locul unde fusese culcat trupul lui Isus; unul la cap și altul la picioare. „Femeie”, i-au zis ei, „pentru ce plângi?” Ea le-a răspuns: „Pentru că au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus.” 

 

b. Cui și cum S-a arătat mai întâi Isus? Ioan 20:14-18. 

Ioan 20:14-18: „După ce a zis aceste vorbe, s-a întors și a văzut pe Isus stând acolo în picioare, dar nu știa că este Isus. „Femeie”, i-a zis Isus, „de ce plângi? Pe cine cauți?” Ea a crezut că este grădinarul și I-a zis: „Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus și mă voi duce să-L iau.” Isus i-a zis: „Marie!” Ea s-a întors și I-a zis în evreiește: „Rabuni!”, adică „Învățătorule!” „Nu mă ține”, i-a zis Isus, „căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la frații Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.” Maria Magdalena s-a dus și a vestit ucenicilor că a văzut pe Domnul și că i-a spus aceste lucruri.” 

„Prin ochii ei încețoșați de lacrimi, Maria a văzut statura unui bărbat, și crezând că era grădinarul, a spus: ´Domnule, dacă L-ai dus de aici, spune-mi unde L-ai dus și Îl voi duce de acolo.´ Dacă mormântul acestui om bogat era considerat un loc de înhumare prea onorat pentru Isus, ea însăși avea să găsească un loc pentru El. Era un mormânt pe care însăși vocea lui Hristos îl golise, mormântul în care fusese Lazăr. Nu putea să găsească ea acolo un loc de înhumare pentru Domnul ei? Ea simțea că a se îngriji de prețiosul Său trup crucificat ar fi o mare mângâiere pentru ea în mâhnirea ei. 

Dar acum, chiar cu vocea Lui atât de familiară, Isus îi spuse: ´Maria´. Acum știa că nu un străin era cel care i se adresa, și întorcându-se, a văzut în fața sa pe Hristos cel viu.” — Hristos, Lumina lumii, p. 790 (cap. 82, De ce plângi?). 

„Maria a fost prima la mormânt după învierea Sa. Maria a fost cea care a proclamat prima un Salvator înviat.” — Ibid., p. 568 (cap. 62, Ospățul din casa lui Simon). 

LUNI, 17 NOIEMBRIE 

2. PE DRUMUL SPRE EMAUS 

a. Ce s-a întâmplat în timp ce doi dintre ucenicii lui Hristos erau pe drum spre satul Emaus? Luca 24:13-16. 

Luca 24:13-16: „În aceeași zi, iată, doi ucenici se duceau la un sat, numit Emaus, care era la o depărtare de șaizeci de stadii de Ierusalim, și vorbeau între ei despre tot ce se întâmplase. Pe când vorbeau ei și se întrebau, Isus S-a apropiat și mergea pe drum împreună cu ei. Dar ochii lor erau împiedicați să-L cunoască.” 

 

„[Doi dintre ucenici] se întorceau acum spre casele lor pentru a medita și a se ruga. Triști, ei mergeau pe drumul lor de seară, discutând despre scenele procesului și răstignirii. Niciodată înainte nu fuseseră ei atât de complet descurajați. Deznădăjduiți și fără credință, ei umblau în umbra crucii. 

Nu ajunseseră departe în călătoria lor, când li s-a alăturat un străin, însă ei erau atât de absorbiți în întuneric și dezamăgire, încât nu l-au observat îndeaproape.” — Hristos, Lumina lumii, p. 795 (cap. 83, Pe drumul spre Emaus). 

b. Relatați conversația care a urmat. Luca 24:17-24. 

Luca 24:17-24: „El le-a zis: „Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbați între voi pe drum?” Și ei s-au oprit, uitându-se triști. Drept răspuns, unul din ei, numit Cleopa, I-a zis: „Tu ești singurul străin aici, în Ierusalim, de nu știi ce s-a întâmplat în el zilele acestea?” „Ce?”, le-a zis El. Și ei I-au răspuns: „Ce s-a întâmplat cu Isus din Nazaret, care era un proroc puternic în fapte și în cuvinte, înaintea lui Dumnezeu și înaintea întregului norod. Cum preoții cei mai de seamă și mai-marii noștri L-au dat să fie osândit la moarte și L-au răstignit? Noi trăgeam nădejde că El este Acela care va izbăvi pe Israel, dar, cu toate acestea, iată că astăzi este a treia zi de când s-au întâmplat aceste lucruri. Ba încă niște femei de ale noastre ne-au pus în uimire: ele s-au dus dis-de-dimineață la mormânt, nu I-au găsit trupul și au venit și au spus că ar fi văzut și o vedenie de îngeri, care ziceau că El este viu. Unii din cei ce erau cu noi s-au dus la mormânt și au găsit așa cum spuseseră femeile, dar pe El nu L-au văzut.” 

„[Cei doi ucenici] discutau rațional cu privire la lecțiile pe care le dăduse Hristos, pe care ei păreau incapabili să le înțeleagă. În timp ce ei vorbeau despre evenimentele care avuseseră loc, Isus tânjea să îi mângâie. El văzuse mâhnirea lor; El înțelegea ideile contradictorii care-i puneau în încurcătură, care aduceau în mințile lor gândul: Poate omul acesta, care a permis ca El Însuși să fie atât de umilit, să fie Hristosul? Mâhnirea lor nu putea fi reținută, și ei au plâns. Isus știa că inimile lor erau legate de El în dragoste, și tânjea să le șteargă lacrimile și să îi umple de bucurie și fericire. Însă mai întâi trebuia să le dea lecții pe care ei să nu le uite niciodată.” — Ibid, p. 795, 796 (cap. 83, Pe drumul spre Emaus). 

c. Cum le-a explicat Isus în mod gingaș profețiile? Luca 24:25-27. 

Luca 24:25-27: „Atunci Isus le-a zis: „O, nepricepuților și zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus prorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri și să intre în slava Sa?” Și a început de la Moise și de la toți prorocii și le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El.” 

 

„Dacă [Hristos] li S-ar fi făcut cunoscut mai întâi, inimile lor ar fi fost satisfăcute. În plinătatea bucuriei lor, ei nu ar mai fi flămânzit după nimic mai mult. Însă era necesar ca ei să înțeleagă mărturia dată de El prin tipurile și profețiile Vechiului Testament. Pe acestea trebuia să se întemeieze credința lor. Hristos nu a îndeplinit nicio minune pentru a-i convinge, ci prima Sa lucrare a fost de a explica Scripturile. Ei priviseră spre moartea Sa ca spre distrugerea tuturor speranțelor lor. Acum El le-a arătat din profeți că aceasta era chiar cea mai puternică dovadă pentru credința lor.” — Hristos, Lumina lumii, p. 796-799 (cap. 83, Pe drumul spre Emaus). 

MARȚI, 18 NOIEMBRIE 

3. INIMI ARZÂND 

a. Când Isus părea că vrea să își continue călătoria dincolo de Emaus, ce propunere au făcut cei doi ucenici? Luca 24:28, 29. 

Luca 24:28, 29: „Când s-au apropiat de satul la care mergeau, El S-a făcut că vrea să meargă mai departe. Dar ei au stăruit de El și au zis: „Rămâi cu noi, căci este spre seară și ziua aproape a trecut.” Și a intrat să rămână cu ei. ” 

 

„Dacă ucenicii ar fi dat greș în a insista cu invitația lor, ei nu ar fi știut că tovarășul lor de călătorie era Domnul înviat. Hristos nu Își impune nimănui compania Sa. El Se interesează de cei care au nevoie de El. El va intra cu bucurie în cel mai umil cămin, și va înveseli cea mai umilă inimă. Dar dacă oamenii sunt prea indiferenți să se gândească la Oaspetele ceresc, sau să Îi ceară să rămână cu ei, El trece mai departe. Astfel, mulți suferă mari pierderi. Ei nu Îl cunosc pe Hristos mai mult decât L-au cunoscut ucenicii în timp ce El mergea alături de ei pe cale.” — Hristos, Lumina lumii, p. 800 (cap. 83, Pe drumul spre Emaus).

b. Cum și când au fost în cele din urmă în stare cei doi ucenici să Îl recunoască pe Salvatorul înviat — și cum trebuie să avem și noi o bucurie similară? Luca 24:30-32. 

Luca 24:30-32: „Pe când ședea la masă cu ei, a luat pâinea și, după ce a rostit binecuvântarea, a frânt-o și le-a dat-o. Atunci li s-au deschis ochii și L-au cunoscut, dar El S-a făcut nevăzut dinaintea lor. Și au zis unul către altul: „Nu ne ardea inima în noi când ne vorbea pe drum și ne deschidea Scripturile?” 

 

„Masa de seară, simplă, constând din pâine, este îndată pregătită. Este pusă în fața oaspetelui, care Și-a ocupat locul în capul mesei. Acum, El Își întinde mâinile să binecuvânteze hrana. Ucenicii se dau înapoi speriați de uimire. Tovarășul lor Își întinde mâinile în exact același mod în care obișnuia să facă Maestrul lor. Ei privesc din nou, și iată, ei văd în mâinile Sale semnele cuielor. Amândoi exclamă deodată: Este Domnul Isus! El a înviat din morți! 

Ei se ridică să se prosternă la picioarele Sale și să se închine Lui, însă El a dispărut din fața lor. Ei privesc spre locul care fusese ocupat de Cel al cărui trup fusese recent pus în mormânt, și își spun unul celuilalt: ´Nu ne ardea inima în noi, în timp ce El vorbea cu noi pe cale, și în timp ce ne deschidea Scripturile?´ ” — Ibid., p. 800, 801. 

„Sunt mulți care strigă după Dumnezeul cel viu, tânjind după prezența divină. Lăsați Cuvântul lui Dumnezeu să vorbească inimii. Cei care au ascultat doar tradiții și teorii și maxime umane, să asculte vocea Celui care poate reînnoi sufletul spre viață eternă... 

Dacă sfinții Vechiului Testament au dat o mărturie atât de strălucitoare despre loialitate, nu ar trebui cei asupra cărora strălucește lumina acumulată de secole să dea o mărturie chiar mai puternică despre puterea adevărului?” — Profeți și regi, p. 626 (cap. 51, O reînviorare spirituală). 

19 NOIEMBRIE 

4. ZEL PENTRU A ÎMPĂRTĂȘI MESAJUL 

a. Ce au făcut cei doi ucenici din Emaus, imediat ce L-au recunoscut pe Isus? Luca 24:33-35. 

Luca 24:33-35: „S-au sculat chiar în ceasul acela, s-au întors în Ierusalim și au găsit pe cei unsprezece și pe cei ce erau cu ei adunați la un loc și zicând: „A înviat Domnul cu adevărat și S-a arătat lui Simon.” Și au istorisit ce li se întâmplase pe drum și cum L-au cunoscut la frângerea pâinii.” 

 

„Cu aceste vești mărețe de comunicat, ei nu au putut să stea și să povestească. Oboseala și foamea lor s-au dus. Ei își lasă neatinsă hrana, și plini de bucurie pleacă imediat iarăși pe aceeași cale, grăbindu-se să spună ucenicilor din oraș vestea. În unele părți, drumul nu este sigur, însă ei se urcă peste locurile abrupte, alunecând peste rocile alunecoase. Ei nu văd, ei nu știu, că au protecția Celui care a călătorit cu ei pe drum. Cu toiagul lor de peregrini în mână, ei înaintează, dorind să meargă mai repede decât îndrăznesc. Ei își pierd drumul, dar îl găsesc din nou. Uneori alergând, uneori împiedicându-se, se grăbesc, Tovarășul lor nevăzut fiind aproape de ei tot drumul. 

Noaptea este întunecată, însă Soarele Neprihănirii strălucește asupra lor. Inimile lor tresaltă de bucurie. Ei par să fie într-o lume nouă. Hristos este un Salvator viu. Ei nu Îl mai plâng ca pe Unul mort. Hristos e viu—ei repetă din nou și din nou aceasta. Aceasta este solia pe care o duc ei celor întristați. Ei trebuie să spună istoria minunată a drumului spre Emaus. Ei trebuie să spună Cine li s-a alăturat pe drum. Ei duc solia celui mai măreț mesaj dat vreodată lumii, o solie de vești bune de care depind speranțele familiei umane pentru timp și veșnicie.” — Hristos, Lumina lumii, p. 801 (cap. 83, Pe drumul spre Emaus). 

b. În timp ce majoritatea ucenicilor erau în camera de sus din Ierusalim, ce s-a întâmplat în mod neașteptat? Luca 24:36-40; Ioan 20:19-21. 

Luca 24:36-40: „Pe când vorbeau ei astfel, Însuși Isus a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!” Plini de frică și de spaimă, ei credeau că văd un duh. Dar El le-a zis: „Pentru ce sunteți tulburați? Și de ce vi se ridică astfel de gânduri în inimă? Uitați-vă la mâinile și picioarele Mele, Eu sunt; pipăiți-Mă și vedeți: un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeți că am Eu.” (Și după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile și picioarele Sale.)” 

 

Ioan 20:19-21: „În seara aceleiași zile, cea dintâi a săptămânii, pe când ușile locului unde erau adunați ucenicii erau încuiate de frica iudeilor, a venit Isus, a stat în mijlocul lor și le-a zis: „Pace vouă!” Și după ce a zis aceste vorbe, le-a arătat mâinile și coasta Sa. Ucenicii s-au bucurat când au văzut pe Domnul. Isus le-a zis din nou: „Pace vouă! Cum M-a trimis pe Mine Tatăl, așa vă trimit și Eu pe voi.” 

„[Cei doi ucenici] merg în camera de sus, unde Isus a petrecut orele ultimei seri înainte de moartea Sa... Ei găsesc ușa camerei încuiată. Ei bat să li se dea drumul, însă nu vine niciun răspuns. Totul este tăcut. Apoi, ei își spun numele. Ușa este descuiată cu grijă, ei intră, și un Altul, nevăzut, intră cu ei. Apoi, ușa este încuiată din nou, pentru a-i ține afară pe cei ce iscodesc... 

Iată, o altă Persoană stă în fața lor. Fiecare ochi este ațintit asupra Străinului. Nimeni nu a bătut la ușă pentru a fi primit înăuntru. Nu s-a auzit niciun pas. Ucenicii sunt speriați, și se întreabă ce înseamnă aceasta. Atunci ei aud o voce care nu este alta decât vocea Stăpânului lor. Clare și distincte, cuvintele cad de pe buzele Lui: ´Pace vouă.´” — Ibid., p. 802, 803 (cap. 84, Pace vouă). 

JOI, 20 NOIEMBRIE 

5. ÎNCREDINȚAȚI CU O MISIUNE 

a. Ce responsabilitate a pus Isus asupra bisericii în ce privește modul de comportare față de păcat și păcătoși? Ioan 20:22, 23. 

Ioan 20:22, 23: „După aceste vorbe, a suflat peste ei și le-a zis: „Luați Duh Sfânt! Celor ce le veți ierta păcatele vor fi iertate și celor ce le veți ține vor fi ținute.” 

„Înainte ca ucenicii să poată să își îndeplinească datoriile oficiale în legătură cu biserica, Hristos a suflat Duhul Său peste ei. El le-a încredințat o misiune foarte sacră... 

Asupra bisericii în capacitatea sa organizată, El așază o responsabilitate pentru membrii individuali. Față de cei care cad în păcat, biserica are o datorie, de a-i avertiza, instrui, și dacă e posibil, de a-i restaura. ´Mustră, ceartă, îndeamnă´, spune Domnul, ´cu toată îndelunga-răbdare și învățătura.´ (2 Timotei 4:2). Poartă-te cu credincioșie față de cei greșiți. Avertizează fiecare suflet care e în pericol. Nu lăsa pe nimeni să se înșele singur. Numește păcatul pe numele său adevărat. Declară ce a spus Dumnezeu cu privire la minciună, încălcarea Sabatului, furt, idolatrie, și fiecare alt rău. ´Cei ce fac astfel, nu vor moșteni împărăția lui Dumnezeu.´ (Galateni 5:21). Dacă ei persistă în păcat, judecata pe care ai declarat-o din cuvântul lui Dumnezeu, este pronunțată asupra lor în ceruri. Alegând păcatul, ei se dezic de Hristos; biserica trebuie să arate că nu aprobă faptele lor, sau altfel ea Îl dezonorează pe Dumnezeu. Ea trebuie să spună despre păcat ce spune Dumnezeu despre el. Ea trebuie să-l trateze așa cum indică Dumnezeu, și acțiunea ei este ratificată în ceruri. Cel care disprețuiește autoritatea bisericii, disprețuiește autoritatea lui Hristos Însuși. 

Însă există și o parte mai luminoasă a tabloului. ´Ale oricui păcate le iertați, sunt iertate.´ Mențineți în prim-plan acest gând. Lucrând pentru cei greșiți, fiecare ochi să fie îndreptat spre Hristos. Păstorii să aibă o grijă gingașă pentru turma pășunii lui Dumnezeu. Să le spună celor greșiți despre îndurarea iertătoare a Salvatorului. Să îl încurajeze pe păcătos să se căiască, și să creadă în Cel care poate ierta.“ — Hristos, Lumina lumii, p. 805, 806 (cap. 84, Pace vouă). 

VINERI, 21 NOIEMBRIE 

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE PERSONALE 

1. Ce pot învăța din ora la care Îl căuta Maria pe Isus? 

2. Explicați cum i-a învățat Isus pe cei doi care mergeau spre Emaus. 

3. Ce pot învăța din zelul acestor doi ucenici? 

4. În așezarea priorităților, cât de mult urmez eu exemplul lor? 

5. Cum pot sluji eu mai bine în datoriile mele, ca parte a bisericii organizate?