Lecţia 10. Haine albe

„Te sfătuiesc să cumperi de la Mine… haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale.” (Apocalipsa 3:18).

„Primul lucru, pe care trebuie să-l înveţe toţi aceia care doresc să devină împreună lucrători cu Dumnezeu, este lecţia neîncrederii în sine; atunci sunt pregătiţi să li se atribuie caracterul lui Hristos.” – Hristos lumina lumii, pag. 250 engl. (cap. 25: „Chemarea la mare”).

Recomandare pentru studiu: Parabolele Domnului Hristos, pag. 150-163 engl. (cap. 13); 310-319 engl. (cap. 24).

Duminică 2 decembrie
1. CE HAINE SĂ FIE PURTATE?

a. Explicaţi cum goliciunea din Laodiceea a existat de fapt de-a lungul istoriei omenirii. Apocalipsa 3:18; Genesa 3:6-10.
…te sfătuiesc să cumperi de la Mine aur curăţat prin foc, ca să te îmbogăţeşti; şi haine albe, ca să te îmbraci cu ele şi să nu ţi se vadă ruşinea goliciunii tale; şi doctorie pentru ochi, ca să-ţi ungi ochii şi să vezi. (Apocalipsa 3:18).
Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat şi plăcut de privit şi că pomul era de dorit ca să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui şi a mâncat; a dat şi bărbatului ei, care era lângă ea, şi bărbatul a mâncat şi el. Atunci li s-au deschis ochii la amândoi; au cunoscut că erau goi, au cusut laolaltă frunze de smochin şi şi-au făcut şorţuri din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu care umbla prin grădină în răcoarea zilei: şi omul şi nevasta lui s-au ascuns de faţa Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om şi i-a zis: „Unde eşti?” El a răspuns: „Ţi-am auzit glasul în grădină; şi mi-a fost frică, pentru că eram gol, şi m-am ascuns.” (Geneza 3:6-10).

„Haina albă a inocenţei a fost purtată de către primii noştri părinţi atunci când au fost aşezaţi de Dumnezeu în sfântul Eden. Ei au trăit în conformitate desăvârşită cu voinţa lui Hristos. Întreaga tărie a afecţiunilor lor era dată Tatălui lor ceresc. O lumină frumoasă şi blândă, lumina lui Dumnezeu, învăluia perechea sfântă. Acest veşmânt de lumină era un simbol al hainelor lor spirituale ale inocenţei cereşti. Dacă ar fi rămas credincioşi lui Dumnezeu, ea ar fi continuat să-i învăluie. Însă, atunci când păcatul a pătruns în lume, ei au rupt legătura cu Dumnezeu, iar lumina care îi înconjurase s-a îndepărtat. Goi şi ruşinaţi, ei au încercat să înlocuiască veşmintele cereşti cosând la un loc frunze de smochin cu care să se acopere.

Aşa au făcut călcătorii legii lui Dumnezeu încă din ziua neascultării lui Adam şi a Evei. Ei au cusut la un loc frunze de smochin ca să le acopere goliciunea cauzată de călcarea legii. Ei au purtat hainele concepute de ei înşişi, ei au încercat să-şi acopere păcatele şi să se facă acceptabili înaintea lui Dumnezeu prin propriile lor fapte.

Dar ei nu pot face aceasta niciodată. Omul nu poate născoci nimic care să înlocuiască haina inocenţei pierdute.” – Parabolele Domnului Hristos, pag. 310, 311 engl. (cap. 24: „Fără haina de nuntă”).

Luni 3 decembrie
2. ÎNVĂŢÂND ÎNCREDEREA ÎN NEPRIHĂNIREA LUI HRISTOS

a. Cum a demonstrat Hristos neprihănirea lui Dumnezeu în timp ce se afla pe pământ? Isaia 42:21. Descrieţi atitudinea care I-a caracterizat viaţa. Psalmii 40:8.
Domnul a voit, pentru dreptatea Lui, să vestească o lege mare şi minunată.
(Isaia 42:21).
…vreau să fac voia Ta, Dumnezeule!” Şi Legea Ta este în fundul inimii mele.  (Psalmii 40:8).

b. Descrieţi pericolul cu care ne confruntăm în ce priveşte neprihănirea. Judecători 21:25.
Pe vremea aceea, nu era împărat în Israel, fiecare făcea ce-i plăcea. (Judecători 21:25).

„Îndreptăţirea de sine este pericolul acestui veac; ea desparte sufletul de Hristos. Cei care se încred în propria neprihănire nu pot înţelege cum mântuirea vine prin Hristos. Ei numesc păcatul neprihănire şi neprihănirea păcat. Ei nu înţeleg cât de vătămătoare este nelegiuirea, nu înţeleg groaza legii; pentru că ei nu respectă standardul moral al lui Dumnezeu. Motivul pentru care există atât de multe convertiri false în aceste zile este că legea lui Dumnezeu este atât de puţin apreciată. În locul standardului de neprihănire al lui Dumnezeu, oamenii au ridicat un standard al lor propriu prin care să măsoare caracterul. Ei văd ca într-o oglindă, în chip întunecos şi prezintă poporului idei false despre sfinţenie, încurajând în felul acesta egoismul, mândria şi îndreptăţirea de sine. Învăţătura sfinţirii apărată de mulţi este înşelătorie curată, deoarece ea flatează inima firească; însă cel mai sincer lucru care poate fi predicat păcătosului este adevărul pretenţiilor obligatorii ale legii lui Dumnezeu.” – Faith and Works, pag. 96, 97.

c. Ce ar trebui să ne caracterizeze atitudinea faţă de noi înşine şi faţă de cei rătăciţi? Isaia 6:1-7; Ezechiel 9:4.
În anul morţii împăratului Ozia, am văzut pe Domnul şezând pe un scaun de domnie foarte înalt, şi poalele mantiei Lui umpleau Templul. Serafimii stăteau deasupra Lui, şi fiecare avea şase aripi: cu două îşi acopereau faţa, cu două îşi acopereau picioarele, şi cu două zburau. Strigau unul la altul şi ziceau: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor! Tot pământul este plin de mărirea Lui!” Şi se zguduiau uşorii uşii de glasul care răsuna, şi Casa s-a umplut de fum. Atunci am zis: „Vai de mine! Sunt pierdut, căci sunt un om cu buze necurate, locuiesc în mijlocul unui popor tot cu buze necurate, şi am văzut cu ochii mei pe Împăratul, Domnul oştirilor!” Dar unul din serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care-l luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura cu el şi a zis: „Iată, atingându-se cărbunele acesta de buzele tale, nelegiuirea ta este îndepărtată şi păcatul tău este ispăşit!” (Isaia 6:1-7).
Domnul i-a zis: „Treci prin mijlocul cetăţii, prin mijlocul Ierusalimului, şi fă un semn pe fruntea oamenilor care suspină şi gem din pricina tuturor urâciunilor care se săvârşesc acolo.” (Ezechiel 9:4).

„La vremea sfârşitului, poporul lui Dumnezeu va suspina şi geme din pricina urâciunilor care se săvârşesc în ţară. Ei îi vor avertiza pe cei răi cu lacrimi despre pericolul în care se află deoarece calcă în picioare legea divină şi, cu o durere de nespus, ei se umilesc înaintea Domnului în răbdare. Cei răi îşi vor bate joc de durerea lor şi vor râde de apelurile lor solemne. Însă chinul şi smerenia poporului lui Dumnezeu sunt o dovadă de netăgăduit că ei recâştigă puterea şi nobleţea caracterului pe care le-au pierdut din cauza păcatului. Pentru că se apropie mai mult de Hristos, pentru că au ochii fixaţi asupra curăţiei Sale desăvârşite, ei văd atât de clar păcătoşenia grozavă a păcatului. Blândeţea şi smerenia sunt condiţiile succesului şi ale biruinţei.” – Profeţi şi regi, pag. 590 engl. (cap. 47: „Iosua şi îngerul”).

Marţi 4 decembrie
3. DOI ÎNCHINĂTORI

a. Ce concepţie greşită despre neprihănire mânjeşte viaţa multora care cred că sunt creştini cinstiţi? Isaia 65:2-6; Luca 18:9-12.
Mi-am întins mâinile toată ziua spre un popor răzvrătit care umblă pe o cale rea, în voia gândurilor lui! Spre un popor care nu conteneşte să Mă mânie în faţă aducând jertfe în grădini şi arzând tămâie pe cărămizile de pe acoperiş; care locuieşte în morminte şi petrece noaptea în peşteri mâncând carne de porc şi având în străchini bucate necurate, şi care totuşi zice: „Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci sunt sfânt!”… Asemenea lucruri sunt un fum în nările Mele, un foc care arde necontenit! Iată ce am hotărât în Mine: Nici gând să tac, ci îi voi pedepsi; da, îi voi pedepsi. (Isaia 65:2-6).
A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi şi dispreţuiau pe ceilalţi. „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era fariseu, şi altul vameş. Fariseul stătea în picioare şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” (Luca 18:9-12).

„Religia fariseului nu atinge sufletul. El nu caută să fie asemenea lui Dumnezeu în caracter, să aibă o inimă plină de iubire şi îndurare. El este mulţumit cu o religie care are de a face doar cu viaţa exterioară. Neprihănirea lui este a lui proprie – rodul propriilor sale fapte – şi judecată după un standard omenesc.

Oricine se încrede în sine că este neprihănit, îi va dispreţui pe alţii. După cum fariseul se compara cu alţi oameni, la fel îi judeca pe alţi oameni comparându-i cu sine. Neprihănirea lui era estimată în funcţie de a lor, şi cu cât erau mai răi cu atât mai neprihănit părea el prin contrast. Îndreptăţirea lui de sine îl face să acuze. Pe ‚ceilalţi oameni’ el îi condamnă considerându-i călcători ai legii lui Dumnezeu. În felul acesta, el dă pe faţă tocmai spiritul lui Satan, pârâşul fraţilor. Cu acest spirit, este imposibil ca el să intre în comuniune cu Dumnezeu. El pleacă acasă fără binecuvântarea divină.” – Parabolele Domnului Hristos, pag. 151 engl. (cap. 13: „Doi închinători).

b. Pe de altă parte, ce mângâiere trimisă din cer se răsfrânge asupra oricărui suflet căit? Luca 18:13, 14; Psalmii 51:17.
Vameşul stătea departe şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!”Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a coborât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat.” (Luca 18:13, 14).
Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit: Dumnezeule, Tu nu dispreţuieşti o inimă zdrobită şi mâhnită. (Psalmii 51:17).

„Hristos S-a angajat să fie înlocuitorul şi garantul nostru şi El nu trece cu vederea pe nimeni. Cel care nu putea să vadă fiinţele omeneşti expuse ruinei veşnice fără să-Şi dea sufletul la moarte în favoarea lor, va privi cu milă şi compasiune asupra fiecărui suflet care înţelege că nu se poate mântui pe sine.

El nu va privi asupra niciunui om care se roagă tremurând fără să-l ridice. Cel care, prin ispăşirea Sa, a pus la dispoziţia omului un inepuizabil tezaur de putere morală, va folosi această putere în favoarea noastră. Putem să aşezăm păcatele şi durerile noastre la picioarele Sale; pentru că El ne iubeşte. Fiecare privire şi cuvânt al Său ne invită să avem încredere. El ne va forma şi modela caracterul nostru după propria Sa voinţă.” – Parabolele Domnului Hristos, pag. 157 engl. (cap. 13: „Doi închinători).

„Când contemplăm curăţia şi desăvârşirea Sa, vom vedea propria noastră slăbiciune, sărăcie şi defecte aşa cum sunt ele în realitate. Ne vom vedea pierduţi şi fără nădejde, îmbrăcaţi în îndreptăţirea de sine asemenea oricărui alt păcătos. Vom vedea că, dacă vom fi vreodată mântuiţi, aceasta nu se va datora propriei noastre bunătăţi, ci harului nemărginit al lui Dumnezeu.” – Idem., pag. 159 (cap. 13: „Doi închinători).

Miercuri 5 decembrie
4. ATRIBUITĂ ŞI ÎNSUŞITĂ

a. În ce fel ne este atribuită neprihănirea lui Hristos? Romani 3:23- 26; 5:17-19.
Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu. Şi sunt socotiţi neprihăniţi, fără plată, prin harul Său, prin răscumpărarea care este în Hristos Isus. Pe El, Dumnezeu L-a rânduit mai dinainte să fie, prin credinţa în sângele Lui, o jertfă de ispăşire, ca să-Şi arate neprihănirea Lui; căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu; pentru ca, în vremea de acum, să-Şi arate neprihănirea Lui în aşa fel, încât să fie neprihănit, şi totuşi să socotească neprihănit pe cel ce crede în Isus. (Romani 3:23- 26).

Dacă deci prin greşeala unuia singur, moartea a domnit prin el singur, cu mult mai mult cei ce primesc, în toată plinătatea, harul şi darul neprihănirii, vor domni în viaţă prin acel Unul singur, care este Isus Hristos!) Astfel, dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa. Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi. (Romani 5:17-19).

„Noi nu avem o neprihănire a noastră cu care să împlinim pretenţiile legii lui Dumnezeu. Dar Hristos a deschis o cale de scăpare pentru noi. El a trăit pe acest pământ în mijlocul încercărilor şi al ispitelor aşa cum trebuie să trăim şi noi. El a trăit o viaţă fără de păcat. El a murit pentru noi, iar acum Se oferă să ne ia păcatele şi să ne dea neprihănirea Sa. Dacă te predai Lui şi-L primeşti ca Mântuitor al tău, atunci, oricât de păcătoasă îţi este viaţa, eşti socotit neprihănit în dreptul Său. Caracterul lui Hristos stă în locul caracterului tău, iar tu eşti primit înaintea lui Dumnezeu ca şi cum nu ai păcătuit niciodată.” – Calea către Hristos pag. 62 engl. (cap. 7: „Dovada adevăratei ucenicii”).

b. Ce altceva doreşte Hristos să facă în şi prin noi – şi cum se întâmplă acest lucru? Galateni 2:20; Ioan 16:13 (p.p.).

Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa, pe care o trăiesc acum în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine. (Galateni 2:20).

Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare.  (Ioan 16:13).

„Hristos schimbă inima. El locuieşte în inima ta prin credinţă. Trebuie să menţii această legătură cu Hristos prin credinţă şi prin continua predare a voinţei tale Lui; şi, atât timp cât faci aceasta, El va lucra în tine voinţa şi înfăptuirea după buna Sa plăcere…. Când Hristos lucrează în tine, vei da pe faţă acelaşi spirit şi aceleaşi fapte bune – fapte ale neprihănirii, ale ascultării.” – Idem., pag. 62, 63 engl. (cap. 7: „Dovada adevăratei ucenicii”).

„Când ne predăm lui Hristos, inima este unită cu inima Sa, voinţa se contopeşte cu a Sa, mintea devine una cu mintea Sa, gândurile sunt aduse Lui în supunere; trăim viaţa Sa. Aceasta înseamnă a fi îmbrăcaţi cu hainele neprihănirii Sale. Atunci când Domnul priveşte asupra noastră El vede, nu o haină din frunze de smochin, nu goliciunea şi sluţenia păcatului, ci propria Sa haină a neprihănirii, care este ascultarea desăvârşită de legea lui Iehova.” – Parabolele Domnului Hristos, pag. 312 engl. (cap. 24: „Fără haina de nuntă”).

„Biruinţa nu se câştigă fără multe rugăciuni serioase, fără umilirea eului la fiecare pas. Voinţa noastră nu trebuie forţată să lucreze în cooperare cu agenţii divini, ci ea trebuie să se supună de bună voie.” – The Signs of the Times, 18 mai 1904.
„Isus doreşte ca noi să exercităm o credinţă simplă, pentru a avea curăţia Sa. Dacă doar ne-am atinge de credinţă, lumina, slava şi puterea lui Dumnezeu ne-ar fi împărtăşite nouă.” – Idem., 10 iunie 1889.

Joi 6 decembrie
5. ÎMBRĂCAŢI CA BIRUITORI

a. Cum ilustrează Hristos faptul că este vital să ne îmbrăcăm cu hainele pe care ni le oferă El? Matei 22:1-4, 11-14. Explicaţi ce înseamnă aceasta pentru noi.

Isus a luat cuvântul şi le-a vorbit iarăşi în pilde. Şi a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un împărat care a făcut nuntă fiului său. A trimis pe robii săi să cheme pe cei poftiţi la nuntă; dar ei n-au vrut să vină. A trimis iarăşi alţi robi şi le-a zis: „Spuneţi celor poftiţi: „Iată că am gătit ospăţul meu; juncii şi vitele mele cele îngrăşate au fost tăiate; toate sunt gata, veniţi la nuntă.” (Matei 22:1-4).

Împăratul a intrat să-şi vadă oaspeţii; şi a zărit acolo pe un om care nu era îmbrăcat în haina de nuntă. „Prietene”, i-a zis el, „cum ai intrat aici fără să ai haină de nuntă?” Omul acela a amuţit. Atunci împăratul a zis slujitorilor săi: „Legaţi-i mâinile şi picioarele şi luaţi-l şi aruncaţi-l în întunericul de afară; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Căci mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi.” (Matei 22:11-14).

„Omul care a venit la ospăţ fără haina de nuntă reprezintă starea multora din lumea de astăzi. Ei pretind că sunt creştini, pretind binecuvântările şi privilegiile evangheliei; totuşi, ei nu simt nevoia de o transformare a caracterului. Ei nu au simţit niciodată o adevărată căinţă pentru păcat. Ei nu-şi dau seama de nevoia lor de Hristos sau de a exercita credinţă în El. Ei trebuie să biruiască tendinţele lor ereditare sau cultivate de a face răul. Totuşi, ei cred că sunt destul de buni în ei înşişi şi se bazează pe propriile merite în loc de a se încrede în Hristos. Ascultători ai cuvântului, ei vin la nuntă, dar nu s-au îmbrăcat cu haina neprihănirii lui Hristos.” – Parabolele Domnului Hristos, pag. 315 engl. (cap. 24: „Fără haina de nuntă”).

b. Descrieţi adevărata viaţă în Hristos. 2 Corinteni 10:5; Filipeni 2:12, 13.

Noi răsturnăm izvodirile minţii şi orice înălţime care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu; şi orice gând îl facem rob ascultării de Hristos.  (2 Corinteni 10:5).

Astfel, dar, preaiubiţilor, după cum totdeauna aţi fost ascultători, duceţi până la capăt mântuirea voastră, cu frică şi cutremur, nu numai când sunt eu de faţă, ci cu mult mai mult acum, în lipsa mea. Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi şi vă dă, după plăcerea Lui, şi voinţa şi înfăptuirea. (Filipeni 2:12, 13).

„Dumnezeu doreşte să aibă stăpânire asupra noastră. Dar El nu ne poate ajuta fără consimţământul şi cooperarea noastră. Spiritul divin lucrează prin puterile şi facultăţile date omului. Prin noi înşine, noi nu putem să aducem intenţiile, dorinţele şi înclinaţiile în armonie cu voinţa lui Dumnezeu; dar dacă suntem ‚gata să fim făcuţi gata’, Mântuitorul va împlini aceasta pentru noi.” – Istoria faptelor apostolilor, pag. 482 engl. (cap. 45: „Scrisori de la Roma”).

„Haina albă este curăţia de caracter, neprihănirea lui Hristos împărtăşită păcătosului. Aceasta este într-adevăr un veşmânt dintr-un material ceresc, care poate fi cumpărat numai de la Hristos în schimbul unei vieţi de ascultare de bună voie.” – Testimonies, vol. 4, pag. 88 engl. (cap.: „Procesul de punere la probă”).

Vineri 7 decembrie
ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE PERSONALE

1. Care este semnificaţia spirituală a termenului „goliciune”?
2. De ce ne aflăm în pericolul de a produce haine moderne din „frunze de smochin”?
3. Explicaţi contrastul dintre fariseu şi vameş.
4. Care este diferenţa dintre neprihănirea atribuită şi împărtăşită?
5. Cât costă haina albă?