Lecţia 13. Închinătorul altruist

„El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui.” (Tit 3:5).

„Cei care trăiesc cel mai aproape de Isus simt cel mai profund pro­pria lor nevrednicie, iar singura lor nădejde este în meritele unui Mân­tuitor răstignit şi înviat.” – That I May Know Him, pag. 125 engl.

Recomandare pentru studiu: Parabolele Domnului Hristos, pag. 390-404 engl. (cap. 28: „Răsplata harului”).

Duminică 23 decembrie

1. ÎNVĂLUIT DE RECUNOŞTINŢĂ

a. Cum descrie Hristos felul de închinare pe care Dumnezeu doreşte să-l vadă? Ioan 4:23.

Dar vine ceasul, şi acum a şi venit, când închinătorii adevăraţi se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr; fiindcă astfel de închinători doreşte şi Tatăl. (Ioan 4:23).

„Dumnezeul nostru este un Dumnezeu gelos; El ne cere să ne închinăm Lui în spirit şi-n adevăr, în frumuseţea sfinţeniei.” – Testimonies, vol. 5, pag. 592 engl. (cap.: „Apariţia răului”).

„Când inimile noastre se unesc ca să-L laude pe Făcătorul nostru, nu numai cu psalmi şi imnuri şi cântări spirituale, ci şi prin viaţa noastră, vom trăi în comuniune cu Cerul…. Va exista recunoştinţă în inimă şi în cămin, în consacrare individuală cât şi publică. Acest lucru constituie adevărata închinare la Dumnezeu.” – That I May Know Him, pag. 322.

b. Ce înţelegere inspiră adevărata închinare? Tit 3:5-7.

El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt, pe care L-a vărsat din belşug peste noi, prin Isus Hristos, Mântuitorul nostru; pentru ca, odată socotiţi neprihăniţi prin harul Lui, să ne facem, în nădejde, moştenitori ai vieţii veşnice. (Tit 3:5-7).

„Simţi că din cauză că eşti păcătos nu poţi spera să primeşti binecuvântarea de la Dumnezeu? Nu uita că Hristos a venit în lume ca să-i mântuiască pe păcătoşi. Nu avem nimic care să ne recomande înaintea lui Dumnezeu; argumentul pe care îl putem prezenta acum şi oricând este starea noastră cu totul lipsită de ajutor, care face din puterea Sa mântuitoare o necesitate.” – Divina vindecare, pag. 65 engl. (cap.: „Atingerea credinţei”).

Luni 24 decembrie

2. CINE MERITĂ CINSTEA

a. Cu ce scop am fost creaţi – şi ce ia Dumnezeu în considerare în dorinţa Sa de a ne da viaţa veşnică? Efeseni 2:4-10.

Dar Dumnezeu, care este bogat în îndurare, pentru dragostea cea mare cu care ne-a iubit, măcar că eram morţi în greşelile noastre, ne-a adus la viaţă împreună cu Hristos (prin har sunteţi mântuiţi). El ne-a înviat împreună şi ne-a pus să şedem împreună în locurile cereşti, în Hristos Isus, ca să arate în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi în Hristos Isus. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni. Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. (Efeseni 2:4-10).

„În noi înşine nu se găseşte nimic cu care să ne mândrim. Nu există nici un motiv pentru înălţare de sine. Singura noastră speranţă se află în nepri­hănirea lui Hristos atribuită nouă şi în acea lucrare făcută de Duhul Sfânt în şi prin noi.” – Calea către Hristos, pag. 63 engl. (cap. 7: Dovada adevăratei ucenicii).

b. Asupra a ce trebuie să ne concentrăm privirea pentru a scăpa de principala cursă a naturii fireşti căzute? Ieremia 9:23, 24.

Aşa vorbeşte Domnul: „Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul.(Ieremia 9:23, 24).

„[Hristos] a văzut că punctul slab, blestemul bisericii noastre, era un spirit de îndreptăţire de sine…. Unii care înaintaseră puţin se umflau de mândrie şi se considerau superiori altora. Le plăcea să fie măguliţi şi erau invidioşi dacă nu erau consideraţi ca fiind cei mai importanţi. Împotriva acestui pericol, Hristos caută să-i păzească pe ucenicii Săi.

Orice laudă cu privire la meritele noastre este nelalocul ei. [Ieremia 9:23, 24 citat.]

Răsplata nu se dă după faptele noastre, ca să nu se laude nimeni; ci ea ne este dată numai prin har.” – Parabolele Domnului Hristos, pag. 400, 401 engl. (cap. 28: „Răsplata harului”).

„Dragostea se bucură de adevăr şi nu face comparaţii mânate de invidie. Cel care are dragoste compară doar frumuseţea lui Hristos cu propriul lui caracter nedesăvârşit….

Ori de câte ori se cultivă mândria şi mulţumirea de sine, lucrarea are de suferit.

Nu durata timpului folosit în lucrare, ci voioşia şi credincioşia cu care lucrăm, acestea fac ca lucrarea noastră să fie primită de Dumnezeu. În tot ceea ce facem, se cere o predare completă a eului. Datoria cea mai neînsemnată, îndeplinită însă în sinceritate şi cu abnegaţie, este mai plăcută lui Dumnezeu, decât cea mai mare lucrare, care este mânjită de egoism. El Se uită să vadă cât din spiritul lui Hristos nutrim şi cât de multă asemănare cu El dăm pe faţă în lucrarea noastră. El preţuieşte mai mult iubirea şi credincioşia cu care lucrăm, decât cantitatea lucrului făcut.

Numai atunci când egoismul este mort, când lupta pentru supremaţie a fost îndepărtată, când recunoştinţa umple inima iar dragostea înmires­mează viaţa – numai atunci locuieşte Hristos în suflet iar noi suntem recu­noscuţi ca lucrători împreună cu Dumnezeu.” – Idem., pag. 402 engl. (cap. 28: „Răsplata harului”).

Marţi 25 decembrie

3. UMBLÂND ÎN DRAGOSTE

a. Descrieţi umblarea înmiresmată a adevăratului credincios în Hristos. Efeseni 5:1-4.

Urmaţi, dar, pilda lui Dumnezeu ca nişte copii preaiubiţi. Trăiţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi „ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros – lui Dumnezeu. Curvia sau orice alt fel de necurăţie, sau lăcomia de avere nici să nu fie pomenite între voi, aşa cum se cuvine unor sfinţi. Să nu se audă nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase; ci mai degrabă cuvinte de mulţumire. (Efeseni 5:1-4).

„Păcătosul nu poate depinde de propriile lui fapte bune cu care să se îndreptăţească. El trebuie să ajungă la punctul în care să renunţe la toate păcatele lui, să primească razele de lumină una după alta, aşa cum strălu­cesc pe calea lui. El pur şi simplu se prinde prin credinţă de măsura fără plată şi cuprinzătoare luată în sângele lui Hristos. El crede făgăduinţele lui Dumnezeu, care prin Hristos sunt făcute pentru el sfinţenie, neprihănire şi răscumpărare. Dacă Îl urmează pe Isus, va umbla cu umilinţă în lumină, bucurându-se în lumină şi transmiţând acea lumină şi altora. Fiind îndrep­tăţit prin credinţă, el este voios în ascultarea lui în întreaga lui viaţă.” – Comentarii biblice, vol. 6, pag. 1071 engl.

b. Cum este descrisă pe scurt viaţa creştină plină de reverenţă? Mica 6:8.

Ţi s-a arătat, omule, ce este bine, şi ce alta cere Domnul de la tine decât să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău? (Mica 6:8).

„Adevărata închinare constă în a lucra împreună cu Hristos.” – Christian Service, pag. 96.

„Noi avem siguranţa că suntem primiţi de Dumnezeu numai prin sângele prea-iubitului Său Fiu, iar faptele bune nu sunt decât rezultatul lucrării iubirii Sale iertătoare de păcate. Ele nu sunt o garanţie pentru noi, şi nimic nu ne este dat datorită faptelor noastre bune prin care să putem pretinde o parte din mântuirea sufletelor noastre. Mântuirea este darul fără plată al lui Dumnezeu pentru credincios, dat lui de dragul lui Hristos. Sufletul obosit poate găsi pacea prin credinţa în Hristos şi pacea lui va fi potrivită cu credinţa şi încrederea lui. El nu poate prezenta faptele lui bune pentru a pretinde mântuirea sufletului lui.

Dar faptele bune nu au nici o valoare? Este păcătosul, care păcătuieşte în fiecare zi fără să simtă pericolul pedepsei, privit de Dumnezeu cu aceeaşi favoare ca cel care, prin credinţă în Hristos, încearcă să lucreze la integritatea lui? Scriptura răspunde: ‚Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinain­te, ca să umblăm în ele.’ (Efeseni 2:10). În rânduiala divină, prin favoarea Sa nemeritată, Domnul a hotărât ca faptele bune să fie răsplătite. Noi suntem primiţi doar prin meritul lui Hristos; iar faptele de milă, de caritate pe care le facem, sunt roadele credinţei; ele devin o binecuvântare pentru noi; pentru că oamenii sunt răsplătiţi după faptele lor.” – Comentarii biblice, vol. 5, pag. 1122 engl.

Miercuri 26 decembrie

4. EVLAVIA PRACTICĂ

a. Descrieţi înalta chemare pe care o face Hristos fiecărui credincios. Matei 5:14-16; Galateni 5:5, 6.

Voi sunteţi lumina lumii. O cetate aşezată pe un munte nu poate să rămână ascunsă. Şi oamenii n-aprind lumina ca s-o pună sub obroc, ci o pun în sfeşnic, şi luminează tuturor celor din casă. Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru care este în ceruri. (Matei 5:14-16).

Căci noi, prin Duhul, aşteptăm prin credinţă nădejdea neprihănirii. Căci, în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăierea împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste. (Galateni 5:5, 6).

„Cel care Îl iubeşte cel mai mult pe Hristos face cel mai mult bine. Nu există limită în utilitatea celui care, punând eul deoparte, face loc lucrării Duhului Sfânt asupra inimii lui şi trăieşte o viaţă consacrată pe deplin lui Dumnezeu. Dacă oamenii ar suporta disciplina necesară, fără să se plângă sau să cadă de oboseală pe cărare, Dumnezeu i-ar învăţa oră de oră şi zi de zi. El Îşi doreşte foarte mult să-Şi dea pe faţă harul Său. Dacă poporul Său ar dori să îndepărteze piedicile, El ar revărsa apele mântuirii ca nişte râuri bogate, care să curgă prin canale omeneşti. Dacă oamenii cu viaţă umilă ar fi încurajaţi să facă tot binele pe care l-ar putea face, dacă nu s-ar aşeza asupra lor mâini care să le înăbuşească zelul, ar fi o sută de lucrători pentru Hristos acolo unde acum este unul.

Dumnezeu îi ia pe oameni aşa cum sunt şi-i educă pentru slujirea Sa, dacă ei sunt gata să se supună Lui. Spiritul lui Dumnezeu, primit în suflet, va stimula toate facultăţile lui. Sub îndrumarea Duhului Sfânt, mintea care este fără rezervă de partea lui Dumnezeu se dezvoltă armonios şi este întărită să înţeleagă şi să împlinească cerinţele lui Dumnezeu. Caracterul slab, şovăielnic devine puternic şi statornic. Consacrarea continuă stabileşte o relaţie atât de strânsă între Isus şi ucenicul Său, încât creştinul devine asemenea Lui în gândire şi caracter. Printr-o legătură cu Hristos, el va ajunge să aibă vederi mai clare şi mai largi. Discernământul lui va deveni mai pătrunzător, judecata lui mai echilibrată. Cel care doreşte să slujească lui Hristos este atât de înviorat de puterea dătătoare de viaţă a Soarelui Neprihănirii, încât este făcut în stare să aducă multe roade spre slava lui Dumnezeu.” – Hristos lumina lumii, pag. 250, 251 engl. (cap. 25: „Chemarea la mare”).

„Adevăratul caracter nu este modelat în exterior şi apoi însuşit; el radiază din interior. Dacă dorim să-i îndrumăm pe alţii pe calea neprihănirii, principiile neprihănirii trebuie să se găsească mai întâi în inimile noastre. Mărturisirea noastră de credinţă poate face cunoscută teoria religiei, dar religia noastră practică este cea care proclamă cuvântul adevărului. O viaţă consecventă, o purtare sfântă, o integritate neclintită, un spirit activ şi binevoitor, o pildă de evlavie – toate acestea sunt mijloacele prin care se dă lumii lumina.” – Idem., pag. 307 engl. (cap. 31: „Predica de pe Munte”).

Joi 27 decembrie

5. ULTIMELE RAZE DE LUMINĂ

a. Prin ce căi şi cu ce atitudine putem să răspândim în mod eficient ultima solie a lui Dumnezeu către oameni? Luca 17:3-10.

Luaţi seama la voi înşivă! Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta, mustră-l! Şi dacă-i pare rău, iartă-l! Şi, chiar dacă păcătuieşte împotriva ta de şapte ori pe zi, şi de şapte ori pe zi se întoarce la tine şi zice: „Îmi pare rău!”, să-l ierţi.” Apostolii au zis Domnului: „Măreşte-ne credinţa!” Şi Domnul a zis: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi zice dudului acestuia: „Dezrădăcinează-te şi sădeşte-te în mare”, şi v-ar asculta. Cine dintre voi, dacă are un rob care ară sau paşte oile, îi va zice, când vine de la câmp: „Vino îndată şi şezi la masă”? Nu-i va zice mai degrabă: „Găteşte-mi să mănânc, încinge-te şi slujeşte-mi până voi mânca şi voi bea eu; după aceea, vei mânca şi vei bea şi tu”? Va rămâne el îndatorat faţă de robul acela, pentru că robul a făcut ce-i fusese poruncit? Nu cred. Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: „Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17:3-10).

„Ultimele raze ale luminii îndurătoare, ultima solie de har ce trebuie dată lumii, este o descoperire a caracterului [lui Dumnezeu] plin de dragoste. Copiii lui Dumnezeu trebuie să dea pe faţă slava Sa. În viaţa şi caracterul lor, ei trebuie să descopere ce a făcut harul lui Dumnezeu pentru ei.

Lumina Soarelui Neprihănirii trebuie să strălucească în fapte bune – în cuvintele adevărului şi faptele sfinţeniei.” – Parabolele Domnului Hristos, pag. 415, 416 engl.

„Mireasma meritului lui Hristos face ca faptele noastre bune să fie primite de Dumnezeu, iar harul Său ne face în stare să facem faptele pentru care El ne răsplăteşte. În ele însele, faptele noastre nu au nici un merit. Atunci când am făcut tot ce ne stă în putinţă, trebuie să ne considerăm robi nevrednici. Nu merităm nici o mulţumire din partea lui Dumnezeu. Noi nu am făcut decât ceea ce eram datori să facem, iar faptele noastre nu putea fi făcute în tăria firii noastre păcătoase.

Domnul ne-a poruncit să ne apropiem de El şi El se va apropia de noi; şi, apropiindu-ne de El, primim harul prin care să facem acele fapte care vor fi răsplătite de mâna Sa.” – Comentarii biblice, vol. 5, pag. 1122 engl.

b. Ce gând preţios va străluci cel mai puternic în veşnicie? Zaharia 13:6.

Şi dacă-l va întreba cineva: „De unde vin aceste răni pe care le ai la mâini?”, el va răspunde: „În casa celor ce mă iubeau le-am primit.” (Zaharia 13:6).

„Fiecare urmă lăsată de cuie [în mâinile lui Isus] va spune povestea minunată a răscumpărării omului şi preţul scump plătit pentru ea.” – Expe­rienţe şi viziuni, pag. 179 engl. (cap.: „Răstignirea lui Hristos”).

Vineri 28 decembrie

ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE PERSONALE

1. De ce este recunoştinţa o cerinţă clară în serviciul lui Hristos?

2. Cum se răspândeşte lumina în această lume întunecată?

3. Ce se întâmplă când, în experienţa noastră, se strecoară puţină mândrie?

4. Explicaţi relaţia care există între credinţă şi fapte în viaţa creştină.

5. Care este ultima solie pentru pământ – şi tema principală din cer?