VINERI, 2 DECEMBRIE 2022. STÂND FERMI – CUNOSCÂNDU-L PE DUMNEZEU

Compilație din scrierile Ellen G. White

După schimbarea la față a lui Isus, este scris despre ucenici că, la sfârșitul acestei scene minunate, „n-au văzut pe nimeni decât pe Isus singur”. (Matei 17:8.) Isus singur — în aceste cuvinte este cuprinsă taina vieții și puterii ce a caracterizat istoria primei biserici. Când ucenicii au auzit pentru prima dată cuvintele lui Hristos, ei au simțit nevoia lor de El. Ei L-au căutat, L-au găsit și L-au urmat. Ei au fost cu El în Templu, la masă, pe coasta muntelui, pe câmp. Ei erau ca elevii cu un învățător, primind zilnic de la El lecții despre adevărul cel veșnic.

După înălțarea Mântuitorului, simțământul prezenței divine, pline de iubire și lumină, era încă cu ei. Era o prezență personală. Isus, Mântuitorul, care umblase, vorbise și Se rugase cu ei, care rostise cuvinte de nădejde și mângâiere inimilor lor și care, în timp ce solia de pace era încă pe buzele Sale, fusese luat la cer dintre ei. Pe când alaiul de îngeri Îl primea, ei au auzit cuvintele Lui: „Iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșit”. (Matei 28:20 engl. KJV). El Se înălțase la cer în trup omenesc. Ei știau că El era încă înaintea tronului lui Dumnezeu, El, în continuare Prietenul și Mântuitorul lor; că simpatia Lui era neschimbată; că pentru totdeauna El avea să Se identifice cu omenirea suferindă. Ei știau că El prezenta înaintea lui Dumnezeu meritele sângelui Său, arătând rănile din mâinile și picioarele Sale ca o amintire a prețului pe care El l-a plătit pentru cei răscumpărați; și gândul acesta îi întărea să suporte batjocura pentru Numele Său. Unirea lor cu El era acum mai tare decât atunci când fusese personal cu ei. Lumina, iubirea și puterea unui Hristos lăuntric strălucea prin ei, așa că oamenii, privind-o, se minunau.¹

ÎN EPOCILE ÎNTUNECATE CARE AU URMAT

Satan știa bine că Sfintele Scripturi îi vor face pe oameni în stare să discearnă amăgirile lui și să-i înfrângă puterea. Chiar Mântuitorul lumii a rezistat atacului său prin Cuvânt. La orice atac, Hristos prezenta scutul adevărului veșnic, spunând: „Stă scris”. La orice atac al adversarului, El opunea înțelepciunea și puterea Cuvântului. Pentru ca Satan să-și poată menține stăpânirea sa asupra oamenilor și pentru a întemeia autoritatea uzurpatorului papal, trebuia să-i țină în necunoștință față de Scripturi. Biblia Îl înălța pe Dumnezeu și îi așeza pe oamenii mărginiți în adevărata lor poziție; de aceea adevărurile ei sfinte trebuiau ascunse și oprimate. Această logică a fost adoptată de biserica romană. Timp de sute de ani răspândirea Bibliei a fost interzisă. Oamenilor le-a fost interzis să o citească sau să o aibă în casă, iar preoții și prelații fără principii interpretau învățăturile ei pentru a susține pretențiile lor. În felul acesta, papa a ajuns să fie recunoscut aproape în general ca locțiitor al lui Dumnezeu pe pământ, înzestrat cu autoritate peste biserică și stat.

Detectorul rătăcirii fiind îndepărtat, Satan lucra după cum îi era voia. Profeția afirma că papalitatea urma să „se încumete [engl. KJV: „se gândească”] să schimbe vremile și legea”. (Daniel 7:25). Ea nu a fost înceată în îndeplinirea acestei lucrări. Pentru a oferi convertiților de la păgânism un înlocuitor pentru închinarea la idoli, și în felul acesta să-i încurajeze a primi cu numele creștinismul, închinarea la chipuri și la moaște a fost introdusă treptat în serviciul divin creștin. Decretul unui conciliu general... a stabilit în cele din urmă acest sistem de idolatrie. Pentru a completa lucrarea hulitoare, Roma s-a încumetat să scoată din Legea lui Dumnezeu porunca a doua, care oprește închinarea la chipuri, și să împartă porunca a zecea în două, pentru a păstra numărul.

Dar spiritul de cedare față de păgânism a deschis calea pentru o altă disprețuire a autorității cerului. Satan, lucrând prin conducătorii neconsacrați ai bisericii, s-a amestecat și în porunca a patra și a încercat să îndepărteze vechiul Sabat, ziua pe care Dumnezeu a binecuvântat-o și a sfințit-o (Geneza 2: 2, 3), iar în locul ei să înalțe sărbătoarea păzită de păgâni ca „venerabila zi a soarelui”. La început, această schimbare n-a fost încercată în mod deschis. În primele veacuri, adevăratul Sabat a fost ținut de toți creștinii. Ei erau geloși pentru onoarea lui Dumnezeu și, crezând că Legea Sa este de neschimbat, au păzit cu râvnă preceptele ei sfinte. Dar Satan a lucrat cu o mare subtilitate prin agenții lui pentru a-și atinge scopul. Pentru ca atenția poporului să poată fi atrasă asupra duminicii, aceasta a fost declarată ca sărbătoare, în cinstea învierii lui Hristos. Slujbe religioase au fost ținute în ea; era totuși privită ca o zi de recreere, Sabatul fiind încă păzit cu sfințenie.

Pentru a pregăti calea pentru lucrarea pe care plănuise să o îndeplinească, Satan îi făcuse pe iudei, înainte de venirea lui Hristos, să împovăreze Sabatul cu cele mai stricte pretenții, făcând din păzirea lui o povară. Acum, folosind lumina falsă în care reușise să-i facă să-l privească, a aruncat ocară asupra lui ca fiind o instituție evreiască. În timp ce creștinii în general continuau să păzească duminica drept o sărbătoare a bucuriei, el i-a condus, pentru a-și arăta ura lor față de iudaism, să facă din Sabat o zi de post, o zi de amărăciune și tristețe.²

SCRIPTURA PĂSTRATĂ ȘI TRĂITĂ

În țările de dincolo de jurisdicția Romei, au existat timp de multe secole grupe de creștini care au rămas aproape cu totul libere de corupția papală. Ele erau înconjurate de păgânism și, în desfășurarea veacurilor, au fost contaminate de rătăcirile lui; dar au continuat să privească Biblia ca singura regulă de credință și au primit multe dintre adevărurile ei. Acești creștini credeau în perpetuitatea Legii lui Dumnezeu și păzeau Sabatul poruncii a patra. Biserici care au ținut la această credință și practică au existat în Africa Centrală și printre armenii din Asia.

Dar printre aceia care au rezistat abuzurilor puterii papale, valdenzii au stat în frunte. Chiar în țara în care papalitatea își stabilise scaunul, acolo i s-a rezistat cel mai puternic înșelăciunii și corupției ei. Timp de veacuri, bisericile Piemontului și-au păstrat independența; dar în cele din urmă a sosit timpul când Roma a insistat să se supună. După lupta fără rezultat împotriva tiraniei ei, conducătorii acestor biserici au recunoscut, chiar împotriva voinței lor, supremația puterii căreia lumea întreagă se părea că plătește tribut. Însă, au fost unii care au refuzat să se supună autorității papei sau prelatului. Ei erau hotărâți să păstreze credincioșia față de Dumnezeu și să păstreze curăția și simplitatea credinței lor. S-a produs o despărțire. Aceia care au rămas la vechea credință s-au retras; unii, părăsind Alpii natali, au ridicat stea gul adevărului în țări străine; alții s-au retras în văile singuratice și în fortărețe stâncoase ale munților și acolo și-au păstrat libertatea de a se închina lui Dumnezeu.

Credința care timp de veacuri a fost ținută și învățată de către creștinii valdenzi era în contrast evident cu învățăturile rătăcite impuse de Roma. Credința lor religioasă era întemeiată pe Cuvântul scris al lui Dumnezeu, adevăratul sistem al creștinismului. Dar țăranii aceia umili, în ascunzătorile lor neștiute, izolați de lume și legați de truda zilnică în mijlocul turmelor și viilor lor, nu ajunseseră ei înșiși să cunoască adevărul în opoziție cu dogmele și rătăcirile bisericii apostate. Credința lor nu era primită de curând. Credința lor era o moștenire de la părinți. Ei se luptau pentru credința bisericii apostolice — „credința care a fost dată sfinților odată”. „Biserica din pustie”, și nu ierarhia mândră întronată în marea capitală a lumii, era biserica adevărată a lui Hristos, păstrătoarea comorilor adevărului pe care Dumnezeu îl încredințase poporului Său pentru a fi dat lumii.

Printre cauzele principale care conduseseră la despărțirea bisericii adevărate de Roma, a fost ura acesteia din urmă față de Sabatul biblic. Așa cum era prevestit în profeție, puterea papală a aruncat adevărul la pământ. Legea lui Dumnezeu a fost călcată în picioare în praf, în timp ce tradițiile și obiceiurile oamenilor au fost înălțate. Bisericile care erau sub conducerea papalității au fost constrânse de timpuriu să onoreze, ca zi sfântă, duminica. În mijlocul rătăcirii și superstiției predominante, mulți, chiar din poporul adevărat al lui Dumnezeu, au ajuns atât de dezorientați, încât, în timp ce păzeau Sabatul, se rețineau de la muncă și duminica. Dar lucrul acesta nu i-a mulțumit pe conducătorii papali. Ei cereau nu numai ca duminica să fie sfințită, ci ca Sabatul să fie profanat; și i-au denunțat în limbajul cel mai puternic pe aceia care îndrăzneau să-i dea cinste. Numai fugind de puterea Romei putea cineva să asculte în pace de Legea lui Dumnezeu.

Valdenzii au fost primul popor dintre toate popoarele din Europa care a avut o traducere a Sfintelor Scripturi. Cu sute de ani înainte de Reformă, ei aveau Biblia, în Manuscris în limba lor maternă. Ei aveau adevărul nefalsificat, și aceasta a făcut din ei obiectul special al urii și persecuției. Ei au declarat biserica Romei ca fiind Babilonul decăzut din Apocalipsa și, cu primejdia vieții lor, s-au împotrivit stricăciunilor ei. În timp ce unii, sub apăsarea unei persecuții îndelungate, și-au compromis credința, părăsind puțin câte puțin principiile care-i deosebeau, alții au ținut cu tărie la adevăr. Prin veacurile de întunecime și decădere, au existat valdenzi care s-au împotrivit supremației Romei, au respins închinarea la chipuri ca fiind idolatrie și au păzit Sabatul adevărat. Sub cele mai crunte furtuni ale împotrivirii, ei și-au păstrat credința. Cu toate că erau spintecați de lăncile ducilor de Savoia și arși pe rugurile Romei, ei au stat neclintiți pentru Cuvântul lui Dumnezeu și pentru onoarea Sa.

Înapoia bastioanelor înalte ale munților —scăparea, în toate veacurile, a celor prigoniți și apăsați — valdenzii și-au găsit ascunzătorile. Aici lumina adevărului a fost păstrată în mijlocul întunericului Evului Mediu. Aici, timp de o mie de ani, martorii adevărului au păstrat vechea credință.

Dumnezeu pregătise pentru poporul Său un sanctuar de o grandoare înfricoșătoare, potrivit cu marile adevăruri date lor în păstrare. Pentru acești exilați credincioși, munții erau un simbol al dreptății, al neprihănirii de neschimbat a lui Iehova. Ei îndreptau atenția copiilor lor către crestele care se înălțau deasupra lor întro maiestate neschimbătoare și le vorbeau despre Acela în care nu este schimbare, nici umbră de mutare, al cărui cuvânt este tot atât de durabil ca și munții cei veșnici. Dumnezeu întemeiase munții și îi încununase cu tărie; niciun alt braț, decât acela al Puterii infinite, nu-i putea mișca din locul lor. În același fel întemeiase El Legea Sa, temelia guvernării Sale în cer și pe pământ. Brațul omului poate să se atingă de semenii lui și să le ia viața; dar pe cât de ușor ar putea acel braț să dezrădăcineze munții din temeliile lor și să-i arunce în mare, tot la fel ar putea să schimbe un singur precept din Legea lui Iehova sau să șteargă una din făgăduințele Sale față de aceia care împlinesc voia Sa. În credincioșia lor față de Legea Sa, slujitorii lui Dumnezeu trebuie să fie tot atât de fermi ca și munții care nu se clatină.

Munții care înconjurau văile lor joase erau o mărturie continuă despre puterea creatoare a lui Dumnezeu și o asigurare a grijii Sale ocrotitoare care nu se schimbă. Acei peregrini învățau să iubească simbolurile tăcute ale prezenței lui Iehova. Ei nu-și îngăduiau nicio nemulțumire pentru greutățile sorții lor; niciodată nu erau singuri în mijlocul singurătății munților. Ei Îi mulțumeau lui Dumnezeu că El le rânduia un azil față de ura și cruzimea oamenilor. Se bucurau de libertatea pe care o aveau de a se închina înaintea Lui. Adesea, când erau urmăriți de vrăjmași, tăria munților se dovedea a fi o apărare sigură. De pe stâncile cele înalte ei cântau laude lui Dumnezeu, iar armatele Romei n-au putut aduce la tăcere cântările lor de mulțumire.

Curată, simplă și arzătoare era evlavia acestor urmași ai lui Hristos. Ei prețuiau principiile adevărului mai presus de case și pământuri, prieteni, rude și chiar propria viață. Ei au căutat cu stăruință să imprime aceste principii în inimile celor tineri. Din fragedă copilărie, tineretul era educat din Scripturi și era învățat să privească cu sfințenie cerințele Legii lui Dumnezeu. Copii ale Bibliei erau rare; de aceea cuvintele ei prețioase erau încredințate memoriei. Mulți dintre ei erau în stare să repete părți întregi atât din Noul, cât și din Vechiul Testament. Gândurile despre Dumnezeu erau asociate cu scenele sublime din natură și cu binecuvântările umile ale vieții de fiecare zi. Copilașii învățau să privească plini de recunoștință spre Dumnezeu, ca fiind dătătorul oricărui har și al oricărei mângâieri.

Părinții, oricât de iubitori și de afectuoși ar fi fost, își iubeau copiii cu prea multă înțelepciune pentru a-i familiariza cu îngăduința de sine. Înaintea lor era o viață de încercări și greutăți, poate chiar și moartea de martir. Erau educați din copilărie să suporte greutățile, să se supună disciplinei și totuși să gândească și să acționeze pe cont propriu. Foarte de timpuriu erau învățați să poarte răspunderi, să fie atenți în vorbire și să cunoască înțelepciunea tăcerii. Un cuvânt imprudent (neatent), lăsat să ajungă la urechea vrăjmașilor lor, putea pune în primejdie, nu numai viața celui care-l rostise, dar chiar viața a sute dintre frații lui; căci dușmanii adevărului îi urmăreau ca lupii care-și vânează prada pe aceia care îndrăzneau să ceară libertatea credinței religioase.

Valdenzii jertfiseră prosperitatea lor lumească de dragul adevărului și, cu răbdare stăruitoare, trudeau pentru pâinea lor. Orice petic de pământ arabil, în munți, era cultivat cu grijă; văile și coastele mai puțin fertile erau făcute să aducă rod. Economia și o aspră renunțare de sine formau o parte din educația pe care copiii o primeau ca singura lor moștenire. Ei erau învățați că Dumnezeu a stabilit ca viața să fie o disciplină și că dorințele lor puteau fi împlinite numai prin muncă personală, prin prevedere, grijă și credință. Activitatea era anevoioasă și obositoare, dar era sănătoasă, exact ceea ce trebuie omului în starea lui decăzută, școala pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru educarea și dezvoltarea lui.

În timp ce tineretul era obișnuit cu truda și cu greutățile, nu era neglijată nici cultura intelectuală. Ei erau învățați că toate puterile lor aparțineau lui Dumnezeu și că toate trebuiau cultivate și dezvoltate pentru slujirea Sa.

Bisericile valdenzilor, în curăția și simplitatea lor, se asemănau cu biserica din timpurile apostolice. Respingând supremația papilor și a prelaților, ei socoteau Biblia ca fiind singura autoritate supremă, infailibilă. Pastorii lor, în contrast cu preoții trufași ai Romei, urmau exemplul Domnului lor care „a venit nu ca să I se slujească, ci ca să slujească”. Ei hrăneau turma lui Dumnezeu, conducând-o la pășunile verzi și la apele de odihnă ale Sfântului Său Cuvânt. Departe de monumentele pompei și mândriei omenești, oamenii se adunau nu în biserici mărețe sau în catedrale imense, ci sub umbra munților în văile Alpilor sau, în timp de primejdie, în fortărețele stâncoase, pentru a asculta cuvintele adevărului de la slujitorii lui Hristos. Pastorii nu numai că predicau Evanghelia, ci îi vizitau pe bolnavi, catehizau (îi învățau doctrina) pe copii, mustrau pe cei greșiți și aplanau certurile, promovând armonia și dragostea frățească. În vreme de pace, erau susținuți prin darurile benevole ale poporului; dar, ca și Pavel, făcătorul de corturi, fiecare învăța o meserie sau o ocupație prin care, dacă ar fi fost necesar, să-și asigure întreținerea.

Tinerii primeau educație de la pastorii lor. În timp ce se dădea atenție ramurilor de cultură generală, Biblia era studiul de căpetenie. Evangheliile lui Matei și ale lui Ioan erau învățate pe de rost împreună cu multe din epistole. Erau folosiți și la copierea Scripturilor. Unele manuscrise cuprindeau Biblia întreagă, altele numai părți scurte din ea, la care erau adăugate unele explicații simple ale textului de către aceia care erau în stare să explice Scripturile. În felul acesta erau scoase la iveală comorile adevărului, atâta vreme ascunse de către aceia care căutau să se înalțe mai presus de Dumnezeu.

Prin muncă răbdătoare și neobosită, uneori în peșterile adânci și întunecate ale pământului, la lumina torțelor, Sfintele Scripturi erau scrise verset după verset și capitol după capitol. Astfel lucrarea înainta, voința descoperită a lui Dumnezeu strălucind ca aurul curat; cu cât mai strălucitoare, clară și puternică era datorită încercărilor suferite pentru ea, numai aceia care erau angajați în această lucrare își puteau da seama. Îngeri din cer îi încurajau pe acești lucrători credincioși.

Satan îi îndemnase pe preoții și prelații papali să îngroape Cuvântul adevărului sub ruinele rătăcirii, ereziei și ale superstiției; dar acesta a fost păstrat neîntinat, în modul cel mai minunat, de-a lungul veacurilor de întuneric. El nu purta amprenta omului, ci pecetea lui Dumnezeu. Oamenii au fost neobosiți în eforturile lor de a întuneca înțelesul clar și simplu al Scripturilor și a face ca mărturia lor să se contrazică; dar, ca și curcubeul peste adâncimile întunecate, Cuvântul lui Dumnezeu a rezistat furtunilor care îl amenințau cu distrugerea. Așa cum o mină are ascunse în adâncuri filoane bogate de aur și argint și toți care vor să-i descopere rezervele prețioase trebuie să sape, tot astfel Sfintele Scripturi au tezaurele adevărului care sunt descoperite numai cercetătorului stăruitor, umil și care se roagă. Dumnezeu a intenționat ca Biblia să fie o carte de învățătură pentru toată omenirea, în copilărie, tinerețe și maturitate, și să fie studiată în orice vreme. El a dat Cuvântul Său oamenilor ca o descoperire a Sa. Orice adevăr nou descoperit este o dezvăluire proaspătă a caracterului Autorului său. Studiul Scripturilor este mijlocul divin rânduit să-i aducă pe oameni într-o legătură mai strânsă cu Creatorul lor și să le dea o cunoaștere mai deslușită a voinței Sale. El [studiul Scripturilor] este mijlocul de comunicare dintre Dumnezeu și om.

În timp ce valdenzii priveau temerea de Dumnezeu ca fiind începutul înțelepciunii, ei nu erau orbi față de importanța legăturii cu lumea, a cunoașterii oamenilor și a vieții active, pentru dezvoltarea minții și ascuțirea înțelegerii. De la școlile lor din munți, unii tineri erau trimiși la instituții de învățământ din orașele Franței sau Italiei, unde se găsea un loc mai bun pentru studiu, cugetare și observații, decât în Alpii lor natali. Tinerii trimiși acolo erau expuși ispitei, vedeau viciul, întâlneau agenții tirani ai lui Satan, care le prezentau cele mai subtile erezii și cele mai primejdioase amăgiri. Dar educația lor din copilărie fusese de o așa manieră, încât îi pregătise pentru toate acestea.

În școlile în care mergeau, ei nu trebuiau să-și facă nici un confident. Veșmintele lor erau astfel pregătite, încât să ascundă cea mai mare comoară a lor — manuscrisele prețioase ale Scripturilor. Acestea, ca rod al lunilor și anilor de trudă, erau purtate cu ei și, oriunde puteau face lucrul acesta fără să trezească bănuiala, ei așezau cu atenție unele părți din ele în calea acelora ale căror inimi păreau deschise să primească adevărul. Pe genunchii mamelor lor, tinerii valdenzi fuseseră pregătiți având în vedere acest scop; ei înțelegeau lucrarea lor și o îndeplineau cu credincioșie.³

UN APEL PENTRU NOI

Oricare ar fi lucrarea pe care o faceți, scumpi frați și stimate surori, faceți-o ca pentru Domnul; și faceți-o cât puteți mai bine. Nu treceți cu vederea ocaziile de aur prezente și nu lăsați ca viața voastră să se dovedească a fi un eșec, în timp ce leneviți visând la o viață ușoară, la plăceri și un succes întro lucrare pentru care Dumnezeu nu v-a pregătit niciodată. Faceți lucrarea care este cel mai aproape de voi. Îndepliniți-o chiar dacă trebuie [s-o realizați] în mijlocul primejdiilor și greutăților din câmpul misionar; dar, vă implor, nu vă plângeți de greutăți și de sacrificiul de sine. Priviți la valdenzi. Vedeți ce planuri au făcut pentru ca lumina Evangheliei să poată străluci în mințile întunecate. Noi n-ar trebui să lucrăm, așteptând să primim răsplata în viața aceasta, ci având ochii fixați în mod neclintit la premiul de la sfârșitul alergării. Este nevoie acum de bărbați și femei care sunt tot așa de credincioși față de datoria lor ca și acul magnetic spre pol, bărbați și femei care vor lucra fără ca drumul lor să fi fost netezit și orice obstacol înlăturat.⁴

 

Referințe:

1 Faptele Apostolilor, pp. 64, 65 engl. (cap. 6, La poarta Templului).

2 Marea Luptă, pp. 51–53 engl. (cap. 3, Un veac de întuneric spiritual).

3 Ibid., pp. 63–70. [Ediția 1888] (cap. 4, Valdenzii)

4 Mărturii pentru comunitate, vol. 5, p. 406. [Sublinieri adăugate.] (cap. 47, Importanța lucrării de colportaj).