SABAT, 3 DECEMBRIE 2022. VREMEA SFÂRȘITULUI

David Zic

În mijlocul agoniei crucii, Hristos a strigat „S-a sfârșit” (Ioan 19:30). Toate profețiile date de-a lungul secolelor, arătând spre acest moment, ajunseseră acum la sfârșit. Tot ceea ce a văzut universul a fost că Acela care era fără păcat „a fost străpuns pentru păcatele noastre, a fost zdrobit pentru fărădelegile noastre; pedeapsa păcii noastre a fost asupra lui”; și totuși a fost un eveniment glorios pentru omenire pentru că „prin rănile Lui suntem tămăduiți” (Isaia 53:5 engl. KJV). „S-a sfârșit” a fost pentru cei răi o declarație îngrozitoare. Ei pierduseră în încercarea lor de a-L învinge pe Mântuitorul, și au fugit de la scena crucii. „S-a sfârșit” nu a fost pentru poporul lui Dumnezeu o declarație îngrozitoare. Aceasta a fost o afirmație care a făcut posibil accesul la har pentru toți cei care doreau mântuirea.

Hristos este din nou aproape să declare un sfârșit. Din nou, profețiile date de-a lungul secolelor sunt pe cale să se împlinească. Avertismentele finale, date unei lumi care se îneacă în păcat, vor ajunge la o concluzie. La fel cum a fost când El a zis „S-a sfârșit” la cruce, vor exista două grupuri la această proclamare de sfârșit a lui Hristos. „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe! Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui. Eu sunt Alfa și Omega, Cel dintâi și Cel de pe urmă, Începutul și Sfârșitul.” (Apocalipsa 22:11-13).

Chiar acum, pe măsură ce ne apropiem de această declarație a lui Hristos, toți facem alegeri cu privire la grupul în care vom fi. Semnele prezise în profeție se împlinesc din ce în ce mai repede. Păcatele umanității sunt acum practicate cu îndrăzneală, sfidând Creatorul. Lăcomia noastră, îngăduința noastră, dorința noastră de supremație ne omoară atât trupurile, cât și lumea din jurul nostru. În timp ce umanitatea Îl împinge pe Creator din ce în ce mai departe, mila Lui este retrasă din lume și ce urmează este devastare la o scală fără precedent. Au existat dezastre naturale de-a lungul mileniilor, dar cele pe care le experimentăm astăzi depășesc orice din trecut și se vor agrava și mai mult. „Cum s-a întâmplat în zilele lui Noe, aidoma se va întâmpla și la venirea Fiului omului.” (Matei 24:37). Gândind că știe mai bine decât Dumnezeu, omenirea și-a eliberat asupra ei plăgi, pandemii și dezastre create de noi.

Va veni momentul când păcatele vor fi prea grave pentru ca Dumnezeu să le îndure, „Pentru că păcatele ei s-au îngrămădit și au ajuns până la cer, iar Dumnezeu Și-a adus aminte de nelegiuirile ei!” (Apocalipsa 18:5). Când Hristos va face ultima declarație că lucrarea Sa de mijlocire pentru omenire s-a încheiat, de ce parte vei fi găsit? Când eram copil, îmi amintesc că am auzit acest mesaj predicat la mica mea biserică din Puslinch, Canada. Profețiile erau prezentate clar. Datele, imperiile și națiunile, diagramele care înfățișează vizual profețiile, toate erau importante pentru că acum când văd aceste profeții împlinindu-se înaintea ochilor mei, le recunosc pentru ceea ce sunt ele cu adevărat. Sunt atât de recunoscător tuturor celor care au împărtășit profețiile și mesajele de avertizare. Mulți dintre noi am studiat profețiile, dar acum suntem martori oculari ai împlinirii lor.

TIMPUL SFÂRȘITULUI ȘI CEI DREPȚI

Pentru cei care au acceptat puterea transformatoare a Evangheliei lui Hristos, vremurile sfârșitului le aduc o bucurie de neînțeles. Ei au recunoscut că propria lor neprihănire nu este altceva decât „cârpe murdare” (Isaia 64:6) și L-au acceptat pe Hristos și neprihănirea Lui ca fiind a lor. Puterea lui Hristos le-a transformat viețile și le-a pus întro stare de armonie cu voința Creatorului. Ei se bucură să facă voia lui Dumnezeu, iar legea Lui este în inima lor. (Psalmul 40:8).

Poporul lui Dumnezeu a acceptat salvarea prin harul Său și transformarea prin puterea Sa. Același Ioan, căruia i s-a făcut această descoperire a profețiilor pentru a le împărtăși cu noi, ne spune că puterea lor vine din sursa lor, Isus Hristos „Dar lucrurile acestea au fost scrise pentru ca voi să credeți că Isus este Hristosul, Fiul lui Dumnezeu; și, crezând, să aveți viață prin Numele Lui.” (Ioan 20:31 engl. KJV). Apocalipsa [engl. „Descoperirea”] este pur și simplu o extensie a veștii bune a salvării. La urma urmei, profețiile consemnate în ultima carte a Scripturii sunt declarate a fi „Descoperirea lui Isus Hristos” (Apocalipsa 1:1). Profețiile despre vremurile sfârșitului dezvăluie puterea unui Dumnezeu puternic pentru a-Și salva poporul. „Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!” (Apocalipsa 1:3).

Timpurile sfârșitului nu sperie poporul lui Dumnezeu. Mântuitorul nostru ne-a spus că atunci când vedem semnele sfârșitului împlinite, ar trebui „să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.” (Luca 21:28). Așteptăm cu nerăbdare să-L vedem pe Domnul nostru față în față. Dorim să-L lăudăm și să mulțumim Mântuitorului nostru, care a sacrificat totul pentru noi. Chiar dacă nu merităm acest lucru, El a creat o cale de scăpare pentru noi. Consemnarea profetică spune că în acea zi mare, poporul lui Dumnezeu va ridica privirea, în timp ce toate terorile păcatului mistuie lumea și locuitorii ei, [și] vom striga: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui. Acesta este Domnul, în care ne încredeam. Acum, să ne veselim și să ne bucurăm de mântuirea Lui!” (Isaia 25:9).

Preocuparea adventistă de a înțelege profeția nu este pentru a găsi momente de foc și pucioasă, ci de a obține o relație mai profundă, o revelație a lui Isus Hristos. Oricât suntem de nevrednici, știm că nu am făcut nimic pentru a câștiga această mântuire. „Suntem niște robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.” (Luca 17:10). Recunoaștem că „trebuie să existe o putere care să lucreze dinăuntru, o nouă viață de sus, mai înainte ca oamenii să poată fi schimbați de la păcat la sfințenie. Această putere este Hristos. Numai harul Său poate să învioreze puterile fără viață ale sufletului și să-l atragă spre Dumnezeu, spre sfințire.” ¹

În viziunea profetică, slujitorul Domnului vede poporul lui Dumnezeu în călătoria noastră prin timpurile sfârșitului. Pe măsură ce terorile sfârșitului au loc în jurul lor, ei s-au despărțit din ce în ce mai mult de această lume până când au devenit pe deplin, total și cu totul dependenți de Dumnezeu. Corzi de sus sunt arătate în viziune și poporul lui Dumnezeu se ține ferm de aceste corzi.

„Când am auzit sunetele de veselie și de desfătare care păreau să vină din abisul de dedesubt, neam înfiorat. Am auzit jurământul profan, gluma vulgară și cântece joase și josnice. Am auzit cântecul de război și cântecul de dans. Am auzit muzică instrumentală și râsete puternice, amestecate cu blesteme și strigăte de disperare și plâns amar și am fost mai nerăbdători ca niciodată să continuăm pe calea îngustă și dificilă. De cele mai multe ori eram obligați să ne suspendăm toată greutatea pe corzi, care creșteau în dimensiune pe măsură ce progresam...

Pentru o clipă am ezitat să ne aventurăm. Apoi am exclamat: „Singura noastră speranță este să ne încredem pe deplin în coardă. De ea am depins pe tot drumul nostru dificil. Nu ne va dezamăgi acum.” Totuși, ezitam și eram întristați. S-au rostit apoi cuvintele: „Dumnezeu ține coarda. Nu trebuie să ne temem.” Aceste cuvinte au fost apoi repetate de cei din spatele nostru, însoțite de: ‚El nu ne va abandona acum. El ne-a adus până aici în siguranță.’’ ” ²

Pe deplin dependenți de Dumnezeu, pentru cei drepți vremurile sfârșitului sunt împlinirea profeției și o așteptare sigură de a-L întâlni pe Salvatorul nostru. Evenimentele înspăimântătoare care au loc în jurul nostru sunt rezultatul îndepărtării harului protector al lui Dumnezeu. Dar ne-am bazat pe El și El ne dă promisiunea că pâinea și apa noastră vor fi sigure (Isaia 33:16).

TIMPURILE SFÂRȘITULUI ȘI CEI RĂI

Lipsiți de harul mântuitor al lui Hristos, cei răi au o experiență foarte diferită în timpul vremurilor sfârșitului. Ei nu pot înțelege de ce poporul lui Dumnezeu trăiește așa cum o facem noi. Mântuirea este un mister pentru ei. „Cărora Dumnezeu a voit să le facă cunoscut care este bogăția slavei tainei acesteia între neamuri, și anume Hristos în voi, nădejdea slavei” (Coloseni 1:27). Ei se uită cu oroare în timp ce lumea din jurul lor se dezvăluie în fața ochilor lor. Numele ultimei cărți ale Bibliei este diferit, în funcție de limba în care a fost tradusă. În limbile germanice și slave, de exemplu, este o „Revelație”/Descoperire, dar în multe limbi latine este denumită o „Apocalipsă”. Este aceeași carte, dar experiența ta personală cu Hristos determină dacă profețiile conținute în ea și împlinirea lor sunt o revelare a Salvatorului sau o apocalipsă înfiorătoare. Pe măsură ce evenimentele finale se desfășoară, cei răi își amintesc de un popor care a împărtășit mesajele de avertizare din acele profeții. În momentele finale chiar înainte de declarația că s-a sfârșit – cât timp mai rămân ultimele raze ale milei — unii acceptă mesajul Evangheliei și se alătură celor drepți cu mulțumire pentru mântuirea lor în această revelație. Din păcate, mulți refuză ultimul mesaj de avertizare și apocalipsa este revărsată asupra lor.

Scenele profetice arată mila lui Dumnezeu retrasă, dar în realitate nu Dumnezeu este Acela care a retras-o, ci omenirea care L-a alungat. Ființele omenești s-au întors împotriva creației prin propria lor voință. Ființa creată îi spune acum Creatorului ei că El nu mai este binevenit printre ei. Ei nu au nevoie de Dumnezeu. Ei cred că știu mai bine decât Dumnezeu.

Magnitudinea păcatului a crescut exponențial. „Să știți că în zilele din urmă vor fi vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani (engl. „lacomi”), lăudăroși, trufași (engl. „mândri”), hulitori, neascultători de părinți, nemulțumitori (engl. „nerecunoscători”), fără evlavie (engl. „nesfinți”), fără dragoste firească (engl. „fără afecțiune naturală”), neînduplecați (engl. „care încalcă legăminte”), clevetitori (engl. „acuzatori pe nedrept”), neînfrânați (engl. „necontrolați”), neîmblânziți (engl. „feroce”) , neiubitori de bine (engl. „disprețuitori a celor ce sunt buni”), vânzători (engl. „trădători”), obraznici, îngâmfați, iubitori mai mult de plăceri decât iubitori de Dumnezeu.” (2 Timotei 3:1-4).

În aceste versete, apostolul Pavel descrie o situație din timpurile sfârșitului în care societatea s-a despărțit atât de complet de Dumnezeu, încât natura însăși începe să se prăbușească sub greutatea corupției. Corpul uman devine o pervertire, în anumite instanțe din cauza bolii și în altele din cauza corupției intenționate a trupului. Însăși natura lumii care ne înconjoară, împovărată de lăcomia umană, începe să se descompună. Și totuși, știind și văzând prăbușirea societății, ei împing (continuă) înainte. Cei răi declară că s-au eliberat pe ei înșiși din restricțiile puse asupra lor de către Creator. „În timp ce ei înșiși sunt robi ai stricăciunii, le făgăduiesc slobozenia. Căci fiecare este robul lucrului de care este biruit.” (2 Petru 2:19 engl. KJV).

Dar acum Hristos spune, „s-a sfârșit”. Cu oroare, cei răi realizează că nu mai pot face nimic. Ei au respins mântuirea și cedează pe deplin stăpânirii răului. Ei vor lupta pentru rămășițele de resurse care au rămas. Societatea se năruiește în jurul lor și ei caută pe cine să dea vina, întrucât nu pot să admită că propriile lor păcate i-au biruit.

Cuvântul ne-a relatat deja ce se întâmplă cu societatea și cu natura însăși când un popor respinge voința Creatorului său. „Iată, Domnul deșartă țara și o pustiește, îi răstoarnă fața și risipește locuitorii... Țara este pustiită de tot și prădată; căci Domnul a hotărât așa. Țara este tristă, sleită de puteri, locuitorii sunt mâhniți și tânjesc; căpeteniile poporului sunt fără putere, căci țara a fost spurcată de locuitorii ei; ei călcau legile, nu țineau poruncile și rupeau legământul cel veșnic! De aceea mănâncă blestemul țara și suferă locuitorii ei pedeapsa nelegiuirilor lor; de aceea sunt prăpădiți locuitorii țării și nu mai rămâne decât un mic număr din ei.” (Isaia 24:1, 3-6).

Oricare ar fi dezastrele și ororile care au fost înregistrate în istorie, ele nu pot începe să se compare cu ceea ce urmează să izbucnească în această lume. Deja vedem că apar probleme. Răspândirea pandemică a bolilor, evenimentele meteorologice distorsionate, creșterea conflictului violent și destrucția naturii – toate acestea reprezintă doar începutul a ce urmează să vină. Pentru cei răi, timpul sfârșitului este cu adevărat o „apocalipsă.”

UN TIMP DE HAR

Acum, în timp ce ultimele momente ale milei lui Dumnezeu rămân, fiecăruia dintre noi i se dă un apel final să se prindă de har. „Apoi am auzit din cer un glas, care zicea: „Ieșiți din mijlocul ei, poporul meu, ca să nu fiți părtași la păcatele ei și să nu fiți loviți cu urgiile ei!” ”(Apocalipsa 18:4). Să ieși din această lume și să te separi de ea, înseamnă pur și simplu să prinzi harul. Creatorul nostru dorește cu ardoare să ne dea cele mai bune daruri și să ne umple de neprihănirea lui Hristos. „De aceea: „ ‚Ieșiți din mijlocul lor și depărtați-vă de ei’, zice Domnul. ‚Nu vă atingeți de ce este necurat și vă voi primi. Eu voi fi Tată și voi Îmi veți fi fii și fiice,’ zice Domnul cel Atotputernic.” (2 Corinteni 6:17, 18).

„Ne parcurgem călătoria vieții în mijlocul primejdiilor din ultimele zile. Trebuie să urmărim cu atenție fiecare pas și să fim siguri că Îl urmăm pe marele nostru Lider. Scepticismul, infidelitatea, desfrâul și crima sunt în toate părțile. Ar fi o problemă ușoară să renunți la frâiele stăpânirii de sine și să te arunci peste prăpastie spre o distrugere sigură. Cât de mare este mila care ne înconjoară și ne păstrează în fiecare clipă!” ³

Poporul lui Dumnezeu a acceptat darul neprihănirii în Hristos, „Vedeți ce dragoste ne-a arătat Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu; de aceea, lumea nu ne cunoaște, pentru că nu L-a cunoscut nici pe El. Preaiubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu. Și ce vom fi nu s-a arătat încă. Dar știm că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea așa cum este. Oricine are nădejdea aceasta în El se curățește, după cum El este curat.” (1 Ioan 3:1-3 engl. KJV).

Acum, după ce am primit darul – și am fost transformați prin el – nu vom împărtăși noi acest lucru cu alții? Mesajul nostru nu este unul de teroare. Noi nu predicăm focul și pucioasa. Evenimentele sunt consemnate profetic, astfel încât tu și cu mine să știm timpul în care trăim. Acum, ca niciodată înainte, trebuie să împărtășim neprihănirea lui Hristos cu o lume care are nevoie disperată de transformare.

Trăim într-o epocă în care răutatea prevalează. Pericolele zilelor din urmă se înmulțesc în jurul nostru și pentru că nelegiuirea abundă, dragostea multora se răcește. Aceasta nu ar trebui să se întâmple dacă toți ar veni la Isus și cu siguranță și credință s-ar încrede în El. Blândețea și smerenia Sa, prețuite, vor aduce pace și odihnă și putere morală fiecărui suflet.

Timpul scurt este invocat ca un stimulent pentru noi ca să căutăm dreptatea și să-l facem pe Hristos prietenul nostru. Nu acesta este marele motiv. Acesta denotă egoism. Este oare necesar ca groaza din ziua lui Dumnezeu să fie persistentă înaintea noastră pentru a ne constrânge prin frică la acțiuni corecte? Aceasta nu ar trebui să se întâmple. Isus este atrăgător. El este plin de iubire, milă și compasiune. El propune să ne fie prieten, să Se plimbe cu noi prin toate căile aspre ale vieții. El îți spune: Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău; umblă cu Mine și-ți voi umple calea de lumină. Isus, Maiestatea Cerului, propune să-i ridice la tovărășie cu Sine pe cei care vin la El cu poverile, slăbiciunile și grijile lor. El îi va face copiii Săi dragi și, în cele din urmă, le va da o moștenire de mai mare valoare decât imperiile regilor, o coroană de glorie mai bogată decât a încununat vreodată fruntea celui mai înalt monarh pământesc.” ⁴

 

Referințe:

1 Calea către Hristos, p. 18 engl. (cap. 2, Păcătosul are nevoie de un Mântuitor).

2 Christian Experience and Teachings of Ellen G. White, pp. 182, 184.

3 Signs of the Times, 26 Ianuarie 1882.

4 The Review and Herald, 2 August 1881.